Universal... valabil

Negrul, este fundal începutului "ZERO", de-Univers " stem" genezic gigant...
Miliard de înţepări îi apar, mult mai mici de-un foton, se prefigură în spaţii...
Printre goluri-universe de vremi, mii fotoni titirezi în rotire se-adună, cu efect aspirant...
Intermezzo între neguri, colosale locaţii îşi împart întuneric în structuri de creaţii.

Strălucirea orbeşte în gămălii de argint în topire, cu diamante-n făclii...
Energia e pură, căci materie nu-i, doar rotaţii nebune în mişcări centripete...
Trilioane de mii în miliarde de sute... în milioane de sute de mii... mii şi mii
"terra electron volţii" se-adună în timp de lumină şi viteza îşi iuţesc... în mişcări incomplete.

Nici computer cât Soare de azi, n-ar putea calcula cert, valori. Niciun hard nu indică
ce lumină-i în centru; sclipitoare a orbi prin topire de-un instant diamantul!
Ştiinţe nu-s cu putere a decide când start cursă-i, nici culoarul de timp să prezică.
Chiar de-adună în avut generaţii de axoni de la Terra completă, nu e timp să gândească instantul!

"Spinul" este gigant! Ce cu mâna Divinu-a rotit într-o joacă unicat a creării,
sparge-n raze uriaşe lumina captivă în rotire - plecată din start... ce deja e ajunsă-
în infinitul de ergi de-energie deplasată în punct "X", se răcind spre neant şi-i supusă
agregării!
N-are nume în valoare puterea aprinsă sub forma de bec de acum, dar atunci ne îndeajunsă.

Oare avem diligenţa menită, să scăpăm prin voit de stupide" tablouri"?
Să visăm diferit alte şcoli, nu arhaice, unde ştiinţa e zilnic tortură?
Să privim cum din "zero absolut" energii s-au născut, în multiple zerouri...
Cum periplul vitezei- mult mai mare în lumina-n debut - îşi ia timp, se transformă-n natură?

Nu vedeţi, nu simţiţi, miliarde de-Universuri pereche, dar ce nu toate-s sferă?
N-aveţi minte-a afla cum în timp galaxii se unesc - paralele nu sunt- se pătrund?
Nu vreţi oare să admiteţi că "BIG BANGUL" e o farsă, căci şi sensul mişcării diferă?
Chiar nu ştiţi că-Univers ce-i al nostru, cel mic, se dilată în neştire, cu refugiu în străfund?!

Fiecare imens Univers are propriul său "spin", şi viteze în lumini sunt diverse...
Propagarea de lucşi- ce-o credeam la început "speed" egal- nu-i supremă, e mai mare!?
Fiţi utopici, refuzaţi tot ce legi sunt nedrepte; fizica-i utopie, depăşită de axiome neşterse!
De schimbaţi doar canal pe începutul luminii- nu pe cea de taboo- daţi egal; timp sosit= la plecare!

Baza lumii-i rotirea; de-Univers, galaxii, stele mii, Luni cristal, meteori şi comete sau sori...
Nu-i nimic rectiliniu, curb e tot, timp şi spaţiu; tot la fel de curbat e văzutul.
De eşti fluture-vierme în cocon, sau eşti foetus de om, stai rotund ca polenul din flori.
Şi atomu-i rotund! Totu învârte în cercuri şi remarcă n- avem; în galaxie, ne e forma... începutul!
Nu-i explozie "BANG"! Ci-au fost mii de rotiri de-un Colos Demiurg, ce în tot dirijează trăirea!
Cel ce-o şansă ne-a dat de răbdare- tradusă de noi în imens, ce la el sunt secunde-
să simţim în pulsaţii-Universuri ca al nostru; şi gândim că-s Pulsari... Dar ei sunt nemurirea
de îmbarcăm pe culoar de fotoni, cei iuţiţii de "boost"de început... şi Divinul ne ascunde!

