Nevroză

De vrei să nărui fresca femeilor streine,
Şi să trăim o clipă nevroza mea măiastră,
Îţi voi turna fiinţa în plăsmuiri senine,
Dând sufletului aripi de pasăre albastră...

Dând gândului să scrie cântări imaginare
Şi-auzului să prindă poeme negândite,
Vom respira parfumul planetelor bizare,
Cu păsări de lumiă şi flori însufleţite...

Şi când vei fi făptura închipuirii mele,
Când infinitul însuşi va fi spre noi deschis -
Voi îngropa şi timpul, şi spaţiul dintre stele
În forma cea din urmă a straniului meu vis...

poezie celebră de Claudia Millian-Minulescu din Antologia poeziei simboliste româneşti (1968)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vazele de flori

Ce mâini înfrigurate-au modelat
Argila neagră-a vazelor bizare,
În care mor plăpânzii trandafiri,
Cum mor în noi nervoasele iubiri? -
Argila neagră-a vazelor bizare,
Evocatoarea unei funerare!

Ce mâini înfrigurate le-au turnat,
Dând formei lor senzaţii de femeie:
Cu linii rotunzite ca de pântec,
Cu ondulări de şolduri şi de cântec? -
Dând formei lor senzaţii de femeie
Şi braţelor mişcări de orhideie!

Ce mâini înfrigurate de amant,
În lutul cald al vazelor de flori,
Au îngropat fragmentul vinovat,
Ca un motiv de sete şi păcat? -
În lutul cald al vazelor de flori,
Ce mâini au pus beţie şi flori?

O! Vazele în care mor atâtea flori:
Atâţia crini, şi-atâţia trandafiri,
Atâtea crizanteme despletite,
Şi violete, şi garoafe înnegrite -
O! Vazele sunt urne funerare,
Ca sunetul femeilor bizare.

poezie clasică de Claudia Millian-Minulescu din Cântări pentru pasărea albastră (1922)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Himeră

Şi-acum, de vrei, răspunde-mi, grădină efemeră,
Prin care trece moartea în menuete fine,
Sub formă de femeie, de cântec sau himeră -
Răspunde-mi, mască rece, de ce m-aştepţi pe mine?

Eu nu vreau să beau cântul orbitei obosite
Şi n-aştept gestul milei din vechile icoane,
Nu vreau să-mi dai parfumul miresmelor trezite,
Nici floarea ce sucombă pe torsuri de coloane.

Nu vreau să-ţi fur misterul din ochi şi de pe gură,
Nici să repet cadenţa exodului trecut,
Ci dând nemulţumirii putere de secură,
Voi sparge forma veche a statuiei de lut.

poezie celebră de Claudia Millian-Minulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voluptate

Nevrozaţilor

Plecaţi spre ţări de voluptate,
Învingătoare de nevroze
Şi de iubiri fatale;
Plecaţi spre zările pătate
De violete echimoze
Şi de motive pale...

Plecaţi departe-n fund de zări:
Acolo unde forma moare
Şi nu-s conture crude;
Plecaţi spre voluptoase ţări,
În care nu-i apus de soare
Şi plânsul nu se-aude...

Acolo unde-n colori şterse,
În armonia de penumbre,
Palpită viaţa întregei firi,
Şi unde-amantele perverse
Visează în alcovuri sumbre,
Înamorate de satiri...

Acolo-s templele deschise
Şi candelabrele aprinse
Cu untdelemn de trandafiri;
Acolo se îmbată-n vise
Fecioarele cu buze-ntinse,
Cerşind nervoasele iubiri!

Acolo-s flori şi poezie,
Şi râs şi cântece barbare,
Şi nu-i femeie să nu crează,
Cu idolatra-i fantazie:
O clipă în beţia care
Omoară, dar reînviază!

În parcul albelor cununi,
În ţara aceea depărtată,
Plecaţi, trişti visători, plecaţi!
Dând foc în urmă la minciuni,
Uitaţi credinţa de-altădată!
Şi-apoi, voi, palizi nevrozati,
Plecaţi!

poezie de Claudia Millian-Minulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvară

Mi-e sufletul un cuib săpat în stâncă,
Şi-n cuibul meu a poposit pe rând
Şi porumbelul alb, şi vulturul flămând,
Şi soarele, şi vântul, şi tăcerea-adâncă.

