La astrul... sau... Odă Păunesciană

Auzisem de tânăr- pe alt meleag, nu la noi,
Eu fugit nu de laş, cu curaj de mai bine-
Ce curent-viitură spală o ţară cu eroi...
Ode tineri închină, la străbuni... fără mine.

Dar nu ape murdare îs plecate în dezastru.
Arta pură, poemul, le revarsă în tumult,
Peste minţi inhibate în minciuni- un măiastru,
Un gigant al culturii- cea uitată de mult.

Oameni, sute de mii se adună în hippies
Pe-un tărâm de Manoli şi de Ane zidite;
Dar nu drog să consume, nici să bea cum smintiţii îs...
Ci la cântec să asculte- poartă, în inimi rănite.

Să se încânte de-ai lor- semănaţi pentru artă
De un imens de talent- creatorul de carte.;
Cel din Bălţi ce-i născut, Constantin fiindu-i tată...
Cel, ce drag l-aş fi vrut, ca să-l am suflet parte.

Este "Flacăra", încă, cu puteri de căldură,
Aportând mii de ergi în explozii de atom.
Uriaş creator- pluvial de cultură-
Ce nu-i hard disc de laptop; e esenţa de om.

Dă mesaj de destin, pentru a ţării cârmire...
Este primul capabil să adune, să scadă;
Lume în mase să pună. Din plecări, ia venire
Şi bătrânii în tineri, el, îi scoate în stradă.

Mii de oameni doresc peste spaţiu şi timp
Să-şi revadă adoratul... pe de rost recitând.
Fiindcă trup sunt şi suflet la colos din Olimp;
Temporali ei de leat- purtători de-al său gând.

Şi infinitul de-ar ţine şi de nu s-ar zgârci,
Ar putea să-l reţină, etalon de neant;
Cumpărând ore, zi, an, la rând de la vii,
Pentru a-l face Univers... din Pământ expirant.

Vă dezvălui, eu vouă, ce nu ştiţi nici de Nero,
Nici de ţări, de etnii, de pământ, de... Traian;
Cel ce-n timp de răscruce între ere, start zero;
Şi-a lăsat descendenţă e... Păunescu Adrian.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 mai 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început de lume

Lumea-ntreagă goală ar fi
Goală de noi doi.
Dacă nu ne-am mai iubi noi
Ar fi numai ploi.

Aripi frânte de iubire
Nu s-ar înălţa,
Pasările fără Cer
Nicicând n-ar mai zbura,
N-ar mai zbura.

REFREN:
La-nceput de lume, noi doi ne-am născut
Din cer şi ape şi pământ
Fără tine eu nimic nu aş mai fi
Nici trup, nici suflet şi nici gând.

REFREN:
La-nceput de lume, noi doi ne-am născut
Din cer şi ape şi pământ
Fără tine eu nimic nu aş mai fi
Nici trup, nici suflet şi nici gând.

Îmi acoperi sufletul
Când îi este frig
Tu-mi săruţi şi lacrimile
Atunci când eu plâng.

Îmi hrăneşti cu gura ta
Lungile tăceri
Şi-mi vindeci cu inima ta
Multele dureri.
Eşti ca un înger.

REFREN:
La-nceput de lume, noi doi ne-am născut
Din cer şi ape şi pământ
Fără tine eu nimic nu aş mai fi
Nici trup, nici suflet şi nici gând.

REFREN:
La-nceput de lume, noi doi ne-am născut
Din cer şi ape şi pământ
Fără tine eu nimic nu aş mai fi
Nici trup, nici suflet şi nici gând.

cântec interpretat de Simona Florescu şi Ion Dichiseanu, muzica de Victor Solomon, versuri de Adrian Artene (2019)
Adăugat de Alesia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epilog "La Astrul... sau... Odă Păunesciană"

E-un 5 noiembrie-nspre un sfârşit de an
Ce nu şi-a dat obor de trecere în timp
Cu nota minimă-ntr-un catalog de Olimp
Pentr-un colos de zeu, un Adrian.

E-al neamului Icar, înaripat pedestru,
Predestinat de-avea un 20 de 10
Să-i fie an, când timp nu va mai trece
Frumoasa pasăre de vis ce-i Păun-escu...

Mă plâng tot lacrimi, fluvii-ntr-un ocean
‚nspre mii de nimeni ce-l lovesc, talazuri
Tot ţărmurindu-l şi-i creând necazuri
La sufletu-mi din suflet, Adrian.

Mă zbucium să-l păstrez în gând, alpestru
De ochi ce mă priveau prin recitaluri
Când versuri mă-ncâtau în loc de baluri
Din sufletu-i imens, de-un Păunescu.

Sunt printre nimeni ce-a lăsat, sunt un orfan
Şi n-am puterea să-l întorc şi nici să-i scriu
Nu pot să-l iau de mână, să-l reînviu
Şi-l pierd, într-un week end, pe Adrian.

Am inima o vioară de la Porumbescu
Iar glasul lui divin îmi sună-n tâmple
Lumea nu are ce să mai întâmple
Să merite mai mult de-nalt de Păunescu.

Bucată ruptă-i de la ţara-i de alean,
Ce-o venera titanic cu sinceritatea
Doar el ce-avea, că noi n-avem celeritatea
Să-l întregim... şi Prut şi Adrian.