Dar de totul uităm- ce-am greşit şi luăm nou drept traiect, începutul luminii şi-a firii-
trecem test de credinţă! Devenim călătorii perpetuu în viitor, Univers, tot, creat, OM... menirii!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 mai 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea devreme pentru sfârşit, inexistenţă

... deci se-nmulţeşte zilnic infinitate,
nu mai e niciun final
când deja sunt două sute de mii, de mii de miliarde de stele adunate,
din o sută de mii, de mii de miliarde de galaxii
-dublul tuturor boabelor de nisip de pe Terra-
şi nu mă mai pot strânge cerc! Sunt din nou iar imaterial;
nimic din despre mine nu mai ştiu, eu cel ce stau pe sfera
de la malul... unei mări. Te-aştept să vii,
întins pe şapte cu douăzecişişapte de zerouri de miliarde de sori
din plaja timpului, cu ochi de marinar de pe galera
tuturor alor mei, foşti matrozi silitori,
sfărâmaţi, dispersaţi în oceanul oaselor de coral...
fără să-mi amintesc, nici cel puţin frugal
de cineva sau dacă rugi au fost să ies din ou
în lipsa altuia, oricui, să fiu erou
mult, mult mai târziu,
să ştiu ce-nseamn-a fi când iară o să fiu...
şi nu am nici-o staţie de praf sau gaz
din toţi ce-au fost şi nu mai sunt de mult;
mulţi otrăviţi cu Separanda şi Venera...
că uite bate vântul ce-l ascult
şi-mi trece printre degete nisip, imensitatea
de prea multe miliarde... şi-s un simplu caz
ce nu-mi pot prinde stele, îs prea devreme...
şi nici nu am eternitatea
să mă-ntreme,
deci nu voi şti nimic, nu ştiu...
Normal că nu-i nimic, că este aşa de mult
şi nu e loc de prea mult spaţiu, fiind prea mult... şi ocult...
rămân, că voi fi veşnic prea devreme,
că nu-i timp, pe cât de este de târziu!...
Şi atunci e-adevărat că fiecare avem,
-fără vreo aură sau chiar de-a fi, precum suntem,
vreo năpastă-
norocul meteoric; căci tot e scurt în infinit, o boabă, un fir,
imens grăunte de nisip în negru... Steaua mea, a voastră!

... Pierdut sunt cu privirea înstelată se crăpând 'n nesomn în miliardele, silicele topit din geamul de pe ochiul din fereastră...
tot pipăind cu mâna o petală, toată pluş, ce cade neputând tot aştepta, de la o roză ruptă se murind în glastră!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Irepetabilul etern

Imensul, în absolut, duce lipsă-n măsură,
Că nici timp şi nici spaţiu nu îi sunt etalon.
Suntem duşi în neant, unicate-n în natură.
Clipe odată trăim; ce sunt parte din om.

Tot ce-i viu, în trăire, e la fel doar odată.
Nu sunt copii de fapte, nici de stat... inerţii.
Fiecare moment, e secundă plecată
Şi noi naştem doar noi; pe ai noştrii copii.

Aventura din timp, este film unicat...
Niciun cadru, paiaţe, nu-s aceleaşi mereu.
Ce-i trecut, pe vecie în uitare-i plecat;
Precum cal, ce nu poate a se întoarce-n fuleu.

Repetarea-i himeră; un eres în credinţă...
Fostul nu se reia. Tot ce treci, este nou.
Nu contează de-i un bun, de-i un rău, sau de-i fiinţă.
Orice lucru, la rându-i, în scenariu-i erou.

Amănunt ori detaliu, nu-s la fel niciodată...
Doar se trec fiecare, la rând expiraţi.
Şi nici zile, ce credem etern; îs tot o... dată.
Implacabil ne trecem; ieri copii, mâine taţi.

Tot misterul de viaţă, nu ne batem să-l ştim.
Luăm în lene ştiutul, cum doar noi îl cunoaştem.
Încrezători în oglinzi, zi de zi ne privim
Bucuroşi revederii... Am şi uitat, cum ne naştem!?

Ce naivi în păcat!... De cât suntem în viaţă
Nu dăm merit la clipe; nano timp, neştiut.
Tot ne credem, aceeaşi, neschimbata paiaţă
Bănuind repararea; în viitor... de trecut.

Dar nimic nu-i la fel, ce-a fost timp şi făcut.
Nici Pământ nu e-n roată, identic... maşină.
Galaxiile, Soare, mai departe se duc.
Molecule în mixer, infinit se combină.

Preţuim oare fulger, ce se îndreaptă niciunde?
Existenţe finite, ignorând că sfârşesc
Amintiri de prezent, ce devin în secunde,
Un trecut cu sens unic... viitor strămoşesc?

Suntem plânşi, colţ în gură, c-un zâmbet; priviţii
Din străfundul de negru, sau lumina-n început.
Chiar de pururi am fost desemnaţi, noi "iubiţii";
Creatorul renunţă, n-are timp de pierdut.

