Supra... vieţuirea

Pare-a fi doar un plus superlativ
Paradoxal, un academic acceptat;
Ca şi cum fiinţa-i pleonasm la "existat"
Şi dorul de-a trăi etern, un laitmotiv.

Nu ştiu ce-i să trăieşti peste trăit,
Dar am în scoarţă, în oase un înscris
Să-mi păstrez eu-l fizic... Interzis
Să-mi rup din lanţul de destin ce mi-e voit.

Am zis destin, necunoscutei "X"
Ce-o dau monedă schimbului "nu ştiu"
Mereu după se-ntâmplă... un prea târziu;
Doar arogant să demonstrez că "ştiu, la fix".

Mă-ntorc la termen; "peste vieţuire"...
Ca şi cum moarte-ar fi peste-a nu fi
Şi nu cred iotă că n-am cum a potrivi
Mesaj ce n-am de la străbuni... de retrăire.

Sau poate-i simbolul despre voinţă
Când singură întrece crud eşec;
Aşa cum devii peşte după-nec
Sau criminal ce ucide din credinţă...

Ori o fi gustul puritan de-a nu ceda
Ce-oricum nu ai pentru că "ea" în fond eşti "tu"-ul;
Un cărăuş, nu viaţa... ci doar sufletul
Ce-ar fi real... sau un mister sau altceva...

E sigur la bărbat prin compromisuri,
Neexistând oprelişti, nici convenţii...
Capabil de-a lupta cu-extrapotenţii;
De-aş mânca seamăn ca să-şi facă proprii visuri.

Imprevizibil nu-i la fel şi la femeie,
Stăpâna regulei că mereu se descurcă...
Şi-o face o viaţă, unde pe-alţii-i duce-n cârcă,
Chiar piere-n loc de-a eluda principii-cheie.

E sigur un colos de peste poate,
Când pare că nu poţi, că e sfârşit,
Când nu-i nimic, nici timp, eşti doar un mit
Ce ţii să-l treci de hop, să-l scoţi din moarte...

În fapt acum remarc ce e sinucigaşul;
Nici vorbă de renunţ, nu-i existenţă,
Că-n fond nu-i aparţine ce-i esenţă...
Un purtător poverii ce şi-o curmă, laşul.

PS.
... Să cred că-n fond suntem cu toţi poveri
Frugale, purtând suflete-n mesaj;
Ţintit traseu pentr-un prestabilit bagaj...
Mediatori?... "Vieţuitori" supra-stingheri?!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 februarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Definesc viaţă

Ce-o să mă coste lenea inerţiei!
Îmi pier timpul
cu ochi fixaţi aiurea,
neştiut de nimeni, doar îmi purtând securea
inconştient d-epuizarea avuţiei
abstracte,
partajată între două acte
fără a mi se indica nici anotimpul;
cât va dura plăcerea
fără a mi se cunoaşte în vreun fel vrerea.

Oare tu cum numeri...
şi ce-nseamnă folos?...
Al cui?...
Pe cine porţi pe umeri;
căci nu mi s-a propus
să iau ceva de sus, pe sus,
de ce sunt pus să modelez o scoarţă,
să scrijelesc cu-n cui
de os
ce sunt, în fond!...
... Lăsând deoparte mintea-mi hoaţă
ce pare fără limite de timp, un bond!?

Mă păcălesc -şi zic că sunt inteligent-
cu o himeră
denumită arbitrar,
se pare peste tot, mai bărbăteşte...
suflet;
un excipient,
un fel de sferă,
singurul ce clocoteşte
fără numerar,
imaterial... nici cel puţin un cuget.

Înseamnă că "sunt"... "lipsă",
şi nu sunt, sigur, dacă nu spun... sunt,
sau dacă m-aş piti-n pământ;
deci nu exist, în fapt...
nu sunt,
trăiesc în propriul gând,
sunt o eclipsă
într-o realitate de inapt
ce mi-o fac singur aşa-zisă...
o ideală, interzisă...

Oare
sunt eu
... sau e doar viaţa
ce-i floare
efemeră
iar eu "sunt" gheaţa,
un fond de Dumnezeu,
o topitură-n timp,
infinitate dintr-o eră;
s-asigur cărăuş... continuu
primăvăratec anotimp,
pe un traseu lipsit de rectiliniu.

