Răchita

Grădina-i părăsită. Unde umblam odată,
Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios,
Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată
O luntre sfărâmată de timpul nemilos.

Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână,
Cu crengile-i plecate spre iazul adormit
Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină,
Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit

În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume;
O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat,
Apoi făr' de credinţă a rătăcit prin lume
Şi numai bietul arbor numele l-a păstrat.

Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească,
Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut;
Cât e de uitătoare inima omenească...
Ea singură o ştie, ea singură-a văzut!

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1873)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dorinţă

În pădurea înverzită
Să-mi săpaţi mormântul meu,
Unde nu-s nici cruci, nici pietre,
Unde nu-i pământul greu!

Căci mult greu am dus în lume,
Pan' ce viaţa-mi s-a sfârşit,
Pan' ce sufletul în mine
De durere s-a zdrobit.

Numai blânde lăcrimiore
Semănaţi-mi pe mormânt,
Ca să scie toţi, că lacrimi
Mi-a fost partea pe pământ.

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am plecat de lângă tine

Am plecat de lângă tine,
Nu ştiu încotro mă-ndrept,
Haide, vino după mine
Şi nu mă lăsa să mă pierd.

În perdeaua deas-a nopţii
Cerul nu s-a mai deschis.
Rătăcesc pe drumul vieţii
Şi mă scufund într-un abis.

Numai ochii tăi albaştri
Ar putea să mă găsească,
Cănd îţi vor spune sihaştri
Că s-a deschis bolta cerească.

Să vi să-mi intinzi o mână
Dacă ştii că mă iubesti,
Că-mi plâng ochii şi suspină,
Numele când îmi rostesti.

N-am să plec de lângă tine,
Două vieţi de-aş mai trăi,
Fiindc-am rătăcit prin lume
Visând mereu la ochii tăi.

poezie de Gheorghe Deniştean (19 martie 2017)
Adăugat de Denygigi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din trecut

În visul nopţii câte-odată
Văd încă faţa ta,
Dar tot mai rar mi se arată,
Încep a o uita.

Acuma nu mai ştiu cum sună
Nici glasul ce-am iubit;
Vezi, anii care se adună,
De tot mi te-au răpit!

Şi din trecuta fericire
Se stinge ca un vis
Şi cea din urmă amintire
Şi ultimul surâs.

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1890)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai auzit

Ai auzit vreodată a lebedei cântare,
Acel cântec de jale, ce-l cântă pân' ce moare,
Roşind recile unde cu pieptul său rănit?
O, spune-mi, acel cântec vreodat-ai auzit?

Şi-apoi ai fost spre sară singur într-o grădină,
Când vântul trist al toamnei încet, încet suspină,
Când soarele apune, când arborii şoptesc
Şi vânturile toate tainic se înroşesc?

Şi ce-ai simţit atuncea? În piept nu s-a trezit
Un dor fără de nume, adânc, nemărginit?
N-ai fi dat ani din viaţă pentru aripi uşoare,
Să zbori, să zbori departe şi fără încetare?

O, cine-l poartă-n suflet acel dor fără nume,
Nu are fericire, nu are pace-n lume!
Cât e de larg pământul, tot umblă rătăcind,
Nu ştie ce doreşte şi moare... tot dorind!

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1873)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai o clipă

Când ai pierdut în astă lume
Orice speranţă, orice dor,
Când ştii ce grabnic trece iarăşi
Tot ce-ai avea în viitor,

Atunci, nu ceri eternitate
De la o floare ce-a-nflorit.
De ea te bucuri cât trăieşte
Şi n-o mai plângi, de-a veştejit.

Nu ceri credinţă neschimbată...
Nu ceri amor pân' la mormânt,
Căci ştii, că raiul se coboară
Numai o clipă pe pământ.

poezie celebră de Matilda Cugler-Poni (1875)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O rosă veştejită

Când greua mea durere,
Când viaţa-mi s-a sfârşi,
Pe inima mea mortă
O rosă veţi găsi:

O rosă veştejită;
Dar să nu mi-o luaţi,
E tot, ce iau cu mine,
Cu dânsa mă-ngropaţi!

În zilele trecute,
Zile de fericire,
Eu am primit printr-însa
O dulce, dulce scire.

Pe inima-mi fierbinte
Sărman-a veştejit:
Cât am scăldat-o în lacrimi,
Dar n-a mai înflorit.

