Controversă

cum îţi spuneam
mai tot timpul îngerii mi-au râs în nas
şi-au râs de mine neîntrerupt
ori s-au urinat din înaltul lor
peste ochii ce abia îi luminasem puţin
mai bine deschide-mi fereastra albă la cer
să-mi închipui că zbor
sau că plec acasă definitiv

altfel îmi petreceam mai tot timpul
recitând poemul lui Dinescu
"Mic descântec pentru femeia mâncată de ploaie"
sau poezii de-ale lui Bukowski
bolovănoase frivole şi amare
până reuşeam să uit
că îmi este sete că-mi e foame
şi că mai exist şi aşa
neîndemânatic,
exilat ca o urmă într-o fantă
sau o cută de timp
ca şi cum propria-mi umbră strălucind
la balul feeric cu gâze şi lumini

îmi amintesc cum umbra
mă căra cu disperare în spate
şi cum se împleticea
sub greutatea neputinţei mele
şi cum deja nu mai eram tânăr
şi mă nelinişteam ori mă înfuriau
versurile mele
pe care încă mă chinuiam
să le rescriu rebele
până îmi trecea viaţa
apoi o luam de la capăt
cu aceeaşi înverşunare

poate am stat de prea multe ori
închis într-o sticlă ca un duh inutil
adormit în vechi laboratoare
ori adunând lumină în propria-mi închisoare
multă lumină şi multă splendoare
şi cum plouă în inima mea
sau cum mă rog morţii
draga mea moarte
te rog să nu mă laşi singur
în viaţa asta niciodată

apoi tu dispari şi numai ştiu
nimic despre noi
nu mai am veste
şi cum îţi spuneam
prea devreme s-a făcut noapte
în oraşul meu prea târziu mult prea târziu
mi-am intuit infirmitatea de om orb
plin de întuneric în întuneric
şi cu cravata frumos înnodată la gât

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intrusul sau cât de bine îmi este în moartea altuia

un funcţionar de la ministerul haihui
mi-a pus ştampila cum că sunt bolnav
de o boală incurabilă
de fapt bolile mele erau mult mai multe
cum ar fi lenea beţia trufia minciuna
visarea pentru mine era aşa mai mult de amorul artei
luam poziţia necesară
şi-mi pierdeam privirea pe tot felul de pereţi
până mă usturau ochii de atâta nemişcare
ori îi rostogoleam în orbite până când universul devenea
cu josul în sus

gândurile mă cutreierau ca nişte gloanţe de aer
după reguli numai de ele ştiute
mai eram cotropit şi de îngerii de fum din taverne
nu râde iubito
de atunci mă chinui să-i demonstrez
funcţionarului că a avut dreptate dar nu-l găsesc
i s-a pus şi lui ştampila bolnav,
bolnav de o altă boală incurabilă mai cu ştaif
de mila lui s-a sinucis într-o dupăamiază de vară
un funcţionar de la ministerul culturii
pe care-l ştiam
şi care a vrut să-mi pună ştampila talentat
pe buletinul meu de cetăţean
dar nu a mai avut unde
scrisesem un poem pe el şi mi-a fost furat în tramvai
poemul l-am auzit după vreo două luni la radio
ca să-l revendic era deja prea târziu
deja se înstrăinase de mine
ce mult mi-ar fi plăcut să mă mândresc
cu o astfel de ştampilă
oftez de necaz apoi îmi înfund mâinile adânc în buzunare
şutez cu năduf toate frunzele căzute în cale
şi plouă peste mine ploi de lumini
crud şi în profunzime

funcţionarul de la ministerul cimitirelor
mă caută de un timp să-mi pună şi el ştampila
numai în mormânt nu mă caută
aici joc şeptic cu poeţii prieteni şi decedaţi demult
ori depănăm amintiri despre
ce frumoasă a fost viaţa pe când eram vii
şi cum am da o sută de ani din moarte
pentru o clipă de viu
atât cât să simţim fierbinţeala
şi umezeala zeiască a unei femeie în extaz
ei nu ştiau că funcţionarul moarte
încă nu mă găsise să-mi pună ştampila
puteam să stau cu ei sute de ani
fără să bage de seamă că sunt un intrus