Şi de nu ne schimbăm- componenţi cognitivi-
Să dăm totul odată, cert ştiind nereluarea;
Vom sfârşi incompleţi- muritori inventivi
De fărâme din timp- ce-şi aşteaptă plecarea!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 aprilie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Componente

Mă tot surprind cu-aceeaşi întrebare;
Cât de tăcut ne e prietenul ce moare!?...
Nici cel mai mic semn nu ne dă, cum că a fost!...
Chiar să nu fim mai mult de-un viitor compost?

Parcă-i prea brusc inopinatul exit, straniu
De gol de la inertu' cel revăd; cu-acelaşi craniu
Ce până ieri îmi tot zâmbea, îmi zicea glume!
Şi nu-i răspuns chiar de-i la fel şi-l strig pe nume!...

... Nu-mi mai răspunde, e de-un rece indiferent
Şi n-are lipsuri, tot ce-a fost, e tot, prezent.
Doar nu-i mişcare şi atunci ce suntem, ce-i?...
Înseamnă; "trup" că-i o himeră... doar idei?!?...

... Şi-unde pleacă simţ, ardori, multe visări,
Cuvinte, deznădejdi, buchetele de flori;
De nu mai ştiu nimic de cel ce le-a purtat
Şi brusc, toate l-au părăsit, l-au... avortat?!

Chiar dacă-mi iau din timp spre judecată,
Sunt incapabil să-mi strâng gândurile roată,
Să spun dacă sunt "trup", sau sunt un... nu-i;
Căci pe-unu-l văd! Cu ce nu este?... Şi e al cui?

Mă întreb, cu suflet gol, cine pe cine l-are;
Dusul de vis pe umeri -stins ca o strigare-
Ce creşte pom; un trup, umflându-se-nghiţind?
Sau e-un noian imens de "feeling" în perind?

Şi-atunci -de vin-ar fi- e-a cui?... Cui aparţine?
Sunt simţul-gând, ascuns în "trup", artere, vine
Aşteptând ziua de-un final de fugi funeste,
Lăsând ce nu-i?... Şi indiferent, de-a fost, de este???...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La astrul... sau... Odă Păunesciană

Auzisem de tânăr- pe alt meleag, nu la noi,
Eu fugit nu de laş, cu curaj de mai bine-
Ce curent-viitură spală o ţară cu eroi...
Ode tineri închină, la străbuni... fără mine.

Dar nu ape murdare îs plecate în dezastru.
Arta pură, poemul, le revarsă în tumult,
Peste minţi inhibate în minciuni- un măiastru,
Un gigant al culturii- cea uitată de mult.

Oameni, sute de mii se adună în hippies
Pe-un tărâm de Manoli şi de Ane zidite;
Dar nu drog să consume, nici să bea cum smintiţii îs...
Ci la cântec să asculte- poartă, în inimi rănite.

Să se încânte de-ai lor- semănaţi pentru artă
De un imens de talent- creatorul de carte.;
Cel din Bălţi ce-i născut, Constantin fiindu-i tată...
Cel, ce drag l-aş fi vrut, ca să-l am suflet parte.

Este "Flacăra", încă, cu puteri de căldură,
Aportând mii de ergi în explozii de atom.
Uriaş creator- pluvial de cultură-
Ce nu-i hard disc de laptop; e esenţa de om.

Dă mesaj de destin, pentru a ţării cârmire...
Este primul capabil să adune, să scadă;
Lume în mase să pună. Din plecări, ia venire
Şi bătrânii în tineri, el, îi scoate în stradă.

Mii de oameni doresc peste spaţiu şi timp
Să-şi revadă adoratul... pe de rost recitând.
Fiindcă trup sunt şi suflet la colos din Olimp;
Temporali ei de leat- purtători de-al său gând.

Şi infinitul de-ar ţine şi de nu s-ar zgârci,
Ar putea să-l reţină, etalon de neant;
Cumpărând ore, zi, an, la rând de la vii,
Pentru a-l face Univers... din Pământ expirant.

Vă dezvălui, eu vouă, ce nu ştiţi nici de Nero,
Nici de ţări, de etnii, de pământ, de... Traian;
Cel ce-n timp de răscruce între ere, start zero;
Şi-a lăsat descendenţă e... Păunescu Adrian.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 mai 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epilog "La Astrul... sau... Odă Păunesciană"

E-un 5 noiembrie-nspre un sfârşit de an
Ce nu şi-a dat obor de trecere în timp
Cu nota minimă-ntr-un catalog de Olimp
Pentr-un colos de zeu, un Adrian.

E-al neamului Icar, înaripat pedestru,
Predestinat de-avea un 20 de 10
Să-i fie an, când timp nu va mai trece
Frumoasa pasăre de vis ce-i Păun-escu...

