Festum fatuorum

- Zaruri pe masă şi vinul în cupe!
Cu voce hârştită, Prinţul irupe.
E trist, e murdar, obosit şi-nfuriat,
De oastea duşmană-i rănit şi speriat.
- Şi-un preot mai vreau! Din sutana jegoasă,
Sfetnicu-ndată pune pe masă
Cutia de zaruri şi-o cană cu vin,
Sperând ca descântul să-i scape de chin.
Se-nchină în grabă, icoana priveşte,
Fecioara îi pare că ochii-şi fereşte.
Sleit e de rugă, duşmanii-s la porţi,
Iar curtea cetăţii e plină de morţi.
- Întoarce-le popă! Îi strigă în grabă,
Şi peste o clipă pe cleric întreabă:
„E rost de speranţă ca festum fatuorum
Puterea să-ntoarcă-n ostaşii din forum?”
Căci prea sunt sfârşiţi de luptă şi foame,
De-abia se mai ţin lâng-a cailor coame.
- Nu-s semne pe masă că cerul ne-ajută!
Aruncă prelatu-nspre obştea tăcută.
Iar pata din vinul vărsat pe tăblie,
Se-ntinde spre colţuri, a casă pustie!
- Atât! Ia-ţi părinte vânzarea de suflet,
Mai bine te-nchină şi roagă ca-n umblet,
Solia trimisă în ţara vecină,
S-ajungă în pace şi oastea să vină!
Aşa i-om sfârşi pe duşmanii de-afară
Şi pleacă spre turnul de veghe de seară.
Ajunge, -ngenunche, se roagă în noapte,
Prin viscol spre ceruri trimite în şoapte,
O rugă spre Domnul să-i ia din povară,
Iar paju-l aude şi-ndat` se-nfioară,
Căci simte cum Prinţului vocea-i slăbeşte
Să-i curme rugarea nicicum nu-ndrăzneşte.
Aleargă-nlăuntru să-l caute pe sfetnic
Şi-l chiamă degrabă cu glas îndoielnic.
Pe Prinţ îl găsesc cu privirile treze
Şi mâna întinsă înspre metereze:
- Acolo! Spre zare e-un licăr ce creşte
Şi simte curajul din nou cum sporeşte,
Căci zarea-i aduce imaginea dragă,
Că vin ajutoare, o armie întreagă.
Sub ziduri se simte mişcare năucă,
O strajă grăbeşte blestem să aducă:
- Mărite sultan, vin urgiile-n spate!
Poruncă de luptă din corturi răzbate.
Iar vestea se-ntinde-n cetate şi-afară
„O oaste de prieteni/duşmani ne-nconjoară”
Arcaşii îndată pe ziduri se-adună
Şi strune a moarte în arcuri răsună.
Când noaptea-şi ridică linţoliul în zori,
Pe câmpul de luptă-s puzderie de ciori,
Ce stau pe cadavre rămase din luptă,
Cu ciocuri de ciocli din ele se-nfruptă,
Alături de câinii scăpaţi de la care
Ce rod oseminte călcate-n picioare.
Un ceas de hodină, iar Prinţul coboară
Pe podul lăsat, înspre fraţii de-afară.
Răniţii sunt luaţi şi sunt duşi în cetate
Să-i vindece felceri de răni şi de toate.
Caii de spume sunt şterşi şi se-adapă,
Iar leşuri duşmane se strâng şi se-ngroapă.
Pământul se bate, zăpada-l albeşte,
Groparii aruncă un „Doamne fereşte!”
Şi intră-n cetate zoriţi către foc,
La care scăpaţii se strâng sub cojoc,
Cu vinul în cană şi codrul de pâine,
Deja povestesc despre ziua de mâine.
Ăst timp, în capelă, stă Prinţul tăcut,
Pe crucea cu trupul depune sărut.
El vede-n victorie din cer izbăvire
Şi-n rugă înalţă spre El mulţumire.
În colţul capelei, căzut sub icoană,
Popa îşi prinde tăcut sub sutană,
Cutia cu zaruri ce nu-şi mai au rost
Şi-n gând îşi promite o lună de post.
.........
Târziu peste veacuri de chin şi amaruri,
Găsită-ntr-un pod, o cutie de zaruri,
Ascunsă de ploi şi scăpată de foc,
Sfârşeşte banal pe o masă de joc.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durere de mamă