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atelierul de pictură nu este într-o joi

cineva m-a exilat
în propria-mi existenţă
ca într-o bulă cu pereţii de lut
şi nu ştiu cum am reuşit să-ţi scriu
atât de multe poeme
şi versurile să devină nepereche
ori de câte ori se făcea în noi joi

joi e ziua în care băieţii din sat
plecam la vânătoare de fluturi
de-a lungul căii ferate
hălăduiam şi în cer
dar mai rar

nu ştiu de ce
dar vecinului meu
i se părea că sunt
o întâmplare magică
şi ori de câte ori mă vedea
făcea plecăciuni
aprindea lumânări
tămâia până şi urma
paşilor mei nepăşiţi
ori se târa în genunchi
în spatele meu
preţ de câteva zile
şi nu obosea

nu am avut curajul
să-l cred pe vecin
îmi smulgeam din carne
pantalonii şi haina
apoi alunecam în somn
de obicei dormeam
alteori muream
şi-mi trecea timpul fără să ştiu

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nesiguritate

m-am trezit într-o dimineaţă
cum îmi mângâiam hainele
îmbrăcate peste zi
erau întinse lângă mine în pat
învelite cu grijă le-am şi sărutat
blugii un pulover şapca în carouri
şi o eşarfă albă de catifea

cineva îmi spunea că există
un timp pentru toate
un timp pentru îndrăzneală
curajul nebun
un altul pentru laşitate
doar pentru moarte
nu prea avem timp

îţi mai aduci aminte de
pantofii maro
cum refuzau să mai păşească
ori de câte ori te întâlneam?
au plecat de-acasă
mai bine de un an
de atunci umblu
în picioarele goale
şi mă doare fiecare pas
făcut către tine

doctorul mi-a spus
că m-a durut sufletul
toată viaţa
şi nu am ştiut

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum scotoceai în noapte după mine

nu-i aşa că de fiecare dată când se face noapte
în camera ta
îţi vine să scotoceşti în tine
după vreo amintire cu noi
dezbrăcaţi de piele până la os
şi nu reuşeşti să-ţi licăre în suflet
nimic frumos nicio urmă de lumină
şi cum ţi se răzvrăteşte ochiul căprui a vină
sau cum mă năşteai din nou
de câte ori plecam hai-hui în lume?

se pare că am adunat
tot întunericul lumii în mine
şi acum îmi este teribil şi frig
tâmplele îmi explodează ca o grenadă
ca o sticlă de lampă atinsă de brumă
sau se sfărâmă ca lovite de tunet

mă scurg pe sub uşi până la tine
şi mă lăţesc şi mă fac preş
sub tălpile tale lascive

ca un făcut
dimineaţa respiraţia mi se odihneşte
pe pântecul tău şi de fiecare dată mă înalţ
strălucesc zi lumină
altădată mă pierd
şi mă subţiez între coapsele tale
ca într-o menghină divină
îmi cresc aripi pe la subsuori şi zbor
dincolo de lumesc dincolo de cer
de heruvimi de zâne
tu păşeşti sfioasă în mine, în sânge
ca în biserici
ca într-un sfârşit să alergi să te ruşinezi şi iar să alergi
apoi îţi reazemi uşurată tâmpla de umărul meu
îţi aprinzi o ţigară şi oftezi
gângureşti ca un copil
mie mi se umple sufletul cu fum de ţigară
nu zic nimic dimpotrivă
te strâng în braţe şi mai tare
şi-mi este nemaipomenit de bine

vecinii mă vedeau cum adunam cioburi toată ziua
de ciudă mă reclamau la Dumnezeu să-mi ia bucuria
de a respira aerul ce-ţi înconjoară privirea
şi privilegiul de a mă muta cu bagaje cu tot în trupul tău
să devenim amândoi unul singur
sau să ne ghicim unul altuia gândul

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adu-mi razele şi luna, dragostea, apoi şi tihna...

Doamne, nu ştiu cum se face de ai pus atâtea ace
pe-a mea inimă ce bate, numai supărări în noapte,
numai gânduri nourate, învechite, neuitate,
Doamne, nu ştiu cum se face de n-am linişte şi pace.

Doamne, când păşesc spăşit plin de gânduri aiurit,
nu îţi cer să mă iubeşti, nu îţi cer clipe cereşti,
nu-ţi cer razele Domneşti, să mă ierţi, să mă-nsoţeşti,
nu-ţi cer timpul aurit, tinereţea ce-a fugit...