Îmi moare inima de-un dor ecvestru
S-ascult îndemn, fără de bici, de duh
Din vocea-i caldă, spartă din văzduh,
S-o am în minte, neuitată, Păunescu.

Ţineţi-vă să nu rămâneţi van
Cum sunteţi azi doar simpli impostori
De nu veţi recunoaşte-n timp valori
Continuând să renegaţi un Adrian.

Mă scurg azi printre lacrimi pic cu pic
Căci nu-l mai am profet, nici înţelept
Pe Păunescu Adrian, de-inimi de poet...
Mă simt că nu mai sunt, sau sunt nimic.

Şi nu uitaţi c-o să va fie dor
De-un chip de basarab de-un neam întreg,
Minte şi gând sublim şi nu-nţeleg
De nu vă vreţi prin el, popor nemuritor...

Adrian Păunescu nu-i blestem
Dar vă va fi simbol de anatemă
De-o ţară care-şi pierde zilnic stemă
Făcând-o fără el un recviem!...

PS...
Etern voi venera pe-al meu maestru
Misterul pur de-uman în amestec cu talent
Poetul implicat în veşnicul prezent
Rămas fără de trup, un nume, Păunescu...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţă fără temei

Ai mai fost la mormânt de părinţi să-i adori,
Să-ţi iei timpul să creşti şi să împrăştii de flori
Un tărâm cruciat, osuar de pământ?
Să stai curb şi să plângi şi să nu vrei veşmânt
Să-ţi acopere trup, ca al celor din cruci
Că le semeni... şi ştii că acolo te duci.

Şi că nimeni la rând are timp decât rar
Să mai vină a pururi la... stins felinar,
Şi să pună copii să-şi ia timp de neant,
Să nu uite vreodat' că prezentul pedant
N-are pic de valoare-n sfârşitul de ieri
La speranţa de mâini înspre noi învieri.
Fiindcă a cere întrun', nu-i deajuns fără har
Când nu pui la bătaie o credinţă măcar.
Că la rândune-n timpuri fi-vom taţi şi copii
Şi că mâine nici stele rămâne-vor vii.

Iar morala speranţă "învăţăm din trecut...
Fiecare la rând... fi-va suflet de lut".

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 martie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descendenţă

Cât încă îţi mai iei din timp să priveşti mersul de furnică,
să te gândeşti că are gând, c-o vezi cum cercetează glod,
cum din atingeri schimbă mers, nu pare c-ar avea vreo frică
să te atingă, un uriaş, să te parcurgă ca pe-un pod
şi să se piardă apoi în iarbă, departe, fără a-şi pierde casă...
rămânând răstignit pe sol, pierdut aşa, parcă-ntr-o doară,
doar contemplând deasupra cer, prun cu-a păianjenului plasă,
tot ascultând, uitat de sine, triluri mai scumpe de-o vioară...
să ştii că n-ai pierdut din tine, din tot ce ţi-au transmis strămoşi,
cei care n-au avut vreo carte, care-au iubit pământ, furnici,
ce munceau mult, plini de sudoare şi se îmbrăcau în alb, frumoşi,
pentru la slujbă, sărbătoare... cei ce trăiau de mult pe aici
şi ţi-au lăsat şi ochi şi gene şi inimă, să fii sensibil
şi trup, să te faci scut de ţară şi minte, din aceea pură,
să ştii salut, să dai bineţe şi la vecin, străini... teribil
de dârz să fii-n iubiri, de tot, de-ai tăi, de patrie, natură...

... poţi să te scoli de la pământ, poţi vieţii să mai dai o tură!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţă eminesciană

Aş vrea să-l văd pe Eminescu-n pantaloni scurţi, dezinvolt
Zâmbind la soare fără gânduri, doar desfătându-se pe-un câmp
Mijind de flori printre prieteni veniţi de pe la Ieşi, din Olt,
Să-şi guste un' la altul glume pe-un dialog... de limbă strâmb.

... Să-şi uite datul de titan, să-şi lase frâu liber de geniu
Eliberat în imoral, să-şi pună suflet la bătaie,
Să-şi vindece maladul trup, să salte alături-n nou mileniu
Cu plete-n vânt, să soarbă izul de fericire... Un şpriţ să-ndoaie...

Să-şi lase timpul pentru hrana de zi cu zi, să-i fie dor
De tot ce şi-ar fi vrut să aibă; s-asculte muza în cantate
Se depănând în vise limpezi, să-şi umple suflet de amor
Fără suspin, fără trădare... Ştiindu-se o eternitate.

Ce dor îmi este să-l ating, să-i pipăi fizic, gând, speranţe,
Să stau -cum paparazzi, nopţi- să-i fiu străjer din altă lume,
Să pot să-i fac din munca mea buchet de sute de vacanţe...
Doar să respir acelaşi aer, s-ascult când e chemat pe nume...

Ce mult aş da să-i spun... Mihaie, să suim dealul cu catrinţi
Că vine şi Ion lu' Creangă, al lu' Coşbuc... şi-i plin de fete
Se pogorând dintre Luceferi pe uliţe cu alai de prinţi
Ne petrecând cu flori de tei, albastre, brune sau brunete...