Ziua pleacă, noaptea vine
Dorul greu tiptil revine,
Mă aşez oftând la masă,
Gânduri negre nu mă lasă.
Doamne, cu ce Ţi-am greşit,
De-am ajuns un om sfârşit?
De ce pruncii mi-au plecat
Spre un ţărm îndepărtat?
Sufletul mă doare-ntr-una
Şi-n trăiri bate furtuna.
Nu mai ştiu de ei nimic,
Doar la cer, ochii-mi ridic,
Rugi şoptesc şi mă închin
Să-i fereşti de rău şi chin.
Puii mamei, dragi feciori,
Când vă strig mă trec fiori,
Cât aş vrea să vă mângâi,
Să vă pup, să vă răzgâi,
Cum făceam odinioară
Fără lacrimi şi povară.
Adu-i, Doamne, mai degrabă,
Căci îmi e suflarea slabă,
Fie, Tată, pentru-o clipă
Să-i alint cu-a mea aripă,
Apoi, Doamne, pot să zbor,
Sus pe-o stea fără de dor.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am o ţară, o cetate

"Spre ţărmul meu, spre ţara mea
Când voi ajunge, când?
Şi steaua ce a dus pe magi
Aşteaptă tremurând"
Horia Furtună
Am o ţară, o cetate
Peste stele-n infinit
Domnul dă să mi-o arate
Înainte de sfârşit.

Văi cu flori sunt aşezate
În paradisul iubit
Am o ţară, o cetate
Peste stele-n infinit.

Lumina nu se desparte
De Ea sunt călăuzit
Mi-e aproape, nu departe
În veci fără de sfârşit
Am o ţară, o cetate.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zece mai

În ziua cea sfântă şi mare
La zece-ale lunii lui mai
Se vede-o ciudat-arătare
Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai!

Când zorile-ncep să s-arete
Acolo-n tăcutele văi,
Din groapă ies moartele cete,
De-a pururi jeliţii flăcăi.

Ei vin de prin locuri pe care
Ca vechile răni le cunoşti,
Pe unde-au stat şanţuri odată,
Redute, şi taberi, şi oşti.

Striviţi şi cu mâinile rupte
Şi galbeni ca-n jalnicul loc
În ziua sălbatecei lupte
Când bieţii pieriseră-n foc.

Fac roată, şi-o rugă murmură
Iar Valter şi şonţu, şi toţi
Mai-marii ce-n frunte căzură
Stau jalnici acolo-ntre soţi.

Şi stau cum stă omul ce-ascultă
Şi nici o mişcare nu fac;
Aşteaptă cu grijă şi spaimă
Un semn de departe şi tac.

Deodată ei capul ridică,
Dau chiot şi-n zare privesc
Spre ţara din care ieşiră,
Spre scumpul pământ românesc

Şi-ascultă, căci tunul azi cântă
Departe-n iubitul pământ,
Puternic că-n ziua luptării,
Dar alt fel de cântec, mai sfânt.

Vi-e teamă că n-o să mai cânte,
Că moartea vă fuse-nzadar
Dar ţara trăieşte! Iar tunul
Ce limpede-o spune şi rar!

Şi-ascultă... iar ţara-i departe,
Sunt dealuri la mijloc şi văi,
Şi râul cel mare-i desparte
De mame pe bieţii flăcăi.

Şi moartea cea veşnică-nchise
Pe urmă-le tristele-i porţi,
Dăr moartea lor viaţă ne dete:
Ferice de-asemenea morţi!

Iar ce-or fi şoptind ei pe vremea
Ce-ascultă cântarea de tun
Eu nu ştiu, căci nimeni nu poate
Pe morţi să-i audă ce spun.

Dar cred că se roagă, sărmanii:
Noi liberi pe voi v-am facut
Iar Tatăl din cer să vă aibă
De-a pururi sub sfântul său scut!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă condamaţi părinţii?!

Vă condamnaţi părinţii?! Ce păcat!
Cu moartea, ei, pe moarte au călcat.
Şi sânge de Iisus în ei se zbate
Şi s-ar întoarce repetat din moarte.