Doamne, locul meu de tihnă îl doresc, îl vreau să vină,
să-mi găsească liniştea furişată într-o stea,
îmi doresc pe calea mea dor puţin şi dragostea
s-o mai simt cum mă alină cu lumina ei divină.

Doamne, când aprind lumina într-o candelă prea plină
mă gândesc atât de mult doar la timpul din trecut,
stau, mă rog, te tot ascult să îmi spui ce m-a durut,
Doamne, mă tot rog într-una să-mi laşi razele şi luna.

Doamne, razele şi luna, dragostea, apoi şi tihna,
te rog Doamne, să le-aduci, să nu uiţi, să te încurci,
să scap Doamne, de năluci, să se piardă printre nuci.
Doamne, lasă şi lumina, să le văd de-acum într-una!

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu de ce

de un timp
toate lucrurile din jurul meu
au început să mă părăsească
îţi dai seama cum este
să te trezeşti deodată
singur cu tine între două oglinzi
glisând dintr-o oglindă în cealaltă
într-o dezordine perfect browniană,
fără acele lucruri
cu care te-ai înfrăţit de-o viaţă
pe care le-ai îndrăgit
cu care ai făcut planuri
cum să vă petreceţi weekendul
şi
şi nimic
doar liniştea care îţi doare auzul
sau îţi înnoptează privirea devreme
dis de dimineaţă
e ca şi cum
ai deschide o conservă
de fasole boabe cu carne de porc
şi ai realiza
că înăuntrul cutiei ai avut culcuşul
înainte de a te naşte
la dracul zici deşi
ai locuit în locuri şi mai rele

acum nici nu ştiu ce îmi va
lipsi mai mult,
poate pantofii maro
atât de comozi şi sport,
poate îmi vor lipsi cărţile sau laptopul SH,
poate micuţul Ka
un Ford albastru închis
ciupit de rugină pe dedesubt
pe sub fusta-i dantelată

sau poate tu îmi vei lipsi cel mai mult
iubita mea târzie venită la apus
cu zarea zvârlită
ştrengar peste umăr,
peste sânii rotunzi
cum te vei descurca fără tăcerile mele?
poate îţi vei aminti cum îţi treceam
palma pe frunte
mângâindu-ţi pe rând
o durere, un nod, un gând
o buclă blondă rebelă?

îmi va fi dor şi de câmpia din mine
şi de amintiri
şi de cânticele urlate cumplit la beţii,
de poeziile scrise în somnul din nesomn,
de chitara cu griful plesnit
mai mult scârţâind
sau de mine
de mine o să-mi fie dor de mor

şi dacă toate m-au părăsit
pentru celălalt eu
cel care păşeşte mereu
în urma mea cocoţat pe umbră
care-mi cântă gutural
la ureche
Hey Hey, My My
hitul lui Neil Young
(ştiu îmi place şi mie
doar ce l-am pus
ca sonerie la vechiul telefon)
am să plâng de ciudă până când
până când am să păşesc eu în urma
celuilalt eu aşteptând un moment prielnic
să-i călăresc umbra,
să-mi fur lucrurile mele înapoi
şi pe tine iubito deşi
ştiu că vei fi mai obosită
mai uzată puţin

până atunci am să scot
din lada de zestre a mamei
sticla cu vodcă rusească
ascunsă acolo de tata când m-a văzut
sărutând pentru prima oară
o fată pe drum
şi am să beau până când
mă voi uita pe mine definitiv
şi o să mă doară capul
o săptămână întreagă
sau la nesfârşit

ciutura plină ochi cu lumină
limpede ca o lacrimă
şi rece
cum o urcam sus până la cer
îţi aminteşti cum se însenina lumea
uitată în mine?

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petale de orhidee pentru Sir (dedicaţie exclusivă)

Necunoscutule, nu pot să ştiu cum arăţi,
Căci nu mi-a fost dat să te văd, mai din faţă!
Ai ten măsliniu, ţi-e albă, galbenă pielea...
Ce stea porţi în ochi şi-n cununa din Tine...!
Nu ştiu cum priveşti, suspini, dăruieşti, cum zâmbeşti...
Căci Tu îmi apari doar în plâns... şi-n speranţă!