Mi-e dor, repet, de-un Eminescu de trup şi purtător de suflet,
De simţuri, zâmbet, poate râs... de pielea dogorind dorinţi;
L-aş vrea un pieton de rând, să-l văd păşind ca-n vis de umblet...
Oricum ades l-ating pe umeri şi-i spun... că-s duhul scos din minţi!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Supra... vieţuirea

Pare-a fi doar un plus superlativ
Paradoxal, un academic acceptat;
Ca şi cum fiinţa-i pleonasm la "existat"
Şi dorul de-a trăi etern, un laitmotiv.

Nu ştiu ce-i să trăieşti peste trăit,
Dar am în scoarţă, în oase un înscris
Să-mi păstrez eu-l fizic... Interzis
Să-mi rup din lanţul de destin ce mi-e voit.

Am zis destin, necunoscutei "X"
Ce-o dau monedă schimbului "nu ştiu"
Mereu după se-ntâmplă... un prea târziu;
Doar arogant să demonstrez că "ştiu, la fix".

Mă-ntorc la termen; "peste vieţuire"...
Ca şi cum moarte-ar fi peste-a nu fi
Şi nu cred iotă că n-am cum a potrivi
Mesaj ce n-am de la străbuni... de retrăire.

Sau poate-i simbolul despre voinţă
Când singură întrece crud eşec;
Aşa cum devii peşte după-nec
Sau criminal ce ucide din credinţă...

Ori o fi gustul puritan de-a nu ceda
Ce-oricum nu ai pentru că "ea" în fond eşti "tu"-ul;
Un cărăuş, nu viaţa... ci doar sufletul
Ce-ar fi real... sau un mister sau altceva...

E sigur la bărbat prin compromisuri,
Neexistând oprelişti, nici convenţii...
Capabil de-a lupta cu-extrapotenţii;
De-aş mânca seamăn ca să-şi facă proprii visuri.

Imprevizibil nu-i la fel şi la femeie,
Stăpâna regulei că mereu se descurcă...
Şi-o face o viaţă, unde pe-alţii-i duce-n cârcă,
Chiar piere-n loc de-a eluda principii-cheie.

E sigur un colos de peste poate,
Când pare că nu poţi, că e sfârşit,
Când nu-i nimic, nici timp, eşti doar un mit
Ce ţii să-l treci de hop, să-l scoţi din moarte...

În fapt acum remarc ce e sinucigaşul;
Nici vorbă de renunţ, nu-i existenţă,
Că-n fond nu-i aparţine ce-i esenţă...
Un purtător poverii ce şi-o curmă, laşul.

PS.
... Să cred că-n fond suntem cu toţi poveri
Frugale, purtând suflete-n mesaj;
Ţintit traseu pentr-un prestabilit bagaj...
Mediatori?... "Vieţuitori" supra-stingheri?!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 februarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesaj de-o sticlă

Mă derulez citindu-mă eu singur un mesaj
Pus într-o sticlă în val de timp, pelerinaj
Şi nici nu-i sticlă ce s-ar sparge din tangaj,
Este mai nou din plastic, ce lasă lung siaj...

... Vreo opt sute de ani, minim tot mai rezist,
Nu mă mai descompun, rămân deşeu, sursist
Chiar fără nuanţele de cioburi de-ametist...
Propriu eroin 'mi asigur, neştiutul artist.

Când sul de os foiţe vor derula vreodată
Din mine epopeea eseu, nevinovată,
Necunoscută oricum, deci nicidecum uitată
Din acte pe capitol; când plânsă, când jucată....

... E ca un maraton de împlinit ambiţii
Cu bucurii deşarte de-a face noi ediţii
Ce ştiu acum de-s treceri, sfârşit de coaliţii
De-abia-ncropite, rupte... Se pierd în dispariţii!

Ce mult elan, efort e-n scopul terminării
Pe rând, la alte scale dând important valorii,
Când recitesc şi ştiu că şi cântul viorii
Odată scurs tăcere-i; finalu-nfiorării!

Visări finalizate lasă morman de poze
Pe-un şir de-album gălbit şi spini rămân din roze
Ce-nţeapă amintiri, distrug apoteoze
Nimic recunoscând din zeci metamorfoze.

Mesajul sul nu este covorul roşu-ntins
Şi-aş vrea să-l afle spaţiul ce timpul mi-a prelins
În râs; vicisitudini de ideal pretins
Pe-un opt sute de ani cu suflet neatins.

Parcă mă văd plutind cometic mă arzând
C-o dâră albă-n negrul ce strălucesc tăcând
Fără escală, rută precisă ne-o având
Până ce dop deschis mă va lăsa căzând...

Şi sticla, o coajă ruptă, va fi din nou Pământ!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Introspecţie

Mă uit la mine; mă iubesc
Aşa cum sunt, că ştiu că-s unic
Şi de n-o fac e grav, greşesc...
Riscând ura la toţi, teluric.

Mă iau bucată cu bucată
Mă răsucind; simţ analitic
Ce încă-l am din mamă, tată,
Cu educaţia-mi de critic.

N-am cum să fiu nemulţumit,
Că n-aş şti altul cum să fiu!
Din alţii-aş fi heteroclit...
Şi acum, oricum e prea târziu.