Mă plâng tot lacrimi, fluvii-ntr-un ocean
‚nspre mii de nimeni ce-l lovesc, talazuri
Tot ţărmurindu-l şi-i creând necazuri
La sufletu-mi din suflet, Adrian.

Mă zbucium să-l păstrez în gând, alpestru
De ochi ce mă priveau prin recitaluri
Când versuri mă-ncâtau în loc de baluri
Din sufletu-i imens, de-un Păunescu.

Sunt printre nimeni ce-a lăsat, sunt un orfan
Şi n-am puterea să-l întorc şi nici să-i scriu
Nu pot să-l iau de mână, să-l reînviu
Şi-l pierd, într-un week end, pe Adrian.

Am inima o vioară de la Porumbescu
Iar glasul lui divin îmi sună-n tâmple
Lumea nu are ce să mai întâmple
Să merite mai mult de-nalt de Păunescu.

Bucată ruptă-i de la ţara-i de alean,
Ce-o venera titanic cu sinceritatea
Doar el ce-avea, că noi n-avem celeritatea
Să-l întregim... şi Prut şi Adrian.

Îmi moare inima de-un dor ecvestru
S-ascult îndemn, fără de bici, de duh
Din vocea-i caldă, spartă din văzduh,
S-o am în minte, neuitată, Păunescu.

Ţineţi-vă să nu rămâneţi van
Cum sunteţi azi doar simpli impostori
De nu veţi recunoaşte-n timp valori
Continuând să renegaţi un Adrian.

Mă scurg azi printre lacrimi pic cu pic
Căci nu-l mai am profet, nici înţelept
Pe Păunescu Adrian, de-inimi de poet...
Mă simt că nu mai sunt, sau sunt nimic.

Şi nu uitaţi c-o să va fie dor
De-un chip de basarab de-un neam întreg,
Minte şi gând sublim şi nu-nţeleg
De nu vă vreţi prin el, popor nemuritor...

Adrian Păunescu nu-i blestem
Dar vă va fi simbol de anatemă
De-o ţară care-şi pierde zilnic stemă
Făcând-o fără el un recviem!...

PS...
Etern voi venera pe-al meu maestru
Misterul pur de-uman în amestec cu talent
Poetul implicat în veşnicul prezent
Rămas fără de trup, un nume, Păunescu...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suferinţa

E de neimaginat...
cum programarea-i falsă,
nu merge tot rotund, cum pasă;
de jucător abil şi bine antrenat.

Traseul este scurt...
şi-i totuşi, mult, mult, chin...
din nu ştiu ce putere ce-a creat destin;
căci nu-i alunecare, totu-i întrerupt.

Nu este recompensă...
oricât te-ai dărui să-ţi fie lin,
norocul nu-ţi surâde, de eşti fin;
obstacole sunt, lumea e adversă.

Mai mult, e nedreptate...
nu e răspunsul la măsura ce o dai,
chiar de-ai dona din totul ce nu ai;
nu poţi să te ajungi, la mult, la cantitate.

Balanţă nu-i...
nu ştiu de este vreun criteriu;
când alţii pot să vândă apa... deuteriu;
iar tu, nici pâine n-ai, pe masă ca să pui.

Nu-i totul roată...
căci unii au cumpărat bilet de înalt
pe banii tăi; nu se zdrobesc- chiar de fac salt-
iar ţie abisul... doar atât ţi se arată.

Nu ştiu morala...
căci chiar de binele mereu promulg
şi cred inexorabil că-s produs de demiurg;
n-am nici-o linişte, nici fericire... viaţa-i goală.

Rămâne resemnarea...
adică nu mai cer nimic să am,
mai bine nu veneam şi doar plecam;
sunt predispus să am nimic... doar vis şi încercarea.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A revela ţie

Ce revelaţie trăiesc în plin lugubru
Deodată păcălit de propriul ego
Încrezător imaginii non stop, placebo
De zi cu zi, visând mizeria-n picaj salubru?

Sunt de-un ceva timp însumi eu cu mine
Atât de strâns că nu remarc schimbare
De suflet nevăzut, simţit, de fizic un atare,
Crezând că zboru-i infinit şi tot ce-i roşu sunt rubine!

Nu, timp nu trece de nu-i ceas sau nu e limbă
Să mişte sau să-ţi strige, sau şoptească
Pe-ascuns, să-ţi dezgolească falsa mască
Ce-o porţi, o măsluind că nu se schimbă!?