Dar, oricum eşti, întristat ori de viaţă zburdând,
Vino la mine...! Eu scriu azi... pentru Tine!

Necunoscutule, nu pot să ştiu cum vorbeşti...
Căci nu mi-a fost dat să te-aud mai de-aproape!
Dacă ai glasul zglobiu, iute, molcom, adânc...
Ce vorbe de-alint, vrei, în drumul spre Tine...!
Nu ştiu, cum te bucuri, ce dăruieşti, cât primeşti...!
De ţi-e sufletul frânt, ori plină ţi-e viaţa...
Dacă strângi crini, trandafiri, orhidee la piept...
Te resemnezi în puţin sau poate... vrei Tot!

Dar, oricum, oricine ai fi, cât Mult ai ţinti,
Ascunde-mă-n zâmbet şi crede... în Tine!

Prietene, vezi, nu ştiu prea mult despre Tine...
Nefericit, singur sau bine ţi-e Ţie...(?)!
La final eşti sau... încă, uimit ţi-este zborul...
De mine nu-ţi pasă, ori iubirea mi-o vrei...
Îmi accepţi vrednicia sau mă lepezi din gând...
Mă ierţi, când te supăr sau ai vrea să... mă cerţi!

Te rog, totuşi...! Cândva când, fizic, n-am să mai fiu,
Tu întoarce-te-aici şi ia-mă... în Tine!

poezie de Iulia Mirancea (1 ianuarie 2015)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învaţă-mă tu

Învaţă-mă tu!
Poate anii mi-s duşmani
Şi mi-am pierdut ochii de copil
Pe drumul prea lung,
Poate nu mai ştiu să privesc
Şi doar văd:
Cum taci, cum zici, cum uiţi,
Cum taci...

Învaţă-mă tu!
Poate gândul mi-e umbră
Şi mi-am uitat simplitatea frumosului
În paşii prea mulţi,
Poate nu mai ştiu să fiu
Şi doar trec:
Cum plec, cum vin, cum stau,
Cum plec...

Învaţă-mă tu!
Poate vocea mi-e rece
Şi mi-am ucis cuvintele calde
În aşteptarea prea lungă,
Poate nu mai ştiu să vorbesc,
Şi doar zic:
Cum iei, cum dai, cum fugi,
Cum iei...

Învaţă-mă tu!
Poate somnul mi-e greu
Şi mi-am sugrumat clipele simple
În visurile prea complicate,
Poate nu mai ştiu să merg
Şi doar simt:
Cum mor, cum calc, cum trec,
Cum mor...

Învaţă-mă tu!
Poate viaţa mi-e joc
Şi mi-am dres zilele cu zaruri
În melodia prea caldă,
Poate nu mai ştiu să iubesc
Şi doar vreau:
Cum simţi, cum vrei, cum spui,
Cum simţi...

poezie de Gabriela Chişcari (17 iulie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de intenţie

(precuvântare la volumul Recviem pentru o roată bolnavă mintal)

de un timp
toate lucrurile din jurul meu
au început să mă părăsească
îţi dai seama cum este
să te trezeşti deodată
singur cu tine între două oglinzi
glisând dintr-o oglindă în cealaltă
într-o dezordine perfect browniană,
fără acele lucruri
cu care te-ai înfrăţit de-o viaţă
pe care le-ai îndrăgit
cu care ai făcut planuri
cum să vă petreceţi weekendul
şi
şi nimic
doar liniştea care îţi doare auzul
sau îţi înnoptează privirea devreme
dis de dimineaţă
e ca şi cum
ai deschide o conservă
de fasole boabe cu costiţă de porc
şi ai realiza
că înăuntrul cutiei ai avut culcuşul
înainte de a te naşte
la dracul zici
deşi ai locuit în locuri şi mai rele

acum nici nu ştiu ce îmi va
lipsi cel mai mult,
poate pantofii maro
atât de comozi şi sport,
poate îmi vor lipsi cărţile sau laptopul SH,
poate micuţul Ka
un Ford albastru închis
ciupit de rugină pe dedesubt
pe sub fusta-i dantelată
sau poate tu îmi vei lipsi cel mai mult
iubita mea târzie venită la apus
cu zarea zvârlită
ştrengar peste umăr,
peste sânii rotunzi
cum te vei descurca fără tăcerile mele?
poate îţi vei aminti cum îţi treceam
palma pe frunte
mângâindu-ţi pe rând
o durere, un nod de lacrimi, un gând
o buclă blondă rebelă?