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durerea

Îţi mai aduci aminte de-un timp, ce nu mai este?
Mai ştii acele locuri, unde ne întâlneam?
Şi n-ai uitat-o încă acea dragă poveste
De vecinică iubire, ce-n taină ne spuneam?

Poveste-aşa de dulce, şoptită în deseară,
Când păsările cântă c-un glas fermecător,
Când toate-ţi par eterne, şi flori, şi primăvară
Şi scumpa ta speranţă şi junul tău amor!

Cu inima fierbinte şi plină de credinţă
Te-arunci în lume-atuncea şi speri că-i birui
Şi crezi că pentru tine, prin slaba ta voinţă,
Chiar legile naturii în cale s-or opri.

O, amăgiri nebune! Când vine toamna rece
Şi frunzele pe arbori încet îngălbenesc,
Cum plec atunce toate ca visul care trece
Lăsând numai durere în pieptul omenesc.

Căci numai ea-i eternă; durerea nu se stinge,
Durerea ne petrece prin viaţă la mormânt,
Purtând pe cap coroana-i de lacrimi şi de sânge,
Ca semn al stăpânirii ce are pe pământ.

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1872)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două inimi

Două inimi într-un singur piept, îşi împărţeau bătăile.
Una se satură şi decide să urce sus, în cap.
Îşi construieşte un întreg oraş, pe care îl înconjoară cu ziduri groase, din cea mai rezistentă pânză de aer.

Timpul trece...

Inima ce a decis să plece, măcinată fiind de singurătate, începe să îşi dea întâlnire cu prieteni invizibili; să îşi aducă singură ofrande; să cânte despre fericire, pentru a şi-o aminti.
În fiecare dimineaţă, de cum se deschid pleoapele, îşi repetă că "ştie ce face", minţindu-se fără să vrea.

Timpul trece...

Precum două păsări pe acelaşi cer, cele doua inimi nu se pot ignora la nesfârşit.
Prima ar vrea să vorbească, dar nu ştie limba.
A doua ar vrea să tacă, dar nu cunoaşte liniştea.

Timpul trece...

Până-ntro zi, când se opreşte-n loc.
Şi pentru câteva secunde, cele două inimi se privesc.
Una uitându-se în sus, cu modestie, cealaltă privind în jos, cu trufie.

De la această întâmplare, mult timp a trecut...
Şi adevărul e, că nimeni nu ştie să descrie exact ce s-a întâmplat, deşi mulţi au încercat.

Unii spun că cele doua inimi s-au privit, până când cea de sus a adormit.
Şi aşa de la înălţime a căzut, că s-a ciocnit de cea de jos... şi din doua inimi, Una s-a făcut.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o

Şi totuşi când pe dânsa cu ţărână-a acoperit-o,

Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă

Şi aş fi vrut cu dânsa să mă puie-n groapă [...]

Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă

Şi rătăcit la minte strigam unde eşti, mamă?

Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau râu

Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

În natură-i grea tăcere...

În natură-i grea tăcere:
Păsările au muţit,
Şi în tainică durere
Florile s-au veştejit.

Căci o veste mult amară
Le-a adus al tomnei vânt,
Le-a şoptit, că se coboră
Trista iarnă pe pământ.

Arborii plini de mâhnire
Mişcă vârful lor uscat;
Mii de corbi, la cruda ştire,
De pe crengi s-au ridicat.

Apoi cerul se-nălbeşte,
Şi încet, încet din nori
Cade neaua şi-nveleşte
Frunze morte, morte flori.

Tot, ce-a fost în lume viaţă,
Ce-a fost dulce în trecut,
Sub linţoliul cel de ghiaţă,
Ca un vis a dispărut.

poezie de Matilda Cugler-Poni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce vrei

Ce vrei să fac cu mine?
Eu nu mă pot schimba
Şi cum e a mea faţă
Aşa-i inima mea.

Eu nu pot să plec fruntea
Şi nu m-oi umili,
Chiar împăratul lumii
Cu mine de-ar vorbi!

De văd o mişelie,
Încerc s-o biciuiesc.
Iubirea mea-i iubire.
Urăsc ceea ce urăsc.

Nu pot!... Pot toate-n lume,
Să ştiu că m-ai iubi,
Dar mare-ar fi schimbarea.
Eu cred că aş muri!