Şi-n fond greşesc,
că nefiind... n-am cum nimic să definesc!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Ca să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp, voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate,
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând, din drumul drept, o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi ştiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-aş putea vorbi cu moartea,
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (30 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crez

Nu cred, n-am cum să am credinţă,
Când nu de crez destin depinde
Nici pentru mâine s-ai merinde...
Nici făcut bine-i elocinţă.

N-am cum să cred nicicum minuni
Că sunt doar spuse, prefăcute
Din adevăruri în minciuni
De Guri... cu însemne ca de mute.

Nu pot să cred "de necrezut",
Căci niciun crez nu se explică
Doar să iau tot ce-i nevăzut
De evident... că e, se aplică.

Nu poate fi loc de crezare
Când promotori ce-o promovează
Fac din credinţă o arătare...
Pe crezul meu, se exersează!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 iunie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tur-retur

Să merg în pace? Da, când voi pleca!
Dar nu e nicio grabă, nu-i aşa?
Mai am şi răsărituri de văzut,
Şi mări, chiar şi oceane, de trecut,

Mai am atâţia trandafiri de dat
Şi-atâtea suflete de alintat,
Mai am şi visuri, multe, de-mplinit
Acum şi mâine sau... prin infinit.

Cu ce a fost, acum sunt împăcat,
Iar ce va fi... nu ştiu, căci n-am aflat
Nimic prea sigur. Nici nu mă omor,
Când ştiu că sufletu'-i nemuritor.

De ce mi-aş face griji, sau geamantan,
Când ştiu că pe acolo-i tot ce am?
De ce aş plânge pentru-o viaţă, doar,
Când alta mă aşteaptă la hotar?

Aşa că, dragii mei, plec doar puţin
Deşi eu aş mai sta, de n-ar fi chin
Nu pentru mine, pentru cei din jur.
Doar toţi avem biletul... tur-retur!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credinţă sau eres

Mi-am creat cortexul în timpi
-'n volete adânci de canion-
C-exprim pe foaie c-un creion;
Să am răspunsu-n vârf de ghimpi.

Din exerciţiu-n cult de carte
Sunt un traseu d-hipotalamus...
Sunt un dicsipol de Erasmus;
Am zbor "feed back" şi cuget, parte.

Sunt mulţi ca mine, meteori
În percepte date-n custodie
Cu har de-a şti ce-i bun să fie...
Dar n-avem toţi nimburi de sori.

Oare suntem asteroizi
Din norul Ort; desprinşi, cometă
Cum Helly-n vizită-n Planetă
Ce-o locuieşti, gata s-o vinzi?...

Ori şansa-avem în mesager;
Să ne purtăm solii de geniu,
Să dăinuim peste mileniu?...
Dar nu mai cred, nimic nu... "cer"!

... Tot sper, că-n mai mult timp; vom şti
-Cu toţi, pretinşi, fii de "Bing Bang"-
Să facem bunul-simţ un "gang"...
Salvându-ne de-a nu muri.

... E-n fond, de-a trece-n absolut,
Tot ce-agreem drept calitate
De om, prieten, soră, frate...
"Finish" să-l facem... început!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (20 octombrie 2010)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar floarea

Când floarea îşi pierde petale şi moare,
Nu piere, de sine se înfructă.
Îşi dă timp sămânţă, îşi dedase şi miere
Şi atâta parfum... frumuseţea ce-a suptă.

Se adulmecă singură floarea, pe ierburi se culcă,
Se închide în sine-şi, îşi dăruie seva şi carne.
Din ram se coboară, odată cu frunze ce cad, nu mai urcă...
Se împrăştie toată la lume... vrea vis de-a renaşte să toarne.

Alungă tristeţea de moarte, aminteşte de naştere într-una,
Se rupe pe sine, să încânte în buchet cu candoarea
Cui se dă-n sacrificiu. Nu-i ea ţel, chiar de vază-i, nu-i zâna,
Stăpâna... E dorul în fond; c-a renaşte din scrum, doar ea ştie, ea floarea!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea să cred...

Nu cred că voi putea vreodată
Să-ţi spun ce simt şi cât aş vrea,
S-aştern pe fila albă, goală,
Tot dorul meu şi inima...