Trăind prin voi, grăbesc spre nemurire,
Ei sunt un strop din marea fericire
Şi între ei şi voi sunt ziduri stranii.
S-au dus în noaptea re-zidirii anii!

Voi sunteţi visul lor şi drum spre mâine,
O viaţă, cântul vieţii,-un colţ de pâine.
Îi condamnaţi tăcut la nepăsare?!
Aceasta e durerea cea mai mare!

Ei nu mai au puterea să zâmbească,
Sunt obosiţi de boală şi de timp,
Dar v-au lăsat cenuşa strămoşească
Şi obosiţi de chinuri, au plecat
Şi-n alte lumi grăbesc să strălucească,
Căci voi, copiii lor, i-aţi alungat.
Ei au zburat – o aripă, spre ceruri,
Adesea, de durere, sângerând.
Zădărnicie fi-va viaţa voastră
Când poposiţi, în lacrimi, la mormânt.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimă de părinte

Precum este mama, nime-n lume nu e!
Sau precum e tata! Doamne, dă-le lor
O cărare lină, nu poteci să suie
Iar in ochi, lumină, nu lacrimi de dor!

Îşi ascund povara aşteptării terne
De-i întrebi ce-i doare, spun că n-au nimic;
N-or să-ţi pomenească bolile eterne
Sau de ce-a zis vraciul:... că mai au un pic.

Uneori se ceartă, dar cu gingăşie,
Că s-a-nchis portiţa prea de timpuriu.
Ochii li-s în lacrimi! Ora-i prea târzie
Să le vină fata, să le-apar-un fiu.

Des mai lăcrimează! Sufletul lor ştie
Că de-acum sunt singuri! C-or muri de dor!
Casa, plin-odată, azi, este pustie.
Le-au plecat copiii; au căsuţa lor!

Iar când aşteptarea pare să-i doboare,
Pregătesc bagaje pentru-a doua zi...
Dar spre dimineaţă, plumb au în picioare,
Şi dureri... şi junghiuri. Nu au cum porni!

Apoi, la culcare, în genunchi se roagă
Să-i mai lase-o vreme Domnul pe Pământ
Măcar până-n clipa-n care-o să-şi revadă
Ce-au mai scump pe lume, ce-au mai drag, mai sfânt!

O ultimă-ntâlnire! Stând cu toţi la masă!
Ea s-aducă tortul, el să toarne vin,
Râsete, cântare, voie bună-n casă!
Apoi... de-o vrea Domnul: jale şi suspin!

Şi mai au o rugă fiecare-n parte!
Să nu plece primul de lângă celălalt!
Împreună-n viaţă, împreună-n moarte;
Căci singurătatea greu e de-ndurat!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Venit-a, Doamne, vremuri tulburi...

Venit-a, Doamne, vremuri tulburi
Şi viaţa-i luptă ne-ncetată,
Pustiu se vrea moarte şi neguri,
O lume stearpă şi-ngheţată.

Se vrea, o, Doamne, necredinţă
Şi-un trai cu fruntea în noroi,
Se vrea doar om fără putinţă
Cuprins de neguri şi-n nevoi.
Pândeşte-n umbra nopţii, veliar,
Râzând perfid când suntem încolţiţi
De oastea a sa ce nu are altar,
Nişte mişei ce-n suflet sunt robiţi.

Dar vremea, laţu-ncet îl strânge
Vin semne clare din înaltul cer,
Pământul strigă înecat în sânge
Nu mai suportă negrul temnicer.
Trimite, Doamne, Îngeri cu dreptate,
S-aducă printre noi divina Lege
Şi să păzească intrarea în cetate,
Din laţul lui Satan să ne dezlege.
Veniţi cu toţii la sfântă rugăciune
Un glas să fim şi-o singură dorinţă,
Să ştergem clipa de chin şi-amărăciune,
Să reînviem prin Cruce şi credinţă.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Rodica Constantinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O rugă altfel...

Cu mâna întinsă a rugă spre cer,
Cu ochii închişi şi capul plecat,
Cu gândul la Tine încă mai sper,
Speranţa, o, Doamne, nu-i un păcat.

