Toamna
Frunzele îngălbenite
Cad încetul, obosite,
Cad pe câmpul cel uscat,
Pe pamântul înghețat.
Frunzulițele ce pică,
Vântul toamnei le ridică
Și le ia încetișor
Pe aripa lui în zbor
Și le duce, le tot duce
Pe morminte fără cruce,
Unde dorm uitați, neplânși
Luptătorii cei învinși...
Ei, în lupte disperate
Cu dureri nemăsurate,
Singuri chinul și-au curmat, -
Fără teama de păcat!
Primăvara nu răsare
Nicio frunză, nicio floare
Pe pământul urgisit
Și de lacrimi nestropit:
Numai toamna mult miloasă
Pune haina ei frumoasă
Ca o mantie de 'mpărat
Pe mormântul cel uitat.
poezie clasică de Matilda Cugler-Poni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
Ultima dorință
În pădurea înverzită
Să-mi săpați mormântul meu,
Unde nu-s nici cruci, nici pietre,
Unde nu-i pământul greu!
Căci mult greu am dus în lume,
Pan' ce viața-mi s-a sfârșit,
Pan' ce sufletul în mine
De durere s-a zdrobit.
Numai blânde lăcrimiore
Semănați-mi pe mormânt,
Ca să scie toți, că lacrimi
Mi-a fost partea pe pământ.
poezie clasică de Matilda Cugler-Poni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Iubiți cu toții
Pasările cântă pe crengi înverzite,
Fluturii se-ngână de pe flori pe flori,
Tainic trec prin aer șoapte fericite,
Cât cuprinde ochiul, ceru-i făr' de nori.
Dulce primăvară, drag vis de iubire!
La zâmbirea-ți blândă, iarna a plecat,
Cât era de lungă, plină de jălire...
Dar tu ești în lume, răul s-a uitat.
Ce-mi vorbești tu încă de chinuri trecute,
Inimă nebună, uită de dureri
Și de-acele zile în lacrimi pierdute.
N-are primăvara mii de mângâieri?
N-auzi cum șoptește fiecare floare?
"Amorul domnește acum pe pământ.
O, iubiți cu toții! grabnic frunza moare,
Grabnic se întoarnă tot iar în mormânt".
poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1878)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ai auzit
Ai auzit vreodată a lebedei cântare,
Acel cântec de jale, ce-l cântă pân' ce moare,
Roșind recile unde cu pieptul său rănit?
O, spune-mi, acel cântec vreodat-ai auzit?
Și-apoi ai fost spre sară singur într-o grădină,
Când vântul trist al toamnei încet, încet suspină,
Când soarele apune, când arborii șoptesc
Și vânturile toate tainic se înroșesc?
Și ce-ai simțit atuncea? În piept nu s-a trezit
Un dor fără de nume, adânc, nemărginit?
N-ai fi dat ani din viață pentru aripi ușoare,
Să zbori, să zbori departe și fără încetare?
O, cine-l poartă-n suflet acel dor fără nume,
Nu are fericire, nu are pace-n lume!
Cât e de larg pământul, tot umblă rătăcind,
Nu știe ce dorește și moare... tot dorind!
poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1873)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Decaloguri comparative
Nicio floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nicio pasăre nu-i rară, fără cântecul de vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, de nu e dorit de dor.
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nicio noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici omul nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nicio zi nu e aleasă, fără iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nicio vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nicio prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Niciun gând nu-i măreție, fără a lui împărăție.
Nici un drum cu ocoliș, nu e fără ascunziș.
Nicio fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nicio iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credința nu-i credință, dacă n-are străduință.
Nicio soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viața nu e viață, de nu îți zâmbește în față.
poezie de Valeria Mahok (august 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ai plâns și tu vreodată
Ai plâns și tu vreodată?
Eu, zău, nu pot să cred,
Căci lacrimi lasă urme
Ce ani întregi se văd!
Un ochi, care vreodată
A plâns de dor și chin,
Mă crede: nu degrabă
Devine iar senin!
Un ce fără de nume
Rămâne-n el ascuns;
Dar ochii tăi sunt limpezi:
Nu pot să cred c-ai plâns...
poezie celebră de Matilda Cugler-Poni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ciclul vieții
Omu-i frunză frunza-i om
Trece vremea si se duce
Timpu îl pune la răscruce
Omul nu mai este om
Frunza nu mai este-n pom
Fericit tu vrei omule să fii
Viata multe îți va daruii
Ea îți da mereu un semn
De tot ce ntalnesti sa nu te temi
Viața ce o trăiește un om
O frunză agățată-n pom
O primăvară veselă se ivește
Si tot pământul după o iarna
Se-ncălzește la viață ne trezeste
Si mugurul se arată in luna lui april
Zâmbet pe chipul vesel de copil
Acum in luna caldă de april
Apare frunza verde n pom
Inveseleste orice suflet din om
Iubești soarele si vântul zăpăcit
Si fetele ce stau la umbră de nuc răstignit
Aduc prânzul omul la plug
Iar vara frunza i fericită si omul si ea
Iubeste viața si este iubită
De multe ori se scutură de vânt
Se apleacă până la pământ
Si toamna apare printre nori
Atinge frunza cu stropi grei si ploi
Suiera un nebun de vânt
Se scutură si frunza verde zace
Căzută galbenă pe pământ
Trece grăbit timpu-n zbor
Frunza galbenă-i sfărâmata de picior
Si vine primăvara blândă luminoasă
O alta frunză mai frumoasă
Un om se duce o frunză cade
E o rotație a ciclului divin
Un mugur nou apare-n primăvară
Un prunc se naste devine bărbat
Un ciclu al naturii repetat
Este de mii de ani lumină neîncetat
Nu poate fi schimbat
Cu toate că de mult
omul a încercat
Dar bunul Dumnezeu ne-a iertat de acest mare păcat
Ciclul vieții nu poate fi schimbat!
poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Întâi Maiu
Dup' atâtea zile grele, sorele iar s-a ivit,
Și pădurea, sbuciumată de furtuni, s-a liniștit;
Printre crengi mai trece încă un suspin de ușurare,
Apoi pace obosită ca după o luptă mare.
Toporașul, ce stătuse plin de spaimă tupilat,
Dintre umedele frunze capul iar l-a ridicat;
Mii și mii de păserele prevestesc cu veselie,
Că vin iarăși zile bune, după zile de urgie.
Și din relele trecute nicio urmă n-ai afla,
Dacă ici cole o frunză încet nu ar tremura;
Dacă ici cole, prin iarbă, n-ai zări strălucitor,
Ca o lăcrăma uitată, câte-un strop căzut din nor.
Soarele mai sus se-nalță și c-un dulce sărutat,
De pe florile duiose, piscurile le-a uscat;
Și pe razele lui dalbe, ca un trimes din raiu,
Se coboară zâmbitore cea dintâi ziuă de Maiu.
poezie clasică de Matilda Cugler-Poni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Resentimentele susținute îndelung duc la cancer, critica și autocritica duc la artrită, vinovăția duce la dureri, teama și tensiunea duce la ulcer și dureri de picioare.
Louise L. Hay în Poți să-ți vindeci viața
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cartea "Invata cum sa folosesti puterea afirmatiilor in 21 de zile" de Louise L. Hay este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar Numai o clipă
Când ai pierdut în astă lume
Orice speranță, orice dor,
Când știi ce grabnic trece iarăși
Tot ce-ai avea în viitor,
Atunci, nu ceri eternitate
De la o floare ce-a-nflorit.
De ea te bucuri cât trăiește
Și n-o mai plângi, de-a veștejit.
Nu ceri credință neschimbată...
Nu ceri amor pân' la mormânt,
Căci știi, că raiul se coboară
Numai o clipă pe pământ.
poezie celebră de Matilda Cugler-Poni (1875)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Câinii latră, vântul duce...
Se-nvârt ciori prin înserare
Curge apa din uluce
Ca un cânt de disperare
Câinii latră, vântul duce.
Zvon de clopot se răsfață...
Cui i-se cioplește cruce?
Cin' s-a petrecut din viață?
Câinii latră vântul duce.
Chicotesc copii la joacă,
Merge ziua să se culce...
Ațâțați de hărmălaie
Câinii latră vântul duce.
Vălul nopții-ntreaga fire
Dintr-o dată vrea s-o-apuce;
Ca să dea lumii de știre
Câinii latră, vântul duce.
Gânduri rele, întunecate
Inima vin s-o usuce
Se-aud plânsete-nfundate -
Câinii latră, vântul duce.
Viața, moartea se-ntretaie
Printre noi, făpturi năuce
Și de-un veac, de-o veșnicie
Câini latră, vântul duce.
poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Au fost scrise 2 comentarii până acum.Durerea
Îți mai aduci aminte de-un timp, ce nu mai este?
Mai știi acele locuri, unde ne întâlneam?
Și n-ai uitat-o încă acea dragă poveste
De vecinică iubire, ce-n taină ne spuneam?
Poveste-așa de dulce, șoptită în deseară,
Când păsările cântă c-un glas fermecător,
Când toate-ți par eterne, și flori, și primăvară
Și scumpa ta speranță și junul tău amor!
Cu inima fierbinte și plină de credință
Te-arunci în lume-atuncea și speri că-i birui
Și crezi că pentru tine, prin slaba ta voință,
Chiar legile naturii în cale s-or opri.
O, amăgiri nebune! Când vine toamna rece
Și frunzele pe arbori încet îngălbenesc,
Cum plec atunce toate ca visul care trece
Lăsând numai durere în pieptul omenesc.