Aşa-i o zi când brusc nu şti ce eşti
Şi răul ţi se-nfige-n minte-n cărnuri
Definitiv ş-imunul piere, visu-i fum pe hornuri
Mânjind din negru-n gri spre alb!... Întinereşti?

Cum, oare toţi au fost la fel deodat' pârâţi
De-o fără vină în trecere de timp, neştiind
Şi nu dintr-un 'năuntru?... Nu-i "îmbătrânind";
E "în jurul" doar ce-ţi fluieră pe margine... Nişte amărâţi!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 decembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâta timp...

Atâta timp cât mai avem o ţară
Şi ştim că locul nostru e aici,
Chiar dacă soarta-i crudă şi amară
Pe-acest Pământ nu suntem venetici.

Atâta timp cât mai avem o viaţă,
Bună sau rea, aşa cum este ea,
Putem să stăm cu moartea faţă-n faţă
Nu să ne-ascundem după o perdea.

Atâta timp cât mai avem onoare
Aşa cum am avut de când ne ştim
Chiar dacă umilinţa rău ne doare
Putem pe toţi în ochi să îi privim.

Atâta timp cât mai avem un suflet
Şi o iubire-n noi de oferit,
Cât ne păstrăm curat al nostru cuget
Suntem măreţi chiar dac-am suferit.

Atâta timp cât nu uităm trecutul
Şi cât ne pasă de acest popor,
Cât ale noastre piepturi îi sunt scutul
Putem avea în faţă un viitor.

Atâta timp cât mai avem speranţe
C-această lume rai va deveni
Indiferent de vremi şi circumstanţe,
După eşecuri ne vom reveni.

Atâta timp cât mai avem o şansă
De a scăpa de-acest destin sever,
Să căutăm cărarea luminoasă
Şi să urcăm pe ea până la cer.

poezie de Octavian Cocoş (11 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Misterul rotirii

Vă puneţi întrebări ca mine;
De ce cu toţii ne-nvârtim?
De ce nu ştim cât o să fim?
Cât va dura ce-i rău sau bine?

Vă detaşaţi de trai banal;
Vă daţi din timp să fiţi un geniu?
Credeţi în trai peste mileniu?
Vă desfătaţi de-un cer astral?

Vă credeţi parte din rotire;
Priviţi planete, galaxii?
Aveţi la vise garanţii?
Cunoaşteţi ce aveţi menire?

Sunteţi ca mine o-ntâmplare;
Ce-aţi face, nu de voi depinde?!?
Ştiţi tot ce-ascuns vi se pretinde?
La Dumnezeu cereţi favoare?

Vedeţi că totu-i un coşmar;
Alţii, vă dau plăcere, chin!?!
Sunteţi convinşi că-i un destin?
V-aţi rezervat loc în vreun... "car"?

De ce nu-i static Universul;
Care-i motivul învârtirii?
... Sunt şi eu parte a... rotirii?
Roată sunt toţi... sau sunt alesul?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iramplasabil

Cu fiecare clipă e-n tot, cotidian
lipit într-un decor, cu acţibild se confundând,
simţit carne din spaţiu, întreg într-o cutumă
uitată cum n-ar fi, ca timp fără liman
ce-l doar percepem, este... nesimţit că-i trecând;
doar îl contând avut, fărâmă cu fărâmă.

E-ascultător ce umple, ce-ar fi gol de n-ar fi,
insesizabil dacă-i, cum n-ar fi dacă nu-i,
plămădind veşnic lucruri ce credem de la sine
uitate-n timp de când, nici chip nu i-am zări...
De cât de gravă-i lipsa, nici gândul nu ţi-l pui;
de-i umbră de-ndoială de-un final care vine?!...

Se cască vid, tăcere, un straniu de speranţă,
chiar de ştiam cu toţii că-s veşnic dispariţii
sau transformări, iluzii de alienat dureri
repetitiv, în zile, nopţi, luni, dând tot creanţă,
cerşind prin rugăciune, ca sfinte repartiţii
în dar... Un iramplasabil, ce nu mai e... de ieri!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perimabili organici