îmi va fi dor şi de câmpia
crescută în mine
şi de amintiri
şi de cântecele urlate cumplit la beţii,
de poeziile scrise în somnul din nesomn,
de chitara cu griful plesnit
mai mult scârţâind
sau de mine,
de mine o să-mi fie dor de mor

şi dacă toate m-au părăsit
pentru celălalt eu
cel care păşeşte mereu
în urma mea cocoţat pe umbră
şi care-mi cântă gutural
la ureche
Hey Hey, My My
hitul lui Neil Young
(ştiu îmi place şi mie
doar ce l-am pus
ca sonerie la vechiul telefon)
am să plâng de ciudă până când
până când
am să păşesc eu în urma celuilalt eu
aşteptând un moment prielnic
să-i călăresc umbra,
să-mi fur lucrurile mele înapoi
şi pe tine iubito deşi
ştiu că vei fi mai obosită
mai uzată puţin
până atunci am să scot
din lada de zestre a mamei
sticla cu vodcă rusească
ascunsă acolo de tata când m-a văzut
sărutând pentru prima oară
o fată pe drum
şi am să beau până când
mă voi uita pe mine definitiv
şi o să mă doară capul
o săptămână întreagă
sau la nesfârşit

ciutura plină ochi cu lumină
limpede ca o lacrimă
şi rece
cum o urcam sus până la cer
îţi aminteşti cum se însenina lumea
uitată în mine?

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am înţeles

Inima mea e plină de durere
simt cum mi se rupe în două...
Am înţeles că viaţa,
de multe ori îmi mai dă câte o palmă...
ca să ştiu ce am de făcut pe urmă...
Am înţeles că lacrimile îmi sunt de prisos,
dacă în mine e o continuă furtună...
Şi doare...
Da, vreau să sper până în ultima clipă...
Ceva în mine îmi spune să fiu tare...
Şi poate aşa voi reuşi...
Oare voi putea trece peste?
Oare voi reuşi cândva?
Să trec peste tot şi toate...
Aşa cum mai trece o zi şi vine iar noaptea...

poezie de Eugenia Calancea (14 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amestecate

cum urcam strada întins către tine
cu o bucată de cer într-o mână
în cealaltă ţineam strâns
ca pe o ghioagă griful chitarei
eram hotărât să-ţi cânt ceva despre mine
de obicei îmi plăcea să zdrăngăn în singurătate
balade rock din deceniul şapte
sau să urlu beat cât mă ţinea gura
blowin' in the wind, paranoid sau aleluia

cum munceam toată ziua la nemişcarea mea
ori la sudoarea ce îmi aluneca fragilă
de-a lungul spinării
şi cum oboseam doar privind
cum îmi creşte încet încet laba piciorului stâng
acum pe sub mine se întâmplă marşul schilozilor către turn
şi nu-mi face bine mă ascund în spatele ploii şi plâng
şi unde o jumătate de umbră mi-a rămas în urmă
iar cealaltă jumătate s-a ridicat la cer
fără să ştiu

cea mai frumoasă femeie din lume
e de la mine din sat
are părul lung fustă verde şi sandale
şi zi de zi paşte vacile oamenilor pe islaz

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reproş

Nu te mai rog, Doamne, nu te rog nimic,
las în voia ta timpul meu strivit,
nu te mai rog, Doamne, prea mult te-am rugat
râd şi plâng, visez, cum m-ai depărtat.!

Nu te mai rog Doamne, nu stau în genunchi,
n-aprind lumânarea, nu mă-nchin la cruci,
tu n-ai timp de mine, eşti prea important
şi eşti mult prea mare să vezi din înalt!

Fă Doamne cum vrei, aştept trist în noapte
clipa ta celestă, clipa de dreptate,
o aştept tăcut poate prea gândită,
o aştept să ştii până-i plămădită!

Nu te mai rog, Doamne, stau şi eu la rând,
poate-mi vine timpul până sunt mormânt,
poate am norocul să auzi ce spun,
poate vezi cu ochii şi omul cel bun!

