Inimă de părinte

Precum este mama, nime-n lume nu e!
Sau precum e tata! Doamne, dă-le lor
O cărare lină, nu poteci să suie
Iar in ochi, lumină, nu lacrimi de dor!

Îşi ascund povara aşteptării terne
De-i întrebi ce-i doare, spun că n-au nimic;
N-or să-ţi pomenească bolile eterne
Sau de ce-a zis vraciul:... că mai au un pic.

Uneori se ceartă, dar cu gingăşie,
Că s-a-nchis portiţa prea de timpuriu.
Ochii li-s în lacrimi! Ora-i prea târzie
Să le vină fata, să le-apar-un fiu.

Des mai lăcrimează! Sufletul lor ştie
Că de-acum sunt singuri! C-or muri de dor!
Casa, plin-odată, azi, este pustie.
Le-au plecat copiii; au căsuţa lor!

Iar când aşteptarea pare să-i doboare,
Pregătesc bagaje pentru-a doua zi...
Dar spre dimineaţă, plumb au în picioare,
Şi dureri... şi junghiuri. Nu au cum porni!

Apoi, la culcare, în genunchi se roagă
Să-i mai lase-o vreme Domnul pe Pământ
Măcar până-n clipa-n care-o să-şi revadă
Ce-au mai scump pe lume, ce-au mai drag, mai sfânt!

O ultimă-ntâlnire! Stând cu toţi la masă!
Ea s-aducă tortul, el să toarne vin,
Râsete, cântare, voie bună-n casă!
Apoi... de-o vrea Domnul: jale şi suspin!

Şi mai au o rugă fiecare-n parte!
Să nu plece primul de lângă celălalt!
Împreună-n viaţă, împreună-n moarte;
Căci singurătatea greu e de-ndurat!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La binecuvântare...

Doamne, azi în casa Ta
Este mare sărbătoare...
Aceşti tineri vin să-Ţi ceară
Ţie, binecuvântare!

Noi ne-alăturăm în rugă
Şi în Numele Tău Sfânt
Te rugăm să-i însoţeşti
În umblarea pe pământ!

Mână-n mână ei pornesc
Pe un drum necunoscut...
Te rugăm să fii cu ei,
Să le fii un Veşnic Scut!

Să-i uneşti Slăvit Părinte
Prin iubire şi credinţă
Şi în orice încercare
Dă-le, Doamne, biruinţă!

Iar când s-or stârni furtuni
Şi vor fi loviţi de val
Să le fii Cârmaci destoinic
Să-i aduci din nou la mal!

Binecuvântează-i Tată...
Dă-le har şi-nţelepciune
Să-Ţi slujească-n orice vreme,
Să fie lumini în lume!

Iar când vor striga spre Tine
Din necaz şi strâmtorări
Să-i asculţi... să laşi din ceruri
Multe binecuvântări!

Azi, în casa Ta, Isuse
Este mare sărbătoare...
Trimite prin Duhul Sfânt
Har şi binecuvântare!

poezie de Maria Luca (14 septembrie 2013)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un câine

Părinţii mei s-au dus la Dumnezeu,
În Rai, să facă şi acolo pâine;
La casa lor, unde-am crescut şi eu
A mai rămas, de câţiva ani, un câine.

Eu nu ştiu cum percepe-un câine timpul,
Dar ştiu că-i dintr-o specie deşteaptă,
Că, dacă-i cald sau rece anotimpul,
El stă mereu acolo şi aşteaptă.

Când l-am mutat pe tata în neant,
Ca ultimul plecat din casa noastră,
El a urlat prelung înspre palant
Apoi şi-a dus privirea spre fereastră.

De-acolo tata îi vorbea pe-un ton
Duios, cu vorbe blânde de-alintare,
Apoi pornea,-ntr-o mână c-un baston
Şi-n mâna cealaltă cu mâncare.

El stă şi azi, un ghem lângă ceaun,
Căci mai aşteaptă semne că e bine
Şi, Doamne, cum se bucură, nebun,
Când dă cu ochii lui frumoşi de mine!

Căci ne mai ducem, eu şi fraţii mei,
Din când în când, la casa părintească,
Prea rar, ce-i drept, prea rar şi eu şi ei,
O fi de vină firea omenească...

El sare când mă vede şi, vă jur,
Mă ia în braţe cu iubire mută
Şi latră-apoi rotindu-se-mprejur
Şi vine iar şi iarăşi mă sărută.