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1883)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul era vesel peste măsură văzând că din atâţi feciori de împăraţi şi domni al său se deosebea prin isteţimea, boiul şi înţelepciunea lui. Toate fetele de împărat ar fi voit să joace lângă el în horă. Când, deodată, vine la nuntă o fată îmbrăcată în nişte haine cum nici una din fetele de împărat nu avea. Cosiţele ei împletite cu meşteşug şi date pe spate îi atingeau pulpele şi ea era aşa de bine făcută, încât ochii tuturor rămase la dânsa. Ea cum veni, nici una, nici alta, se prinse lângă feciorul de împărat şi numai lângă dânsul juca până către seară. Vorbiră, râseră, îşi povestiră fel de fel de lucruri, dară cam pe sub mână, fiindcă-i era ruşine feciorului de împărat să râză şi să vorbească aşa înaintea tătâne-său şi apoi toţi fiii de împăraţi îşi dau coate, căci băgaseră de seamă că necunoscuta tot lângă el juca. Feciorul de împărat nu mai era al său. Se mira însuşi de schimbarea ce simţea într-însul, dară nu cuteza să spuie nimănui. El îşi pusese în gând ca, la hora din urmă ce va juca, să întrebe pe această necunoscută cine era, de unde venea, de este fată ori măritată, şi se gândea că de n-ar avea bărbat să o ceară de nevastă. Când, pieri ca o nălucă.

Petre Ispirescu în Zâna munţilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un el şi o ea

De ce tu şi eu,
Ne minţim,
Credem că suntem la fel,
Dar suntem o ea şi un el.
Pe ea, fata cu ochi căprui,
Aş vrea să o strig,
Să-i spun pe nume,
Dar "ea" sunt multe-n lume.
Ea, la fel ca şi el,
Nu-i ştie nume,
Ar vrea sa-l cheme,
Dar pe cine? "El" e oriunde.
El şi ea,
Un singur drum.
Ea face un pas,
ar vrea a oprească timpul,
să amâne clipa de bun rămas.
El o priveşte îndelung,
ar vrea să-i vorbească,
să o întoarcă din drum,
dar îî e teamă,
să nu greşească.
Pentru fiecare,
"El" şi "ea" au un singur nume,
Ştiut numai de ei,
Pentru cei ce nu cunosc,
Rămân doar un ea şi un el.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Venea lume după lume de se uita la dânşii. Din toţi privitorii o babă bătrână, mai pricepută, dorind şi ea să-i aibă de feţi ai ei, ducându-se acasă, aduse cu dânsa o furcă mică şi un toiegel. Cu acestea se duse în marginea râului şi, arătându-le aceste unelte, îi strigă cu un grai duios. Cum văzură copiii aceste lucruri, odată se repeziră la dânsele; şi fata puse mâna pe furcă, iar băiatul pe toiag. Luându-i baba cu sine, îi îmbrăcă cu nişte zdrenţe şi îi duse acasă la dânsa. Nu trecu mult după aceasta, şi boierul făcu clacă, adunând pe toţi copiii şi fetele din sat ca să înşire mărgăritare. Se duse şi baba cu copiii ei. Acolo, la şezătoare, unde se strânseră toţi de vorbea la verzi şi uscate, spuind la glume şi la ghicitori, sta şi feciorul de boier.

citat celebru din povestea Înşir-te mărgăritari de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialog liric

Şi-acum mă-ntreb eu: simţirea adâncă
Cum de se naşte pentru un portret?
Căci nu văzusem ochii tăi încă,
Ştiam atâta că eşti poet!

De-aş putea întrupa iubirea
Ce simţesc eu pentru tine,
Timpul şi nemărginirea
Dânsa le-ar cuprinde-n sine…

Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta
Încetul la o parte şuviţele le-aş da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.

Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti
Abea câte o clipă în cale-mi te iveşti,
Apoi dispari; – şi-n urmă rămâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.

Şi-n ora cea de pace, de sfântă liniştire,
Fiinţă mult iubită, ce-n lume te-ntâlnesc
Decât oricând atuncea mai mult eu te slăvesc…
La tine se îndreaptă cu drag a mea gândire.

Şi a cerurilor taină adâncă şi divină,
Ce-n mintea-mi mărginită îmi pare c-o cuprind -
Ca s-o-nţeleg mai bine eu ochii mi-i închid -
Şi-atunci văd că de tine e inima mea plină.

poezie celebră de Veronica Micle
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradox... tu şi eu

În jurul meu doar frumuseţe,
Doar clipe-n care mi-este bine,
Sunt împlinită în tristeţe,
Căci nu te am tocmai pe tine.

E soare şi mă simt iubită,
Pe stradă oameni îmi zâmbesc...
Surâd şi eu nefericită,
Când totul vreau şi nu primesc.