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi zbor

nici nu mai pot dezlipi
privirea de la tine
aşa cum eşti înfăşurată
în zăpezi repezi umile
şi cum respiri fericire
pe nerăsuflate la umbra lunii
lipită calină fierbinte de mine

nu ştiu cum dar din mine
s-a desprins un monstru
îl auzi?
îi auzi furia ce ne sparge de zid
şi mugetul şi roţile vechi
cum cad din cer în cer?

stai cu mine te rog îmi şopteşti speriată
dar mă desprind furios
şi zbor pe sub fruntea ta lată
perfid cu privirea tăioasă
şi văd cum curcubeul îţi soarbe
sângele şi lumina
din priviri din vise
apoi apar şi eu, stingher şi fără cruce

de-ai ştii că am atâta tăcere în oase
şi aer obosit în piept
m-ai chema să-ţi spun
la ureche poveşti despre poveşti
sau despre roţi de rezervă cochete
şi despre un sergent major
pe bicicletă
şi multe multe majorete

Dumnezeu m-a aruncat din cer în genunchi
şi odată cu mine o mie de roţi
cu franjuri de nori şi breton

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea mea de azi e aceeaşi ca în fiecare zi...

Când întredeschid ochii, mi-e teamă să nu văd din nou întuneric... ghicesc orele atât de uşor, ca şi cum aş fi pendula din perete... sau, poate, pentru că mă trezesc la aceeaşi oră în fiecare dimineaţă...
Mai întâi simt cum mă doare liniştea, apoi zorii fără lumină... le aud scâncetul prin uşa deschisă de la bucătărie...
Ies pe balcon şi număr stelele, dacă sunt şi câte apuc până ameţesc... mă goneşte pustiul străzii...
Ce puţin îmi trebuie să devin euforică! Mă gândesc la cafea, ţigară şi la extazul poeziei pe care urmează să o scriu...
Ei, da, altă viaţă!
Decorul se estompează brusc şi intru în starea mea de sublim, undeva, dincolo de lume, dincolo de durere, dincolo...
Nu e un loc anume, nu se defineşte, nu are hotare, e nemărginit în gândurile mele...
Primul vers îmi atinge ochii, apoi, restul curge ca o ploaie de vară... alerg prin mine, deşi nu mai sunt eu... doar o hologramă a imaginaţiei mele... e starea de graţie care dispare o dată cu ultimul vers...
Trezirea e dureroasă, ca şi cum m-aş lovi, în cădere, de colţul ascuţit al unei pietre...
Ziua trece leneşă, banală, cu durerile care îmi smulg câte o înjurătură... mîine, măine dimineaţă devreme plec iar în locul meu de taină, pentru câteva clipe care îmi dau putere să merg mai departe...
Mai dă-mi, Doamne, un MÂINE!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Thriller

cred că a venit timpul să mă caut
deşi nu mi-am dorit niciodată să mă găsesc
bărbatul disperat năuc şi absurd
faţă în faţă cu truditorul diurn
dar de prea multe ori am cerut ajutor
ca să nu mă iau acum în serios
şi mai cred că mi s-a întâmplat ceva rău simt asta
aşa cum simt şi femeia care stă la pândă în preajma mea
şi fotografiază orice întâmplare s-ar apropia de mine
orice adiere de vânt sau poate o altă femeie
îşi înţeapă fotografiile cu acul
apoi le ţine lipite între filele unui caiet
şi ele se ofilesc şi mor şi se pierd

mă privesc speriat în oglindă
ca un horror fruntea mea ciobită
tâmplele albite fisurate de vânt
de fiecare dată vântul se transformă
într-un om de zăpadă
sau în ţurţuri de gheaţă atârnaţi de sprâncene
şi scânteiez desuet
ori de câte ori trece luna pe deasupra casei mele

de multe ori mă surprind cântând la chitară un cântec trist
care mă face să plâng
şi nu ştiu cum
dar e mereu un alt cântec nou necunoscut
care se prelinge în mine dintr-o lume străină
de undeva din apus

cineva a muşcat o bucată mare din umărul meu
de durere rătăcesc drumul stupid
sau orbecăiesc în tine ca într-un idol cioplit
obosit de-atâta dumnezeire mă frâng
zbârnâi puţin şi mă culc

nu-ţi fie teamă odată şi odată singuri ajungem toţi

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limbajul literar, cred eu, nu se deosebeşte de limbajul muzical. Cuvintele au o muzicalitate intrinsecă, au euritmie. Ideile sunt arii. Tot ce am de făcut e să las ideea să se exprime liber. Apoi umblu la acordul fin, la reglaje. Sau, cum ar spune Stephen King, "îmi suprim drăguţele", acele părţi, care, deşi sună bine, ori nu sunt relevante pentru idee, ori o îngreunează, aşa cum îngreunează prea mult polen aripile unui fluture.