Şi nici nu ştiu care-s criterii
Recunoscute universal,
Chiar ştiind c-am multele materii
Ce-am destinate... material.

Mai dificil ar fi "ascunsul",
Ce poate nici eu nu-l cunosc...
Chiar zilnic dacă-i măsor pulsul,
Mi-adulmecând, eu, propriul mosc.

Mă plimb, în fond, cu trei persoane,
Că trup şi suflet nu-s totuna;
Când trup sunt bine, nu-s în toane,
Şi-a treia, mintea-i ca nebuna!

Ar fi normal să am un şef
Calculator, un eficace;
Descurcăreţ ca un gherghef,
Hotărâtor de cum se face.

Deci pân' la urmă-s aparenţă,
Atât cât sunt un fizic gol,
Ce lumea-i zice... existenţă;
Un trup, cu voturi într-un bol!

Mintea-mi, de-i zice "raţiunea",
N-o ştie nimeni de pe stradă;
Doar eu, de-i sunt accepţiunea
Şi ea la rându-i... de mi-e întreagă.

Rămâne, culmea, eu, ocultul
Nedemonstrat cu cifre-n legi;
Un suflet, un chibrit, tumultul,
Ce corp şi minte... nu-l dezlegi.

Pe rând le luând, întâi cu trupul,
E-un reprodus de-original;
Deci ca valoare nu-i el scumpul
Din ce-am... şi-i singurul letal!

Privind spre raţiune, minte,
Chiar de se pierde hardul-creier,
Poate lăsa veşnic aminte
La alţii; un cântec, nu pe greier!

Cu sufletu-i mai complicat,
Căci poţi să-l ai sau este lipsă...
Deci singurul neconfirmat
În viaţă... Poate fi-n eclipsă!

Şi-acum, oricum e mult mai simplu;
Prezenţa, faţa, nu se poartă...
Poţi fi-n eter, cu amprenta "nicku"
Ca avatar... de pus la poartă.

Mintea oricum nu mai e-n vogă
Căci nu e timp de ea, nu-i "divă";
E bine fără, crez în togă,
Zicând doar "Da"... fără împotrivă.

De suflet nu poţi să mă iei,
De n-ai şi tu şi nu se schimbă;
Cum mintea s-ar fura, ehei...
... Iar trup, s-ar dedubla-n oglindă!?!...

... Deci, pot spune că-s trup şi suflet
Şi dac-o spun, e că am minte...
Şi-o spun din corp, că am răsuflet
Şi sufletu-mi dă, cast... cuvinte.

Încerc de-o viaţă să fiu tot,
De-aceea mă iubesc cu-ardoare
Ce-n timp m-am străduit... Şi pot
Să fiu; vizibil, gând... şi-o floare!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Universal... valabil

Negrul, este fundal începutului "ZERO", de-Univers " stem" genezic gigant...
Miliard de înţepări îi apar, mult mai mici de-un foton, se prefigură în spaţii...
Printre goluri-universe de vremi, mii fotoni titirezi în rotire se-adună, cu efect aspirant...
Intermezzo între neguri, colosale locaţii îşi împart întuneric în structuri de creaţii.

Strălucirea orbeşte în gămălii de argint în topire, cu diamante-n făclii...
Energia e pură, căci materie nu-i, doar rotaţii nebune în mişcări centripete...
Trilioane de mii în miliarde de sute... în milioane de sute de mii... mii şi mii
"terra electron volţii" se-adună în timp de lumină şi viteza îşi iuţesc... în mişcări incomplete.

Nici computer cât Soare de azi, n-ar putea calcula cert, valori. Niciun hard nu indică
ce lumină-i în centru; sclipitoare a orbi prin topire de-un instant diamantul!
Ştiinţe nu-s cu putere a decide când start cursă-i, nici culoarul de timp să prezică.
Chiar de-adună în avut generaţii de axoni de la Terra completă, nu e timp să gândească instantul!

"Spinul" este gigant! Ce cu mâna Divinu-a rotit într-o joacă unicat a creării,
sparge-n raze uriaşe lumina captivă în rotire - plecată din start... ce deja e ajunsă-
în infinitul de ergi de-energie deplasată în punct "X", se răcind spre neant şi-i supusă
agregării!
N-are nume în valoare puterea aprinsă sub forma de bec de acum, dar atunci ne îndeajunsă.

Oare avem diligenţa menită, să scăpăm prin voit de stupide" tablouri"?
Să visăm diferit alte şcoli, nu arhaice, unde ştiinţa e zilnic tortură?
Să privim cum din "zero absolut" energii s-au născut, în multiple zerouri...
Cum periplul vitezei- mult mai mare în lumina-n debut - îşi ia timp, se transformă-n natură?

Nu vedeţi, nu simţiţi, miliarde de-Universuri pereche, dar ce nu toate-s sferă?
N-aveţi minte-a afla cum în timp galaxii se unesc - paralele nu sunt- se pătrund?
Nu vreţi oare să admiteţi că "BIG BANGUL" e o farsă, căci şi sensul mişcării diferă?
Chiar nu ştiţi că-Univers ce-i al nostru, cel mic, se dilată în neştire, cu refugiu în străfund?!