Căci numai ea-i eternă; durerea nu se stinge,
Durerea ne petrece prin viață la mormânt,
Purtând pe cap coroana-i de lacrimi și de sânge,
Ca semn al stăpânirii ce are pe pământ.
poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1872)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Rapsodia ploii
toată noaptea cântă broaștele pe lac
emit incantații ploaia să revină
fără apa sfântă pământul e sărac
arbori și flori mor fără nicio vină.
atunci să vină ploaia cea mireană
rapsodia izvoarelor să se audă iar
pe dealuri să răsune fericirea codreană
în lac să se-nmulțească armonii de cleștar.
pe scenă intră vântul norii păstorește
minunații scutură diafanii stropi
curcubeul răsare când cerul zâmbește
cu lumini ce nu se-mpiedică de gropi.
agheasma cerului glia o sfințește
mult mai profund ca un sobor de popi.
sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Floarea de câmp
Florea 'n câmp când veștejește,
Alta 'n locu-i înflorește;
Dar în pieptul omenesc
Florile când veștejesc,
Cade roa în zadar,
Alte 'n loc nu mai răsar!
poezie clasică de Matilda Cugler-Poni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Păianjenul și toamna
Noaptea este de grafit,
Tot mai galben e pământul.
Semn că toamna a venit,
La fereastră-mi bate vântul.
Ploile mărunte umblă
Dintr-o frunză-n altă frunză.
Unde ieri era și umbră,
Stropii albi atârnă-n pânză.
Biet păianjen s-a ascuns
Unde scoarța e desprinsă.
Unde ploaia n-a pătruns,
A rămas o frunză prinsă.
poezie de Camelia Oprița din Boema - Revistă de literatură și artă, Lumea Copiilor ( Povești din Călimară ) (octombrie 2020)
Adăugat de Filip Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!
Unii trăiesc fără niciun ideal, fără nicio țintă, trec prin lume ca niște fire de paie pe un râu. Nu merg ei, ci curentul îi duce.
citat celebru din Seneca
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cartea "Four Tragedies and Octavia" de Seneca este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la Dilemă
Ce e omul pe pământ?!
Frunză purtată de vânt...
O bate vântul și-o duce,
Și nu stie unde ajunge.
C-așa m-a dus și pe mine
Ș-am ajuns în "zări" străine.
C-a fost bine, c-a fost rău,
O știu eu și Dumnezeu.
M-am întors din nou acasă,
Dar am inimioara arsă
Am fugit din mărăcini
Ș-am dat de niște străini.
De mi-i rău, sau de mă doare,
Nu am nicio consolare.
Fiecare-i pentru sine,
Nu te-ntreabă de ți-i bine
Dacă ai sau dacă n-ai,
Important e sa le dai.
Ma intreb, dar fără sens
La mijloc e iubire, sau e doar interes?!
poezie de Mariana Simionescu (14 noiembrie 2009)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
O rosă veștejită
Când greua mea durere,
Când viața-mi s-a sfârși,
Pe inima mea mortă
O rosă veți găsi:
O rosă veștejită;
Dar să nu mi-o luați,
E tot, ce iau cu mine,
Cu dânsa mă-ngropați!
În zilele trecute,
Zile de fericire,
Eu am primit printr-însa
O dulce, dulce scire.
Pe inima-mi fierbinte
Sărman-a veștejit:
Cât am scăldat-o în lacrimi,
Dar n-a mai înflorit.
poezie clasică de Matilda Cugler-Poni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Rondel fierbinte
E uscat pământul,
Sufletul mă doare
Ca nu bate vântul,
Nu trezește-o boare.
Arșița de soare
Frige și cuvântul;
E uscat pământul,
Sufletul mă doare.
Rog pe Domnul Sfântul
Cu puterea-i mare
Să adape câmpul
Mort de însetare,
Că-i uscat pământul.
rondel de Ioan Friciu (2018)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!
A mai căzut o frunză
A mai căzut o frunză în vals de balerină,
Plutind încet pe valuri când vântul o alină,
Spre un pământ mai rece udat de multă ploaie,
Lăsând crengile nude, vântul să le îndoaie
Când bate mai puternic, lansând și-o melodie,
Un cântec de durere cum numai el o știe,
După cămașa verde țesută-n clorofilă,
Ce-i smulsă de pe ramuri, aiurea, fără milă.
A mai căzut o frunză și multe-or să mai cadă,
Făcând codrul să plângă sub mantii de zăpadă,
Cu lacrimi de sub gene pentru durerea mare
Fără să poată cere cuiva vre-o îndurare.
A mai căzut o frunză dar altele vor crește
Căci anii trec într-una, pământul se-nvârtește
În cicluri cadențate, făcând să reapară:
După o toamnă blândă, o iarnă friguroasă, o dulce primăvară,
Când mugurii pe ramuri zâmbind de sub sprâncene
Vor naște alte frunze cu mult mai multe gene
Și roluri diferite pe ale planetei scene,
Lansând și adevărul: "Frunzele sunt perene.
poezie de Corneliu Zegrean-Nireșeanu din Freamăt de gânduri, lacrimi de dor (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireșeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Răchita
Grădina-i părăsită. Unde umblam odată,
Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios,
Pe drumuri crește iarbă, pe micul iaz înoată
O luntre sfărâmată de timpul nemilos.
Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână,
Cu crengile-i plecate spre iazul adormit
Și ca visând se mișcă, când dureros suspină,
Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit
În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume;
O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat,
Apoi făr' de credință a rătăcit prin lume
Și numai bietul arbor numele l-a păstrat.
Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească,
Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut;
Cât e de uitătoare inima omenească...
Ea singură o știe, ea singură-a văzut!
poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1873)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!