Vrea sufletu-mi să-i scutur praful şi tăcerea,
Că-i prăfuit de vânturi şi de griji mărunte...
Pe cine-aşteaptă cuibul meu din munte,
De-mi cere iar să-i curăţ încăperea?

Covor de frunze netede şi moi
Aştern în cuib şi-l primenesc cu cer,
Apoi cobor perdele de mister
Pe farmecul enigmei celei noi.

Şi-aşa, adăpostit de vânt şi soare,
Căminul sufletului meu deschis
Aşteaptă solul ultimului vis,
Cu-ntoarcerea de păsări călătoare.

poezie celebră de Claudia Millian-Minulescu din Antologia poeziei simboliste româneşti (1968)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea - pasăre măiastră

Doamne,
rostogoleşte peste mine,
o clipă albastră,
să pot în palme ţine
fericirea - pasăre măiastră.
Dezleagă-mi iubirea
să vad cât mai departe
să trasez cu privirea
linia dintre viaţă şi moarte
Rog, acum, îngerii
să ne mai păsuiască,
vom putem culege macii verii
inima să nu ni se mai ofilească.
Ei să sculpteze în noi lumina
cu al dălţii cuvânt,
să învăţăm că-n iubire nu e vină;
ea e minunea de pe acest pământ.

rugăciune de Lavinia Elena Niculicea
Adăugat de Lavinia Elena Niculicea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină de primăvară

Noi de mult te aşteptam
lumină de primăvară.
Muguri se deschid pe ram
când de sus raze coboară.
Ramul când are lumină
vibrează de fericire.
Ogoare, păduri, grădină
se trezesc din amorţire.
De-acum vremea e mai caldă
şi-n albastrul cerului,
zburătoarele se scaldă,
dând ocol pământului.
Când ziua dă în dimineaţă,
florile de primăvară,
cu parfumul lor se-înalţă.
Păsări se întorc în ţară.
O panoramă minunată
e întinderea albastră!
Vine iar, ca altă dată,
primăvara-n ţara noastră.

poezie de Dumitru Delcă (februarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea albastră rostind

Ninge pe geamul deschis,
Tu ai pătruns pe fereastră,
Te-ai prefăcut, iubito, în vis,
Ai intrat în inima-mi albastră.

Fulgii s-au topit până-n zori,
În inimă ai culcuş de iubire,
Te port printre stele şi flori
Şi te înalţ icoană-n mănăstire.

Se-nchină la tine, prin mine,
Vecia ninsorii în stele roind,
Pe buze răsar cuvinte senine,
Iubirea albastră rostind!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua Sudului

Când nu veţi mai vedea Gazeta,
Să întrebaţi de ea, la chioşc –
Ea e atîta de bătrînă,
Că se mai dă – doar pe sub mînă –

Şi o aduce poate-un moş –
Deschis la piept, ca o fereastră,
Spre viaţa noastră, mai albastră –
În necuprinşii lui galoşi –

Cu o căciulă, cumva, flască –
Şi cu troiene, în sprânceni –
De cîte, bătucit, prin ierni –
A stăruit – să tot trăiască –

Ca să ieşim, dintre buruieni...
Un stol de Pasăre Măiastră.
În România – Maica Noastră!
A celor Maximi, şi eterni!

poezie de Liviu Jianu din revista Cugetul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce şarmant eşti în costumul cu cravată de mătase albastră care se asortează cu ochii tăi şi zambilele din glastră! Când te privesc, simt cum bate din aripi a iubirii pasăre măiastră!

Michelle Rosenberg în Povestea Divei cu ochi de ciocolată
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri

Ningea cu flori albe de Nu-mă-uita,
Lin, prin noapte şi prin amintirile mele,
La un geam îngheţat vântul îmi recita,
Poeme de iarnă sub sclipiri de stele.

Pe aripi de vânt, gândul îmi zboară,
Printre fulgii zglobii dând timpu-napoi,
Scoţând la iveală amintiri dintr-o sară,
Cu un disc de vinil, un ceai şi noi doi.