Fiecare imens Univers are propriul său "spin", şi viteze în lumini sunt diverse...
Propagarea de lucşi- ce-o credeam la început "speed" egal- nu-i supremă, e mai mare!?
Fiţi utopici, refuzaţi tot ce legi sunt nedrepte; fizica-i utopie, depăşită de axiome neşterse!
De schimbaţi doar canal pe începutul luminii- nu pe cea de taboo- daţi egal; timp sosit= la plecare!

Baza lumii-i rotirea; de-Univers, galaxii, stele mii, Luni cristal, meteori şi comete sau sori...
Nu-i nimic rectiliniu, curb e tot, timp şi spaţiu; tot la fel de curbat e văzutul.
De eşti fluture-vierme în cocon, sau eşti foetus de om, stai rotund ca polenul din flori.
Şi atomu-i rotund! Totu învârte în cercuri şi remarcă n- avem; în galaxie, ne e forma... începutul!
Nu-i explozie "BANG"! Ci-au fost mii de rotiri de-un Colos Demiurg, ce în tot dirijează trăirea!
Cel ce-o şansă ne-a dat de răbdare- tradusă de noi în imens, ce la el sunt secunde-
să simţim în pulsaţii-Universuri ca al nostru; şi gândim că-s Pulsari... Dar ei sunt nemurirea
de îmbarcăm pe culoar de fotoni, cei iuţiţii de "boost"de început... şi Divinul ne ascunde!

Dar de totul uităm- ce-am greşit şi luăm nou drept traiect, începutul luminii şi-a firii-
trecem test de credinţă! Devenim călătorii perpetuu în viitor, Univers, tot, creat, OM... menirii!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 mai 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De familie

M-am pierdut azi o zi-n imagini pe facebook
Aşa când rar te-nalţi cu suflet altissimo...
M-anin cu drag de-o poză de-al meu un mic Massimo,
Fragilul fiicei ce-am, născut suav de "look".

Şi nu e singur el, că-s gemeni, doi deodată,
În cald de falduri roz, cu-albastru de deochi.
Îmi prind privirea-n pâclă că lacrimi am în ochi
Vrăjit de-un basm "on line", cu un băiat şi-o fată.

Sunt peste spaţiu, strâng în braţe-o mică Eva
Ce mă aduce-n gând la vis când aşteptam
La porţi, ferestre, garduri -c-accesul nu-l aveam-
Şi iar mă-ntorc din timp, privesc vrăjit Maeva.

Îs gelos că nu-s Patrick, nici Paula, Simona
Nici Daniela nu-s, copilul meu şi mamă...
Păcat că timp şi spaţiu în apoi nu se destramă...
Rămâne cap să schimb şi să întorc timona.

Sunt doar un mesager de simţuri şi urări
La cine vieţi a dat... şi-un pic din ce-s din mine
Şi la cei noi veniţi, celeste de destine...
Felicitări Simon, la toţi dragi... Sărutări!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E... "nu-i"!

Cum oare-o fi senzaţia, o zi, de-a nu mai fi?
Căci şi nimicul este... nu s-ar mai denumi!
Doar că nu este "a fi", este "a nu fi", un "nu-i"...
Absent, c-un loc şi el; neant, cui te supui!

Că minus, sigur, este, cu certitudine-n balanţă,
Altfel s-ar dărâma cumul, tot doar creanţă!
N-ar fi lipsa, în minus, aşa cum e, o esenţă
Şi şir de număr, cifre... n-ar fi, n-ar fi valenţă?!

Şi cât de explicabil este un nu, "nu mai e",
Cel nevăzut, ne "a fi"-ul, de antimaterie,
În neîntâlnirea-i lipsă, programic; ca şi astru...
Ce-n negru nu se încrede, de pierit, de dezastru?...

Şi neantul dus, plecat, ce-l ţinem suflet, noi,
Cel ce-n întâlniri n-apare, ne apără de "apoi"?
Nu e mister nicicum, că nu-i mister nici el...
E-un punct; acul la zero! Nefiinţa... cu eternel!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (31 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţii mei

Vă tot aştept, din nou, să stăm sfătoşi de vorbă
Despre cum este în rai; de ai totul, ce vrei,
De sunteţi împreună şi mama face ciorbă...
Şi dacă vă iubiţi, la fel, părinţii mei?!

S-a scurs atâta timp, fără să vă revăd
Şi n-aş vrea să vă uit; din minte-mi pun condei
Să vă refacă chipuri... La voi nu e prăpăd?
Sau de-i, nu-i bai?... La braţ sunteţi, părinţii mei!?

Pe-acolo ce se spune, cum timp vi-l petreceţi
Şi cine vă ascultă poveţele-n crâmpei
De moarte pentru viaţă, ce-n şoapte le-ntorceţi...
Vă şuşotiţi şi-acum, cu drag, părinţii mei?!

Vă pun o întrebare, aşa copilărească,
Că încă-mi sunt copil; pe-acolo-s porumbei
Să-mi puneţi un mesaj, sau îngeri să renască
Suflet... Suflet ce-l am din voi, părinţii mei!?

... Şi-acolo, e vacanţă sau tot munciţi într-una
Şi cui mai daţi bomboane, cui întrebaţi; "Mai vrei?"...
Vă mai mândriţi cu mine? Cine mai sună acuma
De peste mări şi ţări?... Vă e dor, părinţii mei?