Silvia Velea în Memoriile păsării Phoenix, În loc de prefaţă (2020)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ori

Sau ne cautam prea mult...
Sau gandim nejustificat de mult...
Sau reactionam curios, cum nu am vrea...
Sau actionam cum dorim, dar ne iese prost sau aproape prost...
Sau nu stim ce gandeste celalalt...
Sau nu stim de ce am facut asa...
Sau nu stim ce ar vrea celalalt...
Sau ne pare rau ca nu am discutat...
Sau ne pare rau ca nu ne-am citit gandul, cuvantul...
Sau nu mai avem timp.
Oricum, atat de multe cuvinte, incat alternativa, solutia problemei,
nu se mai vede. S-a ascuns, s-a pierdut printre sau-uri. Nu poate fi inlocuita cu altceva? Cu alt cuvant?
Ori nu se poate?

poezie de Violeta Pifu din Biblioteca sentimentelor. Lumi retuşate (2004)
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau dragoste şi armonie să strâng

Anii trec greu după o despărţire
Şi toate îţi vin în minte ca o amintire,
Ai vrea din nou să fii cu mine-n zbor
Că nu se ştie când am să mor.

Tu eşti acum în viaţa mea,
Dar simt că bate mai greu inima,
Vreau să te cunosc mai bine
Ca să-mi fie zilele mai senine.

Vreau ca din noapte până-n zori
Să visez la ochii tăi strălucitori
Şi te rog nu mă-ntreba
Cum aş putea asta schimba.

Multă căldură îmi doresc,
Ca toată viaţa să te iubesc.
Vreau s-avem doar armonie
Că-n viaţa noastră e multă filozofie.

Te rog să gândeşti şi tu ca mine,
Că vreau bucurie ştii prea bine
Şi ştii că vreau să nu mai plâng,
Vreau dragoste şi armonie să strâng.

poezie de Eugenia Calancea (28 ianuarie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, poemul meu

Tu, poemul meu, îmi creşti sub piele
şi îmi cânţi în fiecare dimineaţă
la ora când Dumnezeu
trece prin ochii mei desculţ...
Îmi beau cafeaua cu tine
până la ultima înghiţitură,
apoi, îmi iei inima în palme
şi eu îti sărut buzele,
simţind cum sângele îmi musteşte-n cuvinte
ca rugăciunea în călugări,
îmi trezeşti teii de sub tâmple
într-un râs limpede de copil
şi mă înveţi cum să dansez pe apele
din care îngerii culeg luna.

Tu, poemul meu,
mă înfiori la fiecare foşnet prin carne,
iar de când timpul nu-şi mai trece coasa
prin iarba ta înaltă
nu mai dezbrac rochia de mireasă,
în care mă descompun în păsări.

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zilele... zilele

Nu ştiu cum au fost zilele mele,
Dar până la una au ars, au ars.
Cenuşa lor mi-a rămas în palmă
A venit vântul şi a risipit-o,
Peste grădini înflorite a risipit-o.

Nu ştiu cum au fost nopţile mele,
Dar până la una s-au topit,
Ca zăpezile iernii s-au topit.
A deschis gura pământul, gura,
Şi până la una le-a înghiţit.

Nu ştiu cum a fost dragostea mea.
Poate dulce a fost, poate amară.
Poate-a durat o viaţă, poate numai o seară.
Timpul viclean a adus-o pe aripi,
Timpul viclean a venit şi-a luat-o.

Nu ştiu cum va fi moartea mea,
Dar n-o să vrea să fie blajină.
Prea am dorit-o, prea am urât-o,
Prea am chemat-o ca s-o alung,
Prea am chemat-o...

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!