El nu-i flâmând, căci ni-l hrănesc vecinii,
E singur doar şi ştie ce e dorul
Şi recunoaşte sunetul maşinii
Şi dă a înţelege cu căpşorul

Că vrea să stau acolo, să rămân
Şi vrea să vină tata înapoi,
Să aibă şi el iarăşi un stăpân,
Cât va mai fi-n putere şi apoi,

Când va muri, c-aşa e legea firii,
De-o groapă, undeva, să aibă parte
Şi-un semn de preţuire a iubirii
Ce dăinuie şi dincolo de moarte!

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lacrimă fierbinte

Trezindu-mă cu chipul nins, în zori,
Încununată-n suflet de fiori,
Plecai pe drumul greu, stropit de ploaie,
S-ajung la mama care-şi plânge pruncul în odaie.

Era bolnavă şi slăbită de puteri,
C-o inimă zdrobită de dureri,
La Domnul se ruga-n lacrimi amare.
Cu ce-a greşit, blânda măicuţă, oare?!

Atunci, în starea ei de neputinţă,
Văzu salvarea-n pace şi credinţă.
Plângea măicuţa lacrimă şi jale,
Strigând la sfinţi, la Domnul, la icoane.
Cu ochii goi şi aţintiţi spre cer,
Cerea un strop de pace din eter.

Pe lume, Doamne, am avut fecior,
Cu chipul sfânt, cu voce de izvor,
Suflet curat... cu dragoste de mamă.
L-ai luat, lăsându-mi lacrimă amară.

Oh, Doamne Sfinte, ce greşeală, da.
mi-ai luat lumina, pacea, dragostea...

Privesc în ochii mamei şi îi citesc durerea.
Doamne, i-ai luat iubirea şi puterea.
Şi-ar da tot ce a strâns pe-acest pământ,
Să-i mai ajungă-odată la mormânt.

Dar n-are cum, puterea n-o mai lasă,
Stă ţintuită într-un pat, acasă.
Văzând din uşa casei ei, durerea,
Parcă şi mie mi s-a luat puterea.

Cu ochii-n lacrimi, parte-i sunt la dramă,
Că şi eu, Doamne, pe pământ sunt mamă.
De suferinţă nu mai am cuvinte...
Asta înseamnă să rămâi părinte.

Lacrimi fierbinţi la cimitir se varsă...
Mama, în gânduri, îl întoarce-acasă.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mor îngerii!

Mor îngerii! În ceruri e doar suspin şi plâns
Sunt trişti, tăcuţi şi gârbovi, li-i aripa lăsată,
Chiar aura din juru-i le e întunecată;
Li-s ochii în orbite; de lacrimi câte-au strâns!

Mor îngerii! Pământul e numai plâns şi jale;
Priviri fără lumină, destine retezate,
Au frunţile-n ţărână, au trupuri sfâşiate,
Şi-n drumul către ceruri n-au nici o lumânare!

Mor îngerii! Nimic nu mai e sfânt!
Mor îngerii! Şi-n Cer... şi pe Pământ!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trâmbiţa se v-auzi

Puţin mai e şi Mirele apare
Sus pe norul de lumină
Şi cea mai scumpă sărbătoare
Va-ncepe cu o slavă mare
Isus Hristos când o să vină

Mai e puţin şi trâmbiţa va răsuna
Să iasă morţii din mormânt
Acei ce-au împlinit voinţa Sa
Şi l-au slujit pe Mesia
Al Celui Prea Înalt Cuvânt

Mai e puţin şi Mirele revine
Dar sus pe nori El va sosi
Să-şi ia mireasa atunci la Sine
S-o-brace-n hainele Divine
Căci pentru ea Isus — muri

Şi trâmbiţa se v-auzi
Atunci de cei neprihăniţi
Ce-au vrut fiinţa a-şi sfinţi
În dragoste pentru-a trăi
Să fie nişte terebinţi

E gata îngerul să sune
Să iasă morţii din mormânt
Pe norii cerului să îi adune
Căci sunt lipsiţi de astă lume
Doar au iubit al Vieţii Sfânt Cuvânt

Suna-va trâmbiţa atunci
Mormintele să se deschidă
Şi din tenebrele adânci
Să iasă toţi acei ce-s sfinţi
În braţe Miurele să-i prindă

Vui-va trâmbiţa cu greu
Pe tot pământul va suna
Toţi fii de Dumnezeu
Ce au trăit prin Duhul său
Din morţi atunci se vor scula

Iar noi cei vii care vom fi
În viaţă pe acest pământ
O altă viaţă vom primi
Mireasă sfântă pentru a fi
Mireasa Mirelui Cel Sfânt

Şi-atunci cu toţii vom fi duşi
În Faţa