Umilă Îţi cer să-mi dai sănătate
Şi pâine pe masă,
În viaţă dreptate,
O rază de soare,
O floare de crin,
O toamnă frumoasă
Cu cerul senin,
Un strop de iubire
Şi-o cupă de miere,
Că ştiu ce-i durerea
Şi gustul de fiere.

Tu, Doamne, pe toate le poţi de voieşti.
Te rog în genunchi
Ruga mea să primeşti.

poezie de Silvia Holotiuc (1996)
Adăugat de Silvia Holotiuc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă

Hai, mamă, la cina cu lacrimi de foc!
Te-aştept cu o pâine şi-o cană cu vin.
Tu, adu-mi Lumină şi-un dram de noroc,
Că-n mine e noapte 'muiată-n venin.

Adu-mi pacea-n cupă de crin înstelat!
Acolo, la tine, e vară mereu.
La mine şi gândurile au îngheţat
Şi să te invoc, mi-e atâta de greu.!

Pereţii se strâng tot mai mult şi respir
Prin pori de hârtie cu iz de alcool,
Că pomii-nfloresc pe afară, mă mir,
Când eu n-am ferestre şi sufletu-i gol.

Vin Paştile mamă şi nu simt nimic,
Sunt piatră de râu răstignită în rugi.
Nici clopot nu bate decât pentru dric,
E moartea în tine, nu ai cum să fugi.

Sau, nu mai veni, să nu mori înc-odat'!
Mai bine te roagă, s-adorm ca un prunc,
Că nu mai am aer nici pentru oftat
Şi nu mai am mamă nici ce să mănânc.

Se leagănă zorii în drumul spre zi,
Privind înspre lume... şi n-ar mai veni...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte din fum

Dau pagini de gânduri şi-aleg o moşie
la care, pierdut în al vieţii tumult,
n-am fost de un timp ce îmi strigă: "Prea mult!
Aşează-ţi hârtia pe masă şi scrie!"

Ascult... şi imagini încep să apară,
se-aştern în cuvinte-mbibate cu fum
din vatra-ngropată-n mormanul de scrum
iar lacrimi, în suflet, încep să mă doară.

Se-aprinde o flacără, arde în mine,
şi jurul devine mai viu, mai real,
se-adună-amintiri dintr-un vechi ritual:
"Ce mulţi sunt acolo! E vară! E bine!"

O pâine-aburindă se-aduce la masă,
rămâne-n prosoape căneala de ţest,
o rugă se-ndreaptă, umilă, spre est,
în timp ce aroma-i se-mprăştie-n casă.

Apar şi ceşcuţe, iar ţuica, grăbită,
dispare din ele, căci cana cu vin
se-aşează, cuminte,-aşteptând un festin
aşa cum era doar în casa iubită.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a-ntors libertatea acasă

În primăvara blândă ce-n pace se-aşezase,
Se întorceau cu păsări plecate la-ntomnări,
Oştirile române şi răscoleau oraşe,
Eroii de la Plevna sub flori şi sub urări.

De Dunăre trec iute şi-n Giurgiu se opresc,
Popas cu rânduială şi slujbe pentru morţi.
Aici la frontieră o clipă îi cinstesc,
Pe cei ce-s duşi la ceruri să-i facă ţării porţi.

În Bucureşti e freamăt, c-aşa s-a poruncit,
Serbare să se facă şi-un arc să pomenească,
Fanfare spre Băneasa pe loc s-au rânduit,
Iar Prinţul Carol oastea aşteaptă să sosească.

Un murmur lung de-arame venea dinspre oraş,
Din Sărindar, din Bucur, Sânt Gheorghe, Bărăţie,
Trei sute de biserici, de clopote sălaş,
Stârnesc pe mic şi mare la sărbători să vie.

Şi s-a pornit alaiul prin coridor de flori,
Iar armia steagu-şi poartă sub Arcul triumfal,
Victoria e a noastră, comoară-ntre comori,
Se-ntoarce libertatea acasă pentru bal.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul alb

Paşii mei pământeni se aştern
într-o salbă, de-un alb nesfârşit
ce se-ntinde şi pare grăbit
să devină un alb de infern.

Pe întinsul, de-acum, răvăşit
se înşiră, ca pe-un portativ
note scurte,-aşezate naiv
într-o doină cum n-ai auzit.