De "viul" ca să fie, să "existe" în timp... şi spaţiul să ocupe,
este cu chinul nesfârşit să-şi treacă "eu" de-o zi pe alta,
se consumând în energii doar să se ţină a nu se rupe...
deci nu "ştie" decât consum şi reprodus, cum tren vrea halta...
e clar, sau trebuie să fie, că anorganic, mineral
-ce e de sine stătător... şi umple întregul Univers
se trecând doar în propriul "său", pentru a rămâne "imortal",
etern pe veci, din "el" materii- acum... devine ergi ş-invers, revers,
fără a se pierde... e-un răspuns cert că "organism" nu-i nicio culme,
nu-i "el" extremul, nici vreun summum şi nu-i niciun evolutiv
-chiar de nu are nici conştiinţă, nu-şi pierde timp să-şi ia vreun nume,
să se identifice-n vreun fel-... nu-şi are gând, vise, motiv...
... pe când vrutul, de-"a fi", frugalul, îşi stoarce neîncetat din sine,
se sparge în clone nesfârşite, sau se acuplează să dureze,
îşi face minţi să prelucreze gânduri, să-şi aibă ce conţine,
făcându-şi neîncetat speranţe -ce-s aşa scurte- să creeze
un "nesfârşit" –ce nu-i oricum, că-i plin neantul de pieire-
ce doar ne pare; în fond doar suntem rău de "scurţi" la scara "este"
şi ne credem –c-o avem credinţă- că tot ce e, e-o povestire,
ce de n-o scriem noi, ea n-ar fi, doar material... Proaste celeste!!
Organic, fauna, viu fragil, floră, sunt "perisabil"... nişte teste!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avem timp

Avem timp pentru toate. Să dormim,
să alergăm în dreapta şi în stânga,
să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii
şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările,
să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta murim.

poezie celebră de Octavian Paler din Scrisori imaginare
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iniţiator?!

... începe oare început sau totu-i doar un ciclu;
cum mobila din lemnul de copac nu-i din seminţe
născute-n luminişuri dintr-un putregai de foste fiinţe
şi Dumnezeu ce-n joacă ne-a făcut, o să mai facă... e arbitru?!?

... şi cel ce-ncearc-avid să strângă, fals să se delimiteze,
nu-i oare om ce-ncearcă să devină un popor
dintr-un amestec de-alte şi-alte naţii, un migrator...
că doar aşa, nu-i un incest... şi face lume, timp să-ncânte?!?

... şi dacă cultivăm mereu, ne educăm unii pe alţii genii
ce-nsămânţăm câmpii, cernoziom şi apoi trăim din grâne...
oare n-om fi pământ aşa cum ni se spune?...
că singuri ne săpăm culcuş final în cripte, de milenii!?!

... şi câine, ce numim domesticul cu crez, că îi dăm casă,
nu-i doar sublim prieten, ci-i prietenia-n sine?!?...
că o deţine, ne-a domesticit pe tine şi pe mine,
în mai uman, mai răbdător, mai sincer!... lui, de noi îi pasă!?!...

... e oare cum Big Bang nedesluşit, amăgitor
în început ce n-are început din alt sfârşit
ce mintea nu concepe, din taboo ce-am încropit...
şă-şi creadă singură neştiinţa de a tot-începător?!?...

... şi-atunci ce simplu-i de-nţeles ce pare infiorător;
nu-i totul de la sine "inventat" ca o spirală ce se-nvârte
pierzând capăt şi punct, căci nu le-avem, trăim pe unde scurte...
şi-i prea pretenţios, neacoperit... să ne-ncropim în creator?!?...

... sau poate idealu-i adevăr întâmplător
dintr-o iluzie că împreună, cu credinţă-n noi,
creeăm cu toţii; vii, pe cei ce au fost, vor fi... şi toţi cei de apoi,
un univers în paralel?!... N-am fi realul iniţiator?!?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aspiraţie

Inspir, tot inspir, tot văzduhu-l inspir,
Ca să-mi umplu torace de saci aerieni.
Mă-nalţ, tot mă-nalţ, în înalt de Zefir...
Oasele îmi sunt goale, nu vă vreau pământeni.

N-am pene, n-am puf, sunt balon de săpun,
Mi-a rămas doar curatul, de suflet spălat...
Mă îndrept spre liman, spre planeta Neptun;
Am un dor de-un albastru total, azotat...

Nu mă vreau putrezire de suflet pierdut
Căci am alte idei, nu fac parte din voi;
Sunt mai pur, mult mai pur şi ţintesc absolut...
De mă vreţi înapoi, vă revin în strigoi.

Este-un greu pe Pământ şi îl faceţi mai greu,
Sunteţi huma şi lutul sau cernoziom...
Eu îmi vreau uşurinţa, planarea de zeu;
Nu de trup am nevoie, doar de ergii de-atom.

De-aş putea, aş purta doar axoni, neuroni,
Căci ce-i timp petrecut, este în ei experienţă.
Las trăitul meschin şi ambiţii, şi hormoni...
Căci oricum în neant, nu sunt trup, îs existenţă...
... În esenţă!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 iulie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp liber

Ce-i viaţa, dacă–între cristelniţă şi ţintirim,
Nu avem timp să stăm şi să privim?