Nu cred că voi putea vreodată
Să pot picta ceea ce eşti,
Ar trebui să pun în ramă
O lume-ntreagă de poveşti...

Nu cred că voi avea putere
Să te privesc în ochi mereu,
Fără să vină să se scalde
În lacrimi, universul meu...

Nu cred că voi afla lumina
De nu va fi din ochii tăi,
Şi orb... voi şti să văd doar luna
De-mi vei trimite veşti în ploi...

Şi nu voi mai putea vreodată
S-ascult în pace liniştea,
Acum când gândurile toate
Se pleacă doar în faţa ta...

Nu cred, nu ştiu ce-nseamnă viaţă
Nici existenţă, nici destin,
De mă lipseşti de-a ta fiinţă,
În nefiinţă... mă închin...

poezie de Dan Moraru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suferinţa

E de neimaginat...
cum programarea-i falsă,
nu merge tot rotund, cum pasă;
de jucător abil şi bine antrenat.

Traseul este scurt...
şi-i totuşi, mult, mult, chin...
din nu ştiu ce putere ce-a creat destin;
căci nu-i alunecare, totu-i întrerupt.

Nu este recompensă...
oricât te-ai dărui să-ţi fie lin,
norocul nu-ţi surâde, de eşti fin;
obstacole sunt, lumea e adversă.

Mai mult, e nedreptate...
nu e răspunsul la măsura ce o dai,
chiar de-ai dona din totul ce nu ai;
nu poţi să te ajungi, la mult, la cantitate.

Balanţă nu-i...
nu ştiu de este vreun criteriu;
când alţii pot să vândă apa... deuteriu;
iar tu, nici pâine n-ai, pe masă ca să pui.

Nu-i totul roată...
căci unii au cumpărat bilet de înalt
pe banii tăi; nu se zdrobesc- chiar de fac salt-
iar ţie abisul... doar atât ţi se arată.

Nu ştiu morala...
căci chiar de binele mereu promulg
şi cred inexorabil că-s produs de demiurg;
n-am nici-o linişte, nici fericire... viaţa-i goală.

Rămâne resemnarea...
adică nu mai cer nimic să am,
mai bine nu veneam şi doar plecam;
sunt predispus să am nimic... doar vis şi încercarea.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ipostază

Sunt punctul de miră în hazard cu întâmplare, ştiut, neştiut doar de mine,
Că nu pot s-ascult doar pe alţii, ce nu-s eu şi nu mă ştiu cine-s, ce vreau,
Iar mintea mi-ar spune să cred că nimic nu se-ntâmplă, îs cu toate destine!?...
Şi nu cred un bob; nu se poate să fie un înscris, cuvânt cu... cuvântul, pe şleau!

Şi cin' l-ar fi scris şi nici rostul nu-l văd dacă îmi e dedicat şi nu-l ştiu,
Timpu-mi pierd -neştiut cât îl am- doar să fac retuşări şi obiecţii,
Ce nu-s acceptate chiar de-s bun din alţi răi; e mereu prea târziu
Şi rănile-mi curg, se deschid neîncetat. Prevenit nici nu sunt... de infecţii!

Ce simplu-i de spus necunoaşterii crase, când nu e răspuns ce-i un "dat"
Ca egal să nu fie, nici pe-aproape egal! Matematica-i farsa neştiinţei;
Căci sunt din mulţime şi reguli ar fi -doar nici capul nu-l am... la pătrat-
Nu să n-am rezolvări, să n-ajung la soluţii, să fac semnu' egal... neputinţei!

Şi atunci rolul îmi joc, cum sunt sigur deja că şi voi tot la fel l-aţi jucat;
Personaj duplicat -unul singur cu mine şi-altul scenic, sau doar stând la masă-
Prefăcându-mă însumi stăpân pe-al meu eu... subiectul ce-l ştiu blestemat,
C-ar fi, el, reuşit tot, cu har.... Nu golul sub piele, sub osul din piept... O tabula rasă!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de gând, sau practici incomplete

Când gândul nu se înfiripează, e semn că sufletul şi-l pierde
îngrozitor, fatal parcurs, în fond dispare însufleţire,
la fel cum frunze din boboc se opresc a fi încă în verde
şi florile nu mai dau fruct, cad veştede, fără menire.