Şi dacă aţi plecat, n-aţi luat bilet retur
Să vă întoarceţi, iar, la ce vi-i drag, ca zei?!...
Chiar laici de-aţi fi fost, sau sfinţi, să daţi un tur;
O mângâiere doar, s-o simt, părinţii mei!

Că ştiu, voi n-aţi avut atâta timp de voi,
Poate-o să-mi spuneţi mie şi eu la alor mei
Cum pot doar în voiaj să scap de rău, nevoi
Şi să ne întoarcem toţi, c-am timp, părinţii mei?!

Voiam să ştiu şi dacă singuri sunteţi pe-acolo,
Sau vă aveţi cu toţii -fraţi, veri, toţi îngerei-
Ca să le spuneţi voi -că am vocea în tremolo-
Că un dor nebun mă ia, să vin, părinţii mei!

Să-mi spuneţi voi, curat, de viaţa chiar există
Şi trup de e-o himeră, ce mi-o ador?!... Şi ce-i
Mai important să fac, cât încă pot; o listă,
Să vă aduc de-aici, din iad, părinţii mei?

Să ştiţi c-am învăţat cum pot să fac, să zbor,
Căci pot pe nori să sui, chiar dacă norii-s grei
Şi pot să iau, datornic, o scară să cobor
Plin braţe tot, de daruri; voi doi, părinţii mei!

Mă uit pe cer; oh, plouă cu lacrimi, dragii mei!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ofrandă... sau... Blestem

Numai mie să-mi fie destin
Să nu pot să mă înalţ peste chin?
Ce-i blestem ca la gând de festin
Să nu pot să mă bucur, să închin!

Oh, ce sincer gândesc să fiu bun.
În abstractul memoriei drum
Mă dezvălui, nu mint nicidecum;
Caut bine să fac şi să spun.

Rugăciunea o zic din rărunchi
Spre copii, la părinţi sau spre unchi,
Din convingere pură de trunchi
Ce mă trag eu; purtătorul de junghi.

Îmi iubesc cei prieteni ce-mi sunt
Şi copiii exilaţi pe pământ.
Tac sfios la duşman înjurând,
Nu urăsc nici satanic de gând.

Sunt plecat spre iubire nespus
Dar timid mă feresc de intrus.
Carapace de om nepătruns
Stau în mine, pândesc în ascuns.

Paradoxul divin mă înspăimântă!
Gând de omor port eu celei ce cântă?
Când mă închin, machiavelic de gând
Mă tortură în ateu, înjurând.

La cuvinte ce aleg ca să spun
Stă ascunsul nespus de nebun
Ce-mi transformă bun gândul străbun
În ruşini de dorit să răzbun.

Nu-s aiurea; controlu-i perfect
Dar nu ştiu ce-i destin, ce-i defect?
Cine îmi tulbură gând în infect?
Cum se poate? Mă port în "deject"!?

În dorinţă răzbat, reuşesc,
Dar n- am timp să opresc, să spăşesc.
Meditaţie aş face, o doresc
Şi de-s Diavol? O, doamne plătesc.

Poate sunt doar o clonă pierdut
De planetă demult din trecut,
Cu mesaj odios nevăzut
De la spirit astral dispărut.

De-i aşa să devin amuletă!
Vreau să joc, să pierd tot la ruletă.
Singuratic, sărac, mă delectă
Doar să pier; salvator... de planetă.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 martie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prietenie

Nu-i nicio legătură ancestrală,
Genetica şi sânge nu-s la fel...
Ea poate fi între doi, sau mondială;
E-o presupunere de acceptare reciprocă, cu un singur ţel.

Efectu-i de reacţie, e-n lanţ,
Nu o cunoaşte nimeni cu exactitate...
Nu ne-am luat timp să facem un bilanţ,
Statistică, s-o explicăm, pentru a putea apoi, să-i dăm dreptate.

Pătrundeţi deci cu mine împreună
În adâncul neştiutului divin,
Căci mâna când v-o daţi, e-o legătură...
V-alegeţi fraţi, ce nu-s, sunt euri separate, cu acelaşi chin.

De sunteţi de aiurea, printre depărtări,
Contact nu-i fizic, este-o plasmă-n gând,
Îl simţi, aproapele de braţ şi de cărări
Ce-s şi ale tale; ştii de-ar vrea să stea, sau să-l ajuţi mergând.

Nici mama nu ţi-e aproape, nici soţie,
Copil, de-i câteodată... nu se ştie.
De suferi, la nevoi, la ajutor, ţi-e bucurie...
E propriul său mister de existenţă, un liant gigant... PRIETENIE!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 iulie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu premeditare

V-au strâns aleşii asasini şi v-au dat foc,
V-au otrăvit cu dioxid, să fie ei
Mai bine oxigenaţi, hapsânii derbedei
Şi, nici răniţi nu vă mai lasă trai, deloc.

V-ascund printre spelunci, zise spitale,
Cu pumn în piept bătându-se eroi,
Se lăudând de grija voastră, în timp ce voi
Tot mai mulţi, mulţi, ne lăsaţi dor şi jale.

Ei stau pe sticle să vă mintă într-una
Că vă iubesc şi suferă profund,
Dar nu vor decât sacrificiul vostru sfânt,
Să se arate, că vă vor fi ei... Fortuna.