Îmi amintesc cum stăteam cumiti şi sfioşi,
Şi îţi sorbeam surâsul cuminte de fată,
Îţi admiram ochii ce mă alintau drăgăstoşi,
Mici, ca două bomboane de ciocolată.

poezie de Paul Aelenei din Cristalele Iernii (2018)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mormântul lui Eminescu

Îndoaie-ai săi genunchi româna naţiune
Şi sec îi este pieptul căci lacrimile-i curg
De clipa ce cuprinse-ntreaga ei minune
Ce-i veştedă şi moare când ziua dă-n amurg.

Din neguri lungi, uitate, o pasăre măiastră
Înalţă trilul dulce al versului duios
Şi, colo-n câmpuri mute, răsare-o floare-albastră
Miresme dulci dând lumii din trupu-i mlădios.

Îngăduie-ne nouă, nevrednici epigoni,
Să ridicăm privirea spre cerul stelei noastre.
Noi, cei ce suntem decât nişte pioni,
Să cutezăm o clipă să privim sus, la astre.

Şi, rând pe rând, să sune dulci doine de amor,
Să troienească scumpe aducerile-aminte,
Veşmânt din flori de tei să-mbrace vis cu dor,
Să fremăteze codrul şi luna să-l alinte.

poezie de Ionel Ivaşcu (mai 2001)
Adăugat de Ionel Ivascu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un albatros ce nu se dă răpus

În pragul iernii, sângeră durerea,
Urcată pe o etajeră-n pod,
Lăsând în urma paşilor tăcerea
Pe lemul unde carii nu mai rod.

Scris-am prea mult cutreierând prin soartă
Ca albatroşii cerului înalt,
Făcându-mă poetul ce vă poartă
În versul mort din luna de cobalt.

Azi visele lovind peste picioare,
Cu liniştea din trupu-nlăcrimat,
Îmi sângeră durerea pe covoare
Lăsând în urmă cerul întristat.

Doar nuferii mai înfloresc în suflet,
Mai albi ca versul ultimului gând,
În ei uniţi vă văd ca într-un cuget,
În umbletul durerii mele dând.

Vă scapără privrea printre rânduri
Şi-n ea cu voi în suflet mă aprind,
Lăsându-vă ca semn aceste rânduri,
În care pot pe toţi să vă cuprind.

Printre iluzii v-am purtat gândirea,
Imaginare versuri când am scris,
Şi făr' să vreau v-am încercat privirea,
Lăsându-vă în suflet al meu vis.

Eu vă iubesc cât Duhul mă îndeamnă,
Mi-e martor îngerul ce-i dat de sus,
Iar poezia pentru mine-nseamnă
Un albatrs ce nu se dă răpus.

Priviţi cum mă înalţ dintre poiene
Cu aripi infinite de-ncercări
Iluminând trăirea prin poeme
Lăsând în urmă aprige sfidări.

Vă ştiu aproape, astăzi îmi e bine,
Voi merge-n brazda sufletului iar
Să vă aduc ce cred că se cuvine
Când prin trăirea vieţii-ncep să ar.

Cuvintele-au să iasă înflorite
Mărgăritari pe-al clipelor avânt
Săltându-se din visele murite
Făcându-mă poetul care sunt.

poezie de Manuela Cerasela Jerlăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste flori se culcă Luna

Peste flori se culcă Luna, ca-ntr-o lume de poveşti,
Când aleargă vântul leneş şi sunt nopţi de Sânziene,
Stele-aruncă peste lume raze lungi şi nefireşti,
Dând mister şi dulce farmec vieţii noastre pământene.

Calc alene pe covorul ierbii adunate-n perii
Şi mă-ntreb dacă-i aievea sau e umbra unui vis,
Sunt doar eu cu-a mele gânduri, n-am de ce să mă pot sperii,
Într-o noapte aşezată între cer şi între abis.

Mii de ani i-a trebuit de pe bolţile senine,
De când Luna, galben astru, din oceanul plin de stele,
Lungul drum ca să-l străbată şi s-ajungă pân᾽ la mine,
Pătrunzând cu dor şi vrajă şi în gândurile mele.

Cerne vraja de mătase peste câmpul alb de flori
În mireasma nopţii sfinte, în sezon de Sânziene,
O imagine se scaldă-n armonie de culori,
Într-un zbor înaripat, căzând pe pământ alene.