Se pare a fi un înţeles că tot real, fizic, prezenţă,
ele n-ar fi, cum nici copil n-ar fi, de nu ar fi un dezir măcar...
produs ce pipăi nu-i în sine, sau este, însă nu-n esenţă,
de nu e-n început imbold, în orice vrut; a şti, habar...

ce nume aş da la ce nu văd, când încă văz nu-l simt, un dar...

... când gândul sufletul şi-l pierde
e grav, dispare însufleţire,
cum frunzele ce mor în verde,
iar flori, ce cad, n-au fruct menire...

... e cum real, fizic, prezenţă,
copil nu-i nici dezir măcar;
nu-i sine, un pipăit, esenţă,
imboldul vrut de-al şti, habar...

... în fond nimic nu e în fapt
şi orice lucru ar fi steril
fără vreun spirit... ci artefact,
cum sexul vrut, fără viril...

... şi amoru' în fond e total vrut,
rămas dorit, sau vrut total,
asezonat în zilnic rut,
ori ani de zile, un ideal...

E-ndeajuns suflet... sau real?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (2 ianuarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

NIHIL SINE DEO ?

Sunt doar unTaur, dar n-am fost viţel
şi nu m-a născut Vaca, nici Madona.
Madona nu-i o Oaie, nici eu Miel,
ba, chiar mi-aduc cu oamenii niţel
pe soră-mea o cheamă Anemona,
să fie oare de-a lui Luchian?!
Nu cred, că nu suntem din Botoşani,
aşa cum Sfântul nostru, cel mai cel,
nu este chiar de loc din Timişoara,
e din Dobreşti, ce Bara-Bara-Bara,
că doar n-om fi cu toţi din Bucureşti,
să prindem funcţii cu venituri grase,
sunt ca un melc, nu-mi treb'e şapte case
şi nici terenuri, nici ferme de pui,
eu sunt modest, ce ferma calului!
De Valul lui Traian, am cam scăpat,
vin alte catastrofe la palat,
să măture ciclonic ce-a rămas...
Tu ce faci, iar bagi degetul în nas?
Te uiţi cu-n ochi şi eşti într-o ureche,
ai ochelari de cal, căluş în gură,
de ce nu ieşi s-aştepţi la cotitură?
Întreb retoric, nu vreau un răspuns,
că cei de sus, se-nchină şi mai sus,
şi ne-aşezăm supus peste supus,
sperând s-ajungem până la Iisus...
Şi sigur vom ajunge, da-n sicriu,
şi ştiu prea bine, că degeaba scriu,
mai ştiu că dacă n-ai încă doi ani,
nu trebuie să-ţi dea guvernul bani,
eşti un mucos, care te pişi pe tine,
peste doi ani, o să trăieşti mai bine,
bine'nţeles, de n-ajungi la spital,
acolo e cel mai sordid local,
ţi-e frică să te mai îmbolnăveşti,
vitezele salvării-s ca de dric,
şi-i o minune dacă mai trăieşti,
când dă cafeaua-n foc, peste ibric,
şi fac friptură din copilul mic,
când acul de seringă-i singular,
când stetoscopul este secular,
când medicii învaţă la fe-fe,
şi fac sterilizarea-n nes-cafe,
când omul este animal de turmă,
când viaţa lui, cu zile i se curmă...
Cu-n secol cred că am rămas în urmă!

poezie de Ion Ene Meteleu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constituţie

De la străbuni ar trebui s-o am solidă
Căci fizic mi-au dat bună moştenire
Ce-o simt c-o am în corp şi în simţire
Şi-am crez s-o întreţin, mereu avidă.

Mi-o vreau dorinţă-n gând şi-n pulsu-mi
Ce le cultiv pe oase şi-n conştiinţă
Cu grijă, responsabil de-a ma fiinţă,
Ce-i numai una... Ce-s în fond eu însumi.

Şi nici nu vreau şi n-am cum să mă mint
C-ar fi cum aş trăi-n sinucigaş
Sau aş avea-n rărunchi păcatul de ocnaş;
Să-mi fur singur ce am, s-omor, să mă dezmint.

Şi sunt produsul multora, din timpuri,
Cu-aceleaşi gânduri pure-n spre mai bine
Acumulate strâns, ca-n Biblia din mine;
O carte sfântă, peste veac, peste-anotimpuri.