Plimbările-n amurg spre mare
Am timp acum să le măsor...
Şi totuşi... se merită oare,
Când marea-mi cântă al tău dor?...

Nimic nu-mi pare-n strălucire,
Deşi doar ea mă înconjoară...
Suspină tainic o iubire
A cărei undă mă-mpresoară.

Pe unde paşii mă purtară,
Tânjisem mult într-un trecut...
N-aş fi crezut ca ea să doară,
O împlinire ce-am avut;

Am totul... numai tu nu eşti...
Ce mi-am dorit să am cu tine,
Am regăsit doar în poveşti,
Unde cărările sunt line.

Mă uit în jur şi mă-ntristează
Perfecţiunea ce-am creat-o...
Somnul cel mult mă ţine trează,
Căci n-am iubirea ce-am chemat-o.

Am totul şi nu am nimic
Şi n-am nimic când n-am pe tine,
Când am pe tine mă complic,
Având pe noi, mă am pe mine...

Flori de mătase cerne timpul,
Din dragostea ce o ador,
La testul timpului eşti primul,
Dar vremurile-au timpul lor.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi prin ţărână

mă doare talpa gândului păşind prin ţărână
eterna ţărână
nu eram decât un fluture în vânt
unde am ajuns, desigur nicăieri
aripa sufletului s-a frânt demult
am privit lumea în faţă
nu am ştiut că nu mă vrea
eram un biet venetic rătăcit printre ei
nu m-au văzut ca om
nici ieri, nici mâine
de ce faci caz de un lucru fără haz
m-a întrebat odată timpul şi a plecat
azi sunt un sărman acrobat
căzut de pe scena unei agonice vieţi
în târâna cotidiană

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Restaurare

Se-adună mucegaiul pe tabloul
pe care îl privesc, din când în când,
de parcă unui gând i-ar fi ecoul,
şi-ar vrea să-l văd, cu timpul, dispărând.

Când l-am pictat, am pus în el iubire
şi l-am păstrat – n-am vrut nicicum să-l dau –
iar apoi l-am privit cu mulţumire,
cu ochi ce, pe atunci, îmi străluceau.

Era superb tabloul, o-ncântare,
cel mai frumos pe care l-am pictat
cu un penel ce risipea candoare
pe pânza ce-ndelung a sărutat.

Culorile veneau din vechi poeme
şi se amestecau în visuri noi,
pierdute, regăsite după-o vreme
prin timpul ce se-ndepărta, greoi.

E mult de-atunci, pictura-i scorojită,
abia se mai distinge, parcă-i fum
ce-acoperă o faţă urâţită
în timpul ce-a trecut, şi nu oricum.

Părea trecut prin norii de furtună
legat cu fulgerele de un timp
ce vrea doar la tortură să-l supună,
intermitent, dar sigur, pe-un răstimp.

Nevinovat tabloul într-o vină
pe care-a descifrat-o un penel
descoperind amestecul cu tină
ascuns de o pojghiţă ca de gel.

Dar ce-ar putea să facă el, tabloul,
atunci când timpul însuşi l-a supus
furtunii provocate de ecouri
la propriile temeri. L-au distrus!

Aş vrea să fie cum a fost odată,
să îl pictez din nou, să îl salvez,
şi iată o idee –minunată!-
îl scot din ramă şi-l restaurez.

E mult de lucru, dar e-o bucurie!
Din cioburi de-amintiri culese-n ceaţă,
pictez din nou, dar, mi se pare mie,
sau în tablou e-acum o altă faţă?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pârâul şi marea

Vezi marea: bătrână, întinsă, adâncă.
De ţărmu-i departe, tot sare prin stâncă
Un tânăr pârâu ce spumos îşi aruncă,
Voios, fără griji, unda lui cea zglobie.

De marea întinsă, nimica nu ştie
Zglobiul, voiosul şi clarul pârâu:
El iute aleargă spre zări fără frâu,

Şi marea bătrână, întinsă, adâncă,
Spre tânăra undă privirea-şi aruncă
Din valuri clipind ca din sute de pleoape:
Pârâul zglobiu în ea va încape.

El fuge voios, tot mai repede fuge,
Nu ştie, nu-i pasă ce ţărm va ajunge...

Tu, dragostea mea, ai aflat ghicitoarea:
Tu, pârâul zglobiu - iar eu, marea.

poezie clasică de Miron Radu Paraschivescu din Laude şi alte poeme (1959)
Adăugat de MG (Ματθαιο`
Comentează! | Votează! | Copiază!