Timpul, singurul tovarăş, peste mari singurătăţi,
Stă cu mine să admire taina bolţilor cereşti,
Din a vremii caier toarce tot la fel ca-n alte dăţi,
Când pe flori se culcă Luna ca-ntr-o lume de poveşti.

poezie de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mână cu Icar

Zburam mai sus de ceruri, prin haosul macabru,
Trecut-am de regatul clepsidrelor, nomad,
Aud neobosite grăunţele cum cad,
Deasupra se anină al vieţii candelabru.

Vâslesc prin bolta goală, cu-acel străin nesaţ,
Ce te împinge-n locul văzut întâia oară,
Prind lacrimi să îmi curgă din aripa de ceară,
Plutind spre candelabrul cu sorii prinşi pe braţ.

Îmi amintesc Icarul ce-n hău s-a prăbuşit,
Şi-mi caut drumu-n slavă, de care m-am pierdut,
Săgeţi incendescente, dogoarea şi-o ascut,
Clepsidrele-s în urmă şi plâng necontenit.

Planetele se-nsiră ca lanţuri de mărgele,
Mă cheamă depărtarea cu mantia-i albastră
În care-si are cuibul o pasăre măiastră,
Ce zboară fantomatic în vidul dintre stele.

Mă cheamă infinitul în globu-i de cleştar,
Dar mai aştept o umbră, ce-n urmă a rămas
Si poate un miracol, s-apară un Pegas...
Plecat-am mai departe, de mână cu Icar!

poezie de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie matinală

Vin zânele nopţii, din visuri astrale,
să-şi lase bagajele-n camere goale,
târziu, către ziuă, când zori-n derivă
adaugă cărţi necitite-ntr-o stivă,
iar somnul, venit pe cărări neumblate,
ar vrea să mă vadă plecând din cetate.

Îmi toarnă otravă din nori de cenuşă
când ziua grăbită îmi bate la uşă,
iar zânele nopţii, déjà dezbrăcate,
aleargă spre scară, cu hainele-n spate
să prindă din urmă o rază de lună,
rămasă o clipă pe vâful de dună,
să plece-mpreună când ziua apare
din zorii veniţi să se scalde în mare.

Mâhnit, eu le rog să rămână în casă,
din stiva de cărţi să aducă pe masă
doar una mai veche, citită-nainte,
din care luasem mai multe cuvinte,
să am de rezervă de-oi scrie poeme
cu fostele mele iubite boeme,
vestite amante de alţii trădate,
găsind, printre vorbe, motive ciudate.

Dar zânele bune, din visul de noapte,
plecate spre uşă, îmi lasă doar şoapte,
pe muchii de verbe de pus în poeme
cu versuri banale, dar rime supreme.
Doar zâna cea mică, rămasă la urmă,
privea peste umăr cum visul se curmă,
dar ziua cea nouă, intrând pe fereastră,
crezând că e floare, a pus-o-ntr-o glastră.

poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii Culturale ISSN 2247-1545, ediţia din 06.03.2021
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie Matinală

Vin zânele nopţii, din visuri astrale,
să-şi lase bagajele-n camere goale,
târziu, către ziuă, când zori-n derivă
adaugă cărţi necitite-ntr-o stivă,
iar somnul, venit pe cărări neumblate,
ar vrea să mă vadă plecând din cetate.

Îmi toarnă otravă din nori de cenuşă
când ziua grăbită îmi bate la uşă,
iar zânele nopţii, déjà dezbrăcate,
aleargă spre scară, cu hainele-n spate
să prindă din urmă o rază de lună,
rămasă o clipă pe vârful de dună,
să plece-mpreună când ziua apare
din zorii veniţi să se scalde în mare.

Mâhnit, eu le rog să rămână în casă,
din stiva de cărţi să aducă pe masă
doar una mai veche, citită-nainte,
din care luasem mai multe cuvinte,
să am de rezervă de-oi scrie poeme
cu fostele mele iubite boeme,
vestite amante de alţii trădate,
găsind, printre vorbe, motive ciudate.