Vreau ca şi mine toţi s-avem tărie
De-a putea singuri să ne-alegem un destin
Robust şi drept, să fim înalţi, cu spirit fin;
Să fim stăpâni pe bunuri, vise şi mândrie.

Aşa văd eu, într-o alegorie, o lege
A corpului, precum a ţării... ce-i şi-a mea;
Să m-oglindesc cu tot ce sunt, ce vreau, în ea,
Eu şi cu-ai mei... nu cei în fărdelege.

De neclintit sunt şi n-accept discuţie,
Mă jur să mă constitui neîncetat mai nou
Şi-am dor nespus să fiu la toţi comun ecou
În speranţa într-o sănătoasă constituţie.

Şi cert pot ca s-o fac mai bună să ne fie
Nu cu palavragii, fără de şcoli, doar cu ambiţii,
Ce-ncearcă să-şi abroge singuri dreptul... Ei smintiţii
De politicieni cu circumstanţă-atenuantă-n nebunie...

Într-o hoţie, mârşăvie, parşivie şi prostie... de-nvechită seminţie!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (20 februarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imposibila debarasare

M-am plictisit, profund, de mine
Uitându-mă-n oglindă zilnic
La trup, ce-mi îngrijesc în silnic...
Şi-i tot mai rău, nu e mai bine.

Încerc mereu să pun, nu iau,
Îi dau şanse de prezentare...
Fatidic, însă, zilnic moare,
Câte puţin şi nu mai vreau.

Aş vrea să fiu un nou, un altul,
Cu tot şi eu şi anturaj...
Nu ştiu, e-o lipsă de curaj
Sau nu ştiu, eu, cum să fac saltul.

Îmi număr zile petrecute
- Nici nu ştiu, de sunt câştigate -
Căci nu le am, toate-s uitate
Şi le credeam pururi avute.

Mă pierd şi nu-i deloc patetic,
Să nu mai am nici căutare...
Credeam că-i doar o întâmplare,
Dar nu-i... se caută estetic.

Atunci, de ce-am acumulat
Atâta carte, simţ şi suflet
Şi cum, nimic, nu mai înduplec?...
Prezentul este expirat?!?

E sigur, schimb, că nu se poate
De-a nu mai fi... şi existând!
Rămâne să mă-ntorc în gând
Să mă suport... eternitate!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crez... laic

Am crezuri proprii, al meu intim,
Clădit din tatonări un cert;
Că discul nu-i nicicum concert
Şi propriul viitor nu-l ştim!

Nu cred în măşti de carnaval,
Sau nu comunic, de nu-i chip.
N-am dialog stereotip...
Pretind un ochi în ochi, verbal.

Nu cumpăr lucru nevăzut,
Căci am orori de ascunzători;
Privirea-mi dă miros de flori
Şi evitări sunt semn de furt!

Nu cred în false controverse
-Şi, mai puţin, de n-am dat ghes-
Ce-s doar isteric înţeles
De-a face "da"-urile inverse.

Mă simt profund debusolat
Când fără a cere, îs debitor
Şi hăituit apărător,
Devin perpetuul vinovat...

Se pare, am dreptul meu suprem
Să-mi aleg fel de-a fi, unic,
Iar dragoste, sau inamic,
Mă iau cum sunt... al lor totem!

N-aştept şi, nu dau recompense,
Convins că datul nu se cere
Şi-i doar infimul, din avere...
Alesul, din prea mult, cu pense.

Nu dau năvală, stoic stau
Pe malul vieţii, un pescar,
Să prind doar ce mi-e dat de dar...
Şi nu-l ţin, returnez ce iau...

E-un pic din crezul meu, ce vreau!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 iulie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Concluzie

Nici n-am ştiut când am crescut;
Nu văd nimic când mă modific
Şi zilnic stau cu mine, neîntrerupt
Mă judecând sau contemplând mirific.

Doar gândul mi-e ascuns; ciudat
Că nici pe acesta nu-l ţineam captiv,
Să nu se piardă interiorizat,
Crezând că-l stăpâneam... În fond fără motiv.

N-am nicio libertate; sunt legat
De-un lanţ ce-i spunem ADN-eu
Şi-l am, mă amăgind că-s unicat...
Dar el mă stăpâneşte, nu sunt eu!