Mulţimi din voi, ce-aţi lăsat testament, vă plâng
Cu adevărat şi vă vreau steag, să închine
Un sacrificiu nedorit, da-nspre mai bine
Să fie ţării, din dureri ce inimi frâng.

E un întreg complot în a mea ţară,
Să-i ia popor, s-o vândă la mezat
Şi bani să-şi pună peste cei ce-au din furat...
Să-şi facă Statul lor, fără de noi, cu noi afară.

E-o hoardă sumbră de inculţi jefuitori
Ce-au tată, mamă, sunt călăii pe stil nou,
Cu toţii o horă ce se învârte, un rulou
Doar dintre ai lor, se promovând nemuritori.

E încă timp, că suntem mulţi, să-i dăm afară,
Spălaţi la alb, ca nu cumva să infecteze
Pe cei din jur, să nu-şi înalţe iar metereze...
Să-i demascăm că-s un pericol, să dăm sfoară...

Premeditat sunt vinovaţi... ce neam ne-omoară!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăiască România

Dacă ne-nfruntă munţii, cu munţii ne vom bate
Pentru lumina ţării şi pentru libertate
Aici ne e cuvântul când îl avem de spus
Decât slujirea ţării nimic nu-i mai presus
Jurăm credinţă luptei, oricât ar fi de grea
Jurăm că pentru ţară şi viaţa ne-o vom da
Jurăm să nu ne mintă nici clipa, nici vecia
Trăiască libertatea, trăiască România

Trăiască-n fericire şi-n linişte poporul
Trăiască România, trăiască tricolorul.

Dar ţara nu se face cu laşi, cu apatrizi
Iubirea nu te scuză când ochii îi închizi
Să curăţăm tot răul din viaţa României
Că noi suntem partidul şi ţara omeniei
Nu creadă hoţii muncii că ei sunt mari şi tari
Noi suntem patrioţii revoluţionari
Avem contract pe viaţă cu visul şi cu glia
Trăiască libertatea, trăiască România

A noastră este ţara c-o moştenim deplin
Va trebui întreagă s-o dăm celor ce vin
La cei născuţi şi astăzi, şi mâine, şi poimâine
Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine
Nici călăreţi pe aer, nici cai fără călări
Nici ţară fără lume, nici lume fără ţări
Să crească-n lume pacea, dreptatea, bucuria
Trăiască libertatea, trăiască România

Trăiască muncitorii, ţăranii, cărturarii
Trăiască demnitatea cea fără de avarii
Dacă renunţi la luptă, n-ai ce să mai aştepţi
Nimica nu se face-n poziţie de drepţi
Să facem România prin toţi şi pentru toţi
Un teritoriu liber de-orice prejudecăţi
Să fie-al nostru dreptul şi-a noastră datoria
Trăiască libertatea, trăiască România

Jurăm din milioane de inimi şi destine
Din orice fel de sânge ne murmură în vine
Jurăm bătrân şi tânăr, femeie şi bărbat
Credinţă României necondiţionat
Că ţara-i bogăţia ce veşnic ne rămâne
Şi glasul ei ce îndeamnă: "Deşteaptă-te, române!"
Nu ne-nspăimântă nimeni cu forţa sau pustia
Trăiască libertatea, trăiască România

Suntem, de e nevoie, o ţară de soldaţi
Suntem, de e nevoie, un lanţ de munţi Carpaţi
Durerea ţării noastre făcută-i să ne doară
Ne place libertatea, ca oameni şi ca ţară
Şi soarele dreptăţii să lumineze sfânt
O ţară roşu, galben şi-albastru pe pământ
Aceasta-i viaţă noastră, aceasta ni-i tăria
Trăiască libertatea, trăiască România.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Cenaclul Flacăra
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Biciclistul... sau..." Livreur de pizza"

E singurul, puştanul bălai dintre tineri,
Ce aleargă-n biciclu pe străzi pedalând
În slalom între benzi tot fugind, înaintând...
Căci timp e presant, e târziu, este vineri.

E tânăr, frumos, ochi de-azur, în albastru,
E totul o coardă de muşchi, piele fină.
La şcoală-i elevul timid, fără vină,
Nu vrea anturaj să-l conducă în dezastru.

Nici bogat, nici sărac, nu pot spune că este,
Dar visele-s multe şi vrea tot odată
Şi e fin gentilom când invită o fată...
Părinţii-s plecaţi mai demult... n-are veste.

E nou, cel mai bun, are cască, cotiere,
E mândru de job;- căci el pizza livrează.
Ban ţine, că-i place să-l aibă, nu cere...
Nu stă zi, de la şcoală-i la munci, nu şomează.

Într-o seară a venit la comandă, precis...
Era cald, că fugise, avea-un zâmbet de fată
"Patronu-i sever, de primit n-o să poată...";
A răspuns când i-am dat şi un pic de bacşiş.

Mai deunăzi, într-o splendidă zi însorită
Am zărit - la o răscruce de drum, un intrând -
Păr bălai, e cu sânge şi ketchup curgând
Şi zăresc, printre inşi, bicicleta-i lovită.