Sunt doar paşii mânaţi de un dor
pe un drum căutat şi dorit
spre un loc ce aşteaptă,-ncălzit,
cu o uşă ce n-are zăvor,

unde focul pocneşte-n scântei,
iar pe masă, o cană cu vin
vrea să uiţi de al drumului chin,
şi infernul de-afară, de-o bei.

Iar în ochii ce-arată spre ea,
raze dulci, de iubire se-ascund
şi doar ochilor tăi le răspund,
într-o lume, cu totul, a ta.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ave Maria

Nimic din tot nu ne mai place
Şi ne-a cuprins melancolia
Războaiele nu ne dau pace
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Semnăm tratate pentru moarte
Şi mii de morţi sunt mărturia
Când însăşi viaţa ne desparte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Şi nu mai punem preţ pe carte
Şi am ucis copilăria
Privim în gol tot mai departe
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Nu mai visăm în miez de noapte
Căci prea ni-e slută omenia
Ne pleacă îngerii din şoapte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Tristeţea la tot pasul zace
Omul îşi uită bucuria
Când însuşi Dumnezeu azi tace
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Şi Lumea toată îşi împarte
În mii de lacrimi tragedia
Dar când speranţele-s deşarte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

De circ avem mai zilnic parte
Dar tragică ni-e comedia
Când clipele sunt visuri sparte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Nu-i strop de linişte în lume
Şi păcălim democraţia
Iubirea nu mai are nume
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

În mersul lumii crud, rapace
E sfântă numai liturghia
Din ea se naşte-un gând de pace
Spre cerul pur. Ave Maria!

poezie de Corneliu Sofronie
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruga vânătorului

Patule, primeşte-mi trupul
Spre hodină dinspre trudă
Că din patimi câte rupu-l,
Vânătoarea-i cea mai crudă

Că se-adun hăitaşi în cete
Şi vânează vânători
Morţile ne sunt încete
Şi sosesc numai în zori

Când ajung în faţa porţii
Glasul lor prin ziduri sapă
Ăştia sunt hăitaşii morţii
De ei nimeni nu te scapă!

După datini dă-mi popas
Dulce ca un armisitiţiu
Până prind goarnele glas
Şi ne cheamă la solstiţiu

Că ne sunt zaruri zvârlite
Zodiile de prigoană
Şi mă dor oase tudite,
Şi mă dor oase de goană

Nu cer vin din dmigeană
În obraji să-mi dreg culoarea
Geană vreau să dau de geană
Că mă cere vânătoarea

Şi-mprejuru-mi cad mereu
Vânători fără noroc
Şi pe care nu e greu
Să-i vânezi c-un semn de foc

Trupul cer să mi-l primeşti
Că mi se-ngustează drumul
Şi mă prin hăitaşi în cleşti
Şi din puşti mă-neacă fumul

Patule, primeşte-mi trupul
Că-mi e timpu-ntârziat
Şi mă prinf hăitaşi şi rupu-l
Şi m-or duce în alt pat.

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumosul Principe Cercel

În vremea în care pâraiele-n susur
Curgeau dinspre munte spre Dunărea lină,
Se naşte-n palat în oraşul lui Bucur,
Fecior lui Pătraşcu din Mila Divină.

Se-nalţă şi creşte ca ramul cu rodul
Bogat, strâns din seva acestui pământ,
Creştin botezat şi-aplecat spre norodul,
Ce-i Domnului sprijin sub blându-i cuvânt.

Crescut lângă carte, frumos ca un brad,
Odorul mezin al măicuţei e dus,
Zălog la sultanul ce în Ţarigrad,
Pe Vodă-l constrânge să-i fie supus.

Apoi vine vreme, feciorul bărbat,
E uns în domnie-n cetatea de-acasă.
Îl ştie o lume ca mare-nvăţat,
Un domn cărturar într-o ţară mănoasă.

Nu-i gloria destulă, iar Iani-l trădează,
Cu exarh Patriarhul Nichifor trimit,
Semnat şi de Mihnea Turcitul, sub pază
La Poartă s-ajungă mesaj otrăvit.

Sultanul Murad vede zvon cum se strânge
De zisa trădare a Prinţului-Domn,
La Edicule-l leagă în Turnul de sânge
Şi-l ţine în pază, în chin şi-n nesomn.