N-avem timp o oră sub ramurile verzi
Să stăm privind lipsiţi de griji - ca vaca din cirezi.

N-avem timp să vedem când trecem prin păduri
Cum veveriţe-ascund alunele sub muri.

Nu-i timp să vedem ziua, trecând pe lângă ele,
Râuri pline de scântei, ca nopţile de stele.

N-avem timp să-napoiem surâsul dimineţii,
Şi să privim coapsele şi dansul Frumuseţii.

N-avem timp să aşteptam, privind a buzelor dulceaţă,
Cum se-ntinde surâsul pornit din ochi pe-ntrega faţă.

Ce fel de viaţă-între cristelniţă şi ţintirim
Ducem noi – care n-avem timp să stăm şi să privim?

poezie de W.H. Davies, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Album... fişic?!

Am dat o raită prin album,
Uitat de-un fad cotidian;
Nici bani şi nici meridian,
N-am handicap, să plec la drum.

Sunt clipe - de iubite dragi,
Părinţi, copii, puţini prieteni-
La schi, sau în culcuş pe jnepeni
Sau la nudişti, fără nădragi...

Sunt file scumpe de album
-Cu chip în rânjet afişate-
Prezente-n gând, demult uitate...
Îmi sunt cum dalele de drum.

Dau foi sau clic, să le revăd
-Ferice sunt, de-mi sunt frumoase
Le şterg, sau rup, de sunt hidoase-
Trecut îmi curăţ, şterg prăpăd.

Buimac mă uit, ca la un altul
-Nici cei din jur... nici eu n-aş fi-
La pozele color sau gri...
Am umezi ochi, simt catafalcul.

Suntem alături şi-mi dau mâna
-Căci nici nu e aşa departe-
Gândesc, timp mult, nu mă desparte;
Însă nu-i spaţiul, nu-i totuna.

Mă văd unde plângeam atunci
-De-o clipă singur, de-un nimic-
Şi-aveam adresa-n mână, în plic
Nedezlipit, pentru porunci...

... Erau mulţi ani spre experienţă
-Tânăr naiv- ce n-o aveam;
Pot vinde poze ce-adunam
Să-mi cumpăr timp... de existenţă!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 septembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creato(a)r... EA

Răspundeţi-mi la o-ntrebare;
Vă convoc, toţi oamenii de ştiinţă,
Cu astrologi, profeţi, oricare
Şi cu imami, cu popi... credinţă...

... Lăsaţi deoparte diferende,
Staţi toţi la masa raţiunii,
Răspundeţi doar eminamente;
Cine-s făuritorii lumii?...

... Ai Universului întreg;
Din nano-particule-n atomi
Spre ce ne place-n punct de-aisberg;
Autodefiniţii... OM.

Tot ce există-i minus, plus,
Y sau X, duble catene;
Nimic nu poate fi indus...
Nu-s anticorpi, făr-antigene!

Nu-i biologic, mineral,
Fără perechea-i fals opusă;
Nici în gândire, nici astral!...
Nici fizic nu-i, nici presupusă!

N-ar fi uscat, de n-ar fi ape,
Nici sateliţi, de nu-s planete!...
Minciuni n-ar fi, de nu-i dreptate,
Bărbaţi n-ar fi, de n-ar fi fete!

N-am şti de zi, de n-ar fi noapte,
Nici mers n-ar fi, de n-ar fi cer!
Cărţi n-am citi, de-am fi "stingher"!...
De nu ne-am naşte, n-ar fi moarte!

Extrapolaţi micron, gigant,
Luaţi-o pe fir de-nţelepciune;
Dumnezeu singur, e neant,
De nu-i Femeia-Start-Genune!

Nu e doar UN Atotputernic,
Cum nu-i doar singur Un Bing Bang;
Lipseşte-ambilor "O"- Cucernic,
Făclia, Receptacul... Yang!

E capitală întrebarea;
De-am şti răspunsul, am şti totul
De noi, de Pluton, praf... de floarea...
Din pasageri, am fi pilotul!

Evident, pierdem timp amarnic,
Necăutând ce n-am găsit;
Orice-nceput e-un duo-apartnic...
Zero-i plus- minus infinit!!!