Înseamnă, în fond; cu toţi ne naştem sclavi
Cu coduri pe catene paralele,
Minţiţi c-am fi ce vrem... Plebeici bravi,
Doar sadic ţintuiţi, ca nişte jagardele!

Mă uit cu detaşare; mă privesc
Şi-am dor nebun să fiu din nou cum vreau...
Câtă prostie am putut s-agonisesc
Crezând că numai eu decid ce iau, ce dau!?

Aş vrea, cel puţin la sfârşit, să ştiu
Ce rost aveam; că totu-i cu folos,
Altfel aş fi eroare şi nu-s singur, de-s să fiu...
Vă-ntreb; "Vă întrebaţi la fel? Sau pot să vă... descos?"

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutarea adevărului

-Alo! Ce faci? Eu sunt cam supărată:
N-am Net şi nici mobilul nu-l mai am,
Sunt singură, mă simt abandonată...
Ce-o fi cu mine, chiar habar nu am!

C-am mai făcut-o noi, ţi-aduci aminte?
Era atunci când n-am avut curent,
Tu ai venit şi... n-am prea fost cuminte,
Dar - cum să zic? – a fost un accident,

Iar vina cred c-a fost a lumânării,
Căci pâlpâia de m-am crezut în vis...
Şi-acolo nu-i păcatul înşelării,
Căci toţi visează la... ce nu-i permis.

Acum nu vreau decât să mai verific,
Să ştiu şi eu ce-a fost sau ce n-a fost,
Iar adevărul vreau să-l identific,
Deci... n-ai veni degeaba, vii c-un rost.

Iar, dacă vii, s-aduci şi-o sticlă de-aia
Cum ai adus. Mai ştii, când s-a golit,
Că ne credeam pe plajă la Mamaia,
Iar tu-mi spuneai că eşti îndrăgostit?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trucurile cafenelei... "literare"

Încerc să fac o caldă analiză
La o ceaşcă rece de cafea
Stând în picioare,
Căci la mese nu e loc...
Şi mi-a luat timp să intru-n priză
Să fiu şi eu aşişderea,
Să-mi iau un aer oarecare;
Să pot, de alţii să-mi bat joc.

Presupunând că eşti un stoic
Şi nu renunţi din prima zi
La un melanj de bun venit
-Ce e-un amestec de capcană
Printr-un limbaj din mezozoic
Cu scop precis de-a se hlizi-
Vei fi-n final tot "neprimit"...
La farfuria cu tocană.

Că-n fond nu-i loc de-arome fine,
Nu e cafeaua elixirul,
Nici limba nu e elevată,
Ideile sunt puerile...
E-o cloacă ce se întreţine
-Cu blăblăieli de nu-şi ştiu firul-
De poezie neritmată
Şi comentarii infantile!

În fond, zic ei, nu-i niciun bai
De stai să fi eternul prost
Sau vrei să pleci, un umilit
De scuipături pân' la refuz...
Au lumea lor, jegos alai,
Se ştiu cu toţii pe de rost,
Tot ce le spui eşti un smintit,
Nu-i înţelegi... senil mofluz.

Jignirea le e zilnic hrană
Şi de răspunzi... tu îi jigneşti!
Te pot bloca, anunţă-admin
Că eşti un porc sau un măgar!?!
Îngeri, sunt ei, cu loc în strană
Şi expresii hâde femeieşti,
Cu parte din limbaj divin...
Cât de bun simţ, ei n-au habar!

Doar ce "crează" aici e "bine",
Sunt singuri şi artă şi modă...
Sunt "albi"... în versuri de doi lei
Se linguşesc la... reciproc,
Clasic... e nulul de la sine,
Mesaju-i depăşit, de-o vogă
De vers, ce recunosc doar ei...
E-n fond un schimb de nul, în troc!

S-adună-n clinciuri femeieşti,
Dar nu de doamne, ci de ţaţe...
Căci de citeşti din comentarii
N-ai ce alege, e-un jargon
În tari senzaţii... în rău de maţe;
De cum răspund băieţi... plugarii
Flatulentaţi... că sunt "garçon"?!?

Şi trucul ultim este... miza!...
Căci orice scriu ei, este-o joacă;
Prea talentaţi, fac vers lejer...
E doar o simplă parodie...?!?
Să-i laşi domol cu expertiza
Căci nicidecum nu se strofoacă,
E-o chestie de caracter...
Nici nu te-ai prins, îs o seminţie!!!