Amară urgie în ţara turcească,
Pedeapsă spre ghiaur se-ndreaptă pe dat`,
Căci Beiul Sinan a primit să-l sluţească,
Pe Domnul ilustru, frumos şi-nvăţat.

Îl duc pe măgar şi oricine îl plânge.
Creştinu-i lipsit de urechi şi de nas,
Gorgonă cu triplă cădere de sânge-n
Caftan zdrenţuros şi-i purtat prin oraş.

Iar Mihnea Turcitul pe tron stă să vadă,
Mărunta-i victorie şi râde în el,
Când capul schilod îl primeşte-ntr-o ladă,
Ca semn de-asfinţit pentru Prinţul Cercel.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul gând

Se-agită-n furtuna ce fruntea-i înclină
Spre apele reci, spre vârtejul sălbatic
Ce-aleargă, bezmetic, prin albia plină
Şi muşcă pământul.
E iadul acvatic.

Priveşte spre cer şi adună putere
În scurtele clipe când vântul o iartă,
Nici timp nu mai are să simtă durere
Când crengile-s rupte.
Credinţa-i deşartă.

Îşi simte, de-acum rădăcinile-n apă
Şi ştie că-i vremea, nu poate să scape,
Căci vântul o bate, iar apa dezgroapă
Tot ce o mai ţine.
Sfârşitul e-aproape.

Se simte-mpăcată când ştie că pleacă
Pe ultimul drum, dar purtată pe valuri,
Privind alte sălcii cum par că se joacă
În plete cu vântul.
Şi nu plâng pe maluri.

Îşi lasă în urmă vlăstare firave
Cu trupul subţire, ce-aşteaptă să crească,
Frumoase fecioare pe ţărmuri jilave,
Privind înspre Soare.
E voia cerească.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţul

Biruitor de lifte şi jivine,
Aşteaptă dârz, la rându-i biruit,
Şi ochii lui, de patru timpuri pline,
Incremeniţi pe zare, n-au dormit.
Pe locul unde şi-a răpus vrăjmaşii,
Iar slava lor tărâna a căzut,
S-au arătat, în urmă, în sânge, paşii
Curteniilor şireţi ce l-au vândut.
Inchis în turnul morţii din poruncă,
Prinţul e-ntreg, dar gândurile-l dor,
Ca nişte vulturi negri ce-şi aruncă
Intre coteţe rotirile lor.
Puterea lui întreagă şi vitează
Ascultă-n noaptea de safir şi lut,
Din depărtare, calul că-i nechează,
Care prin adieri l-a cunoscut.
Şi când îl rod păduchii câteodată
Pe dedesubtul platoşei domneşti,
Prinţul te simte, spada fermecată,
Prinsă de şold, c-ai tremurat şi creşti.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate

Singurătatea este ca o ploaie.
Spre seară se ridică în şiroaie
din şesuri depărtate şi-n şuvoaie
urcă spre cerul plin şi uriaş.
Şi-abia din ceruri cade pe oraş.

Şi plouă, plouă-n ore androgine
când străzile spre zori de zi se-ndreapă,
şi trupuri ce şi-au devenit străine
frustraţi şi trişti stau seara să-i despartă;
şi oamenii ce se urăsc, doar într-un pat
constrânşi sunt împreună să se culce:

Atunci singurătatea-n fluvii curge...

poezie celebră de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevăr cu lacrimă

Ce crud adevăr şi ce mare povară,
Destinul se-ntoarce cu liber permis...
Părinţii nu sunt pregătiţi să ne moară
Şi-n jur este toamnă, e doliu şi-i trist.

Trec frunze prin ploaia de lacrimi, amară,
Căci gustul de nucă la sân a-ncolţit,
Părinţii ne sunt pentru mulţi o povară,
Am uitat cât de mult pentru noi au trudit.

Norii trec şi rămâne doar o lume pustie
Ploi de lacrimi... şi vise. Repetabil destin...
O minciună e lumea, o minciună e viaţa,
Fericirea şi lupta pentru care trăim.