Ca făcut, îmi răsună-n urechi, clopoţel
La pământ în ţărână, zăresc un mobil...
Fără noimă-l deschid şi aud "Daniel,
Ce mai faci?"... Plâng în hohot, rămân imbecil.

O persoană-mi sopteşte "E numele lui..."
N-am ştiut că îl cheamă la fel ca pe mine
Şi că cine-a chemat, îi e mamă nu oricine...
De acum telefonu-i disponibil... oricui!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (19 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Andrei... Gheorghe

Avem toţi proprii Dumnezei,
Aşa cum Dumnezeu ne are,
Dar parcă un rus, român, e-n stare
Să fi fost unic... Gheorghe Andrei!

N-a fost timp 'ndeajuns, lachei
-De ştoarfe, false din popor-
Să-şi ia cu barda, cu topor
Ascuţit spirit... de-un Andrei!

Era, până mai ieri ce vrei
Din lumea sincer devotată
Să spună drept, cu judecată
Că-i doar un "fake"... ţara lu' Andrei!

Există, să ştiţi, porumbei
Ce duc mesaj d'eternitate
Că lume nu-i fără dreptate...
Spusă tăios, doar de-un Andrei!

Nu va mai fi uşor să iei
Adevăr pur în palme sparte
Şi să-l arunci 'nspre feţe moarte...
Să stropeşti falşii... cum Andrei?!

De azi vor fi doar derbedei
Mai mulţi, din adevăr să fure
Şi, mai puţini oneşti să înjure
Meschini şi hoţi... Era Andrei!

Ce rară-i lumea de idei
Şi va fi tot mai rar, mai rară
Să ţină sincer la a mea ţară,
Cum Gheorghe... Prenumit Andrei!

Mă închin la spirit de holtei
În gând şi în fizic, în credinţă,
Cum încă îl am, Gheorghe, conştiinţă
De-un neam... Ce l-aş vrea tot, Andrei!!!

Te salutăm cu toţii, ai mei...
Vă rog să-l plângem, 'n suflet grei!!!

In aeternum memoriam, Gheorghe... Andrei,
Un jurnalist, un om!!!... Sunt Zei?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (20 martie 2018)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urleta, sat

Aveam doar consonanţa din copil, de aproape
De loc natal, de câmpinean ce şi-a iubit bunică,
Ce mi-a descris un loc, de la Doftana în jos, de ape...
Când era totul mare şi nu mă-ncumetam să plec la drum de frică.

Apoi, îmi spusese tata, că trecea 'nspre Mislea ades
Şi avea la Schelă oameni pricepuţi, din sat,
Buni gospodari, ca parcă din tărâm ales...
Un colţ de ţarnă, în sus de la şosea, peste pământ arat.

A trecut timpul peste mine, peste loc, 'n hazard,
Mi-a dat la rându-mi noi prieteni, buni din neştiuţi,
De-un sat curat ca lacrima, sălaş de bard...
Doar să contempli, să admiri, să îţi faci cunoscuţi.

Oricum, ei te salută toţi, bărbaţi, copii, femei,
De-un alt bun-simţ, de odată, ce s-ar fi dus, pierdut.
E-un loc unde nu ţi se cere, dacă n-ai, de vrei
Orice... şi e mult zâmbet, parcă o poartă de sărut.

Poate-i şi ciot uscat, ca-n orice deasă pădurice
Şi face rană de te apleci s-atingi, să curgi din tine,
Aşa că timp m-a învăţat să iert, să las răzleţe alice...
Să plec, să-mi iau cu mine amintirile... ce mintea mi le ţine.

E doar regret, de o idilă c-un pământ, unde se poartă... bine.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perimabili organici

De "viul" ca să fie, să "existe" în timp... şi spaţiul să ocupe,
este cu chinul nesfârşit să-şi treacă "eu" de-o zi pe alta,
se consumând în energii doar să se ţină a nu se rupe...
deci nu "ştie" decât consum şi reprodus, cum tren vrea halta...
e clar, sau trebuie să fie, că anorganic, mineral
-ce e de sine stătător... şi umple întregul Univers
se trecând doar în propriul "său", pentru a rămâne "imortal",
etern pe veci, din "el" materii- acum... devine ergi ş-invers, revers,
fără a se pierde... e-un răspuns cert că "organism" nu-i nicio culme,
nu-i "el" extremul, nici vreun summum şi nu-i niciun evolutiv
-chiar de nu are nici conştiinţă, nu-şi pierde timp să-şi ia vreun nume,
să se identifice-n vreun fel-... nu-şi are gând, vise, motiv...
... pe când vrutul, de-"a fi", frugalul, îşi stoarce neîncetat din sine,
se sparge în clone nesfârşite, sau se acuplează să dureze,
îşi face minţi să prelucreze gânduri, să-şi aibă ce conţine,
făcându-şi neîncetat speranţe -ce-s aşa scurte- să creeze
un "nesfârşit" –ce nu-i oricum, că-i plin neantul de pieire-
ce doar ne pare; în fond doar suntem rău de "scurţi" la scara "este"
şi ne credem –c-o avem credinţă- că tot ce e, e-o povestire,
ce de n-o scriem noi, ea n-ar fi, doar material... Proaste celeste!!
Organic, fauna, viu fragil, floră, sunt "perisabil"... nişte teste!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!