PS
Doamne, e-n limba strămoşească,
Zeificând pe Domnul Nostru
Uitând Zeiţa, Doamna Noastră...
Cu EA, ne-am îndeplini... rostu'!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ilustrată către Univers

Priveam, pe cer şi mă pierdeam în fond de iunie, în albastru...
Era sublim, culoare de penel, de-un uniform de digital robotic.
Trăiţii în multe dogme, nu o ştim, că stăm în ambient majoritar azotic
Şi credem doar, că-un oxigen minoritar... ne scapă de dezastru.

Priveam, pământ ciocolatiu spre bej, sau mai închis, spre un sort de negru...
Nu seamănă a nimic, e un amalgam, nu poţi să spui nicicum că e frumos.
N-am înţeles cum de superbul, tot din el, se înalţă- atât de maiestos
Şi cum de e suficient de dur, să ne suporte, şi să fim... un univers integru.

Priveam, pierdut, eram lângă un râu în ropot neîncetat, cu prăvălire...
Din analiză nu-mi ieşea, din calcul, raţiune, nicio ştiinţă, isteţime,
De unde curge într-una, atâta apă, cine-o urcă şi la o-astfel de înălţime,
Şi cât de moale este, totuşi, nu o pot înfrânge, nici de un gigant de-aş fi... nu fire.

Priveam, nisipu-înfierbântat, mă tot gândeam ce e, siliciul în grăunte,
Volumul colosal cernut, ce prin frecare în gigant de timp a fost zdrobit...
Şi cin' l-a transportat din litoral, sau invers, din deşert l-a împărţit;
Peste, în mărime, decât piramide, chinezescul zid, chiar peste Everest.. ce-i munte.

Priveam mereu... când zgomot scurt cu pală de talaz piciorul îmi loveşte.
Zăresc- pân' nu mai văd în depărtarea curbă în spume gri-albastră-
Cum stă atâta apă pe o sferă, ce-o numim de-acum, planeta noastră;
Cum de nu pică, peste ţărmuri, şi de ce-i sărată... când din ape dulci, iţeşte.

Priveam, şi-aud un strigăt; este cineva, ciudat, pe-o relativă verticală,
Se mişcă, are prelungiri- ce-s două... pe nisip şi două le roteşte-n hăuri-
Iar sus, în vârf, îşi ţine-o bulă, e ceva rotund, cu multe găuri;
Pe două, este apă ce sclipeşte, în pol opus, sunt fire scurte-lungi... dispuse în nimereală.

Priveam, ca zăpăcit, am şi uitat că nu-i nimic ciudat, este la fel ca mine,
Şi tot mă pierd din nou, mă întreb ce căutăm aici... suntem de unde.
Nu ştiu- de unde să ne tragem- suntem dintr-un alt fel, se pare, de niciunde...
Căci din tot ce-am văzut- nu am făcut nimic- totul era, şi totul... ne revine!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afizic

Zile-am de sensibilitate
Când tânguiesc de frumuseţe
Pierdut în impoderabilitate,
Uşor, doar fum, delicateţe.

Nici fulg nu sunt, doar şir de lacrimi
Cu gust sărat de val de mări
În unduiri pe-obraji de patimi
Ce spală tot cu timp, uitări.

Sunt doar o gheară de suspine
Ce-mi ţine pieptul în "suspens";
N-am niciun sens, de în jur de mine...
Îs plecat fără prezent, un mers!...

... Fără de paşi, tot o plutire,
Ce-o ţin, m-agăţ de ea, n-o las
Şi-o pierd, că timp n-am... Amăgire
Sunt tot... Produsul de-un impas!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celălalt

Se umple timp de tine, spaţiu-i vid
Dacă nu eşti, mi se opreşte totul;
Nici gând nu trece, sufletu-i arid,
Nu mai e ţel... cenuşă este focul.

Nu mai e sunet de-ţi dispare glas,
Cum nu-i auz de nu mai eşti un sunet
Şi nici speranţă nu-i când bun rămas
Nu-ţi laşi... nici fulger nu-i de nu eşti tunet.

Nici vânt n-adie de nu te atinge
Şi amprentă-şi caută-n elicea rozei
Ce arsurile le răcorind durere stinge...
Eşti poezia vieţii din neantul prozei.

Cum un cristal de gheaţă nu-i nea fără tine
Să stingi febra din suflet, lacrimi să-ndulceşti
Sorbind sarea şi amar din tot ce nu e bine
În cuvinte calde... eşti gesturi îngereşti.

Eşti nevoia-n sine de-a fi parte într-una
Ca într-un Univers fără de planete,
Existenţa însăşi cum lumea-i doar una
Ce-o ţi tu... în dulceag, sorbit pe-ndelete.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 decembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!