Dar zânele bune, din visul de noapte,
plecate spre uşă, îmi lasă doar şoapte,
pe muchii de verbe de pus în poeme
cu versuri banale, dar rime supreme.
Doar zâna cea mică, rămasă la urmă,
privea peste umăr cum visul se curmă,
dar ziua cea nouă, intrând pe fereastră,
crezând că e floare, a pus-o-ntr-o glastră.

poezie de Corneliu Neagu din Ecouri Existenţiale
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Saltimbancu'

am văzut
în josul minţii mele
unde labirintul nu se mai putea numi labirint ci cale spre recunoaştere
unde groaza sugrumă cu tentaculele ei umede şi reci segmente ale fiinţei
iar atunci când memoria stagnează ca o vulpe împăiată
spaţiul şi timpul plutesc
uşor ca ceaţa după răsărit
dar cel mai tare a lovit
saltimbancul cu rânjetul lui
învârtind la platane şi dând din cap
e o farsă las-o aşa nu încerca s-o schimbi
e o farsă las-o aşa
zicea saltimbancu'

poezie de Radu Ioan Tudosan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisicele

Cu ochii fosforescenţi şi oblici
Ramaţi în cearcăne de aur -

Ca nişte scumpe amulete -
Cavoul negrelor regrete...

Voi, preotese egiptene,
Sfidând stăpânii printre gene,

Visaţi mereu la cerul maur...

Visaţi berberii şi efebii
Cum în cântări vi se prosternă;

Pe fondul albei piramide,
Visaţi reginele livide,

Cu ochii înegriţi de kohl,
Cu umerii şi gâtul gol;

Visaţi o viaţă de lumină,
Ca îmbătate cu morfină!...

Cu ochii fosforescenţi şi oblici
Ramaţi în cearcăne de aur,

Visaţi, visaţi la cerul maur...

poezie clasică de Claudia Millian-Minulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi de furtună

Cântări celeste răsună în surdină
amurgul varsă gene lungi de lumină
amintirile sunt grele şi pline de vorbe
din depărtări răsună ropot de tobe.

Idile, înfloresc din seminţele durerii
îndelungi ecouri tulbură imperiul tăcerii
se smulg catapetesme din franjuri de lună
adierea aduce pe aripi furtună.

Hotarul piere între cer şi pământ,
universul rămâne înveşmântat în vânt
zarea albastră se pierde în ploaie
trandafirii iubirii ard în văpaie.

Cărări de vis se frâng pe puntea vieţii
ard candele în mijlocul nopţii
să rupem zăbrele în drumul spre eden
pe răni să-mi puneţi stropi de polen.

Pe piept mă apasă un munte de cuvinte
vise albe să-mi puneţi veşminte
în ceasuri triste, aprinde-ţi flori peste morminte
pe pături de hârtie voi scrie poeme sfinte.

poezie de Mariana Petrache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul ne aleargă

Timpul ne aleargă din urmă, mereu
Şi zilele trec, una câte una.
Acum privesc soarele pe cer, ca un zeu,
Doar clipesc, şi-apare, enigmatic, luna.
Timpul ne aleargă. Veşnic ne grăbim.
Trebuie să facem şi una, şi alta,
Trebuie să mergem, trebuie să venim...
Ni se-nvârte iute, nemiloasă, roata.

Timpul ne aleargă şi trăim grăbit.
Facem doar ce trebuie, nu ce ne dorim.
Avem timp de ură, dar nu şi de iubit
Si, clipă de clipă, câte-un pic, murim.

Timpul ne aleargă. Unde ne grăbim,
Din copilărie pân-la senectute?
Ne-am pierdut pe drum, abia ne vorbim.
Devenim, din oameni, doar fiinţe mute.

Timpul ne aleargă. Hai să-ncetinim
Goana după bani, după cariere.
Sufletul şi trupul ni le obosim
Si scânteia vieţii, încet-încet, piere.

Timpul ne aleargă? Nu! Noi alergăm!
Haideţi să trăim iar, cu-adevărat!
Haideţi să ne pese, să ne bucurăm
Si să ne vorbim din nou, ca altădat'

Să avem prieteni şi să ştim ce-i doare,
Să râdem, să plângem, să ne întâlnim
Nu doar când se naşte sau atunci când moare
Cineva pe care zicem că-l iubim.

Timpul nu aleargă! Doar noi, în galop,
Sărim peste "astăzi", nu îl mai trăim,
Făr-a şti când viaţa ne va spune"STOP"!
Si-acel "mâine" dulce spre care tânjim

Nu mai vine. Gata! Cartea s-a sfârşit!
Astăzi se întoarce cea din urmă filă
Si privim în urmă.... Oare am trăit?
Şi nouă, de noi, ni se face milă....

poezie de Angela Marinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!