Învăţaţi să-i iubiţi! Ei sunt rugă şi pace,
Învăţaţi că în ei e lumina de-a fi!
Îi veţi pierde cândva... Vor veni să-i atace
Îngeri negri, în noapte. Şi atunci vor pieri.

Vor fii umbre plutind pe un cer de tăcere,
Doar un nume şi-o cruce, un destin trecător,
Fiecare din ei o povară va duce,
Amintiri şi trecut şi speranţă şi dor...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea

Singurătatea este ca o ploaie.
Spre seară se ridică în şiroaie
din şesuri depărtate şi-n şuvoaie
urcă spre cerul plin şi uriaş.
Şi-abia din ceruri cade pe oraş.

Şi plouă, plouă-n ore androgine
când străzile spre zori de zi se-ndreapă,
şi trupuri ce şi-au devenit străine
frustraţi şi trişti stau seara să-i despartă;
şi oamenii ce se urăsc, doar într-un pat
constrânşi sunt împreună să se culce:

Atunci singurătatea-n fluvii curge...

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor (21 septembrie 1902, Paris), traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apocaliptică

de Rodica Nicoleta Ion Rodica
Ieşiţi voi morţi, spre a intra noi, vii,
Să ne stăpânească, frica, mormântul.
Duşmani de temut spre noi vor veni.
Va arde în flăcări pământul...
Sub crucea Ta, Doamne, cerşim adăpost,
Dar dă-ne pedeapsă-n dreptate!
Nimic nu mai e, nimic din ce-a fost,
În suflete-i ură şi noapte.
În lume, vulcanii de sânge-or spăla
Prunci cu privirea-mpietrită
Şi mamele care vor alăpta
Cu lacrimi de dor şi ispită
Vor plânge, în foame, copiii ce mor.
Ce aspră pedeapsă! Cumplită!
Şi-ar da şi la moarte, din apa-n urcior,
Doar viaţă, la prunci, să promită.
Iar diavolul morţii, spre noi va urla,
Cerând adevărului mită.
Atâta durere pătrunde-n adânc
Şi forfote ziua de moarte,
Că viaţa rămasă o strângem cu sârg
Şi-o ţinem şi-o ducem departe.
În noi nu mai curge nici sânge, nici dor,
Şi uşa speranţei e-nchisă,
Doar timpul rămâne prin noi trecător.
Nici viaţă, nimic nu există!
Mai sunt adevăruri ce-n lanţuri s-au prins,
Biserici şi vieţi ruinate.
Şi totul în jur e haotic şi trist.
Se spală pe faţă cu moarte...
Adună-ne, Doamne! Precum ne e zis
Şi du-ne în cer, mai departe,
Refă paradisul de veacuri promis
Şi fă-ne, Părinte, dreptate!
Pământul e clopot vuind ne-ncetat,
De teamă şi plâns, de durere.
De azi ne plecăm, dar noi ştim, ne-ai iertat,
Căci scrise sunt toate în stele.
Se-amestecă munţii cu ape, de dor,
Câmpii cu morminte şi şoapte,
Nimic pe pământ, nimic nu-i uşor
E viaţa continuă noapte.
Sunt veşti care vin din tăceri, ferecând,
Iubirea şi pacea deodată.
Văd oameni bolnavi şi copiii plângând,
Şi viaţa e parcă plecată.
Ce sumbru e-n noi, dar ce nobil sfârşit!
Îşi clatină pacea realul,
Şi parcă aud printre şoapte de ploi,
Că, ah, a murit şi groparul.
Atea necazuri, atâtea nevoi...
Dar Doamne, opreşte-ţi mânia!
Că plânge o lume, că plângem şi noi,
Că plânge tăcut România.
Şi-n negura nopţii, ades ne-ntrebăm:
Putea-vom răbda şi la anul?!
Căci zis de ne este, noi, Doamne, răbdăm.
Chiar dac-avem griji cu toptanul.
Nici gropari nu mai sunt,
Nici măcar n-au săpat,
Pământul bolnav să-l îngroape
Şi viermii se plimbă în negrul păcat,
De noi sunt mereu mai aproape.
În loc de copaci, pandemii înfrunzesc
Şi moartea pândeşte rapace.
Atacă, distruge-ntr-un joc fără sens
Şi n-avem iubire şi pace.
.................................................
Pe semne că asta îi place!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!