În final, există o morală;
Cum poţi să fii, nefiind nimic...
Să joci doar roluri ce-ţi convin
În trupe bine închegate
-Învăluindu-te de fală
De-un Univers cum Teatrul Mic-
Convins de singurul destin;
D-un viitor... de minţi spălate!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 septembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secerat de-a Ta iubire

Doamne-ţi vreau a Ta privire
Să-mi inunde acum fiinţa
Şi înscris doar în iubire
Să-mi dai pe veci biruinţa

Absorbit de dorul Tău
De Cloţ Floare eu să fiu
Domn să-mi fii şi Dumnezeu
Ca pe palme-ţi să mă ştiu

Ochii Tăi Isus ca para
Focului să mă străbată
De din zori şi până seara
Să-mi ţin viaţa mea curată

Ca o flacără de foc
Şi eu Domne ca să ard
Să nu-mi aflu nici un loc
Ci pe braţul Tău să cad

Tu să-mi fii scop şi menire
Salt pe ape-n infinit
Secerat de-a Ta iubire
Să fiu Tu — ce ai dorit

Rază sfântă de iubire
Ca mesaju Tău să-l port
Curat omu-n fericire
Să îşi scalde chipul tot

Peste noi vrem să domneşti
Voia Ta ca să se facă
De-a pururi să ne-nsoţeşti
Păstrând viaţa-n noi curată

Fă-ne Doamne azi un cor
Doar din stele de lumină
O Prea scump Mântuitor
Să-ţi dăm slavă-n veci deplină

Glorie cinste onoare
Ţie scump Isus şi Mire
Pân" la sfintele-ţi picioare
Ne-nchinăm cu mulţumire
12-02-2018 cluj

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea nu-i doar floare

Iubirea nu-i doar floare de muşcată
Pe care-o pui la geam ca să se vadă,
Să ştie lumea cât de mândru eşti
Că ai ajuns şi tu ca să iubeşti.
Iubirea nu-i coroană, nici blazon,
Şi nici măcar un lucru de bonton,
Iubirea nu-i trofeul că iubeşti
Şi nici un film pe care-l tot priveşti,
Şi nu-i nici marfă generos dosită,
Ce duce omul sigur în ispită.
Dar, uneori, iubirea-i un secret,
Pe care-nveţi să îl trăieşti discret
Când este pasiune şi ocară,
Ce-ţi face viaţa aspră şi amară,
O iei aşa cum e şi cum ţi-apare,
Ca floarea care creşte prin ponoare.
Iubirea nu-i un antidot la ură,
Nici adorarea celui ce te fură,
De-ar fi aşa, am tot fura cu toţii
Şi-am pune-n poarta vieţii noastre hoţii.
Iubirea nu-i nici floare altruistă,
Pe care o ţii la altul în batistă,
Ca fericirea lui să fie soare,
Iar viaţa ta coşmarul care doare.
Iubirea nu-i nimic şi-i tot ce este,
Un mod de-a fi, o magică poveste,
Este-un copac ce creşte din pământ
Chiar dacă frunza lui se risipeşte-n vânt...
Dar asta o-înţelegi foarte târziu
Când viaţa ta a devenit pustiu,
Pustiu de gând, de şanse şi de lume,
Pe care-l iei ca drog de-nţelepciune.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Modestie

Cel mai adesea nu-i;
este o lipsă,
adică o eclipsă
de-a nu ştiu cui.

Nu-i Lună, Soare
-în sclipiri pierdute-
doar fiinţele mărunte,
nişte oarecare...

... Cu pretenţii însă,
peste calităţi;
doar zeci d-impurităţi...
şi fiecare ascunsă!

Lipsa i se declară
aşa de complezenţă;
pretinzând o prezenţă
de fală, într-o doară!

Ascunziş al prostiei
-sau lipsei de talent-
este un impotent
... în ale meseriei!

Se-aplică şi ştiinţei,
sau pentru fizic, har...
Poate fi şi un dar?!...
Un eres de credinţă.

Ar fi o calitate...
şi e esenţială!
Azi însă este-o boală
la castă onestitate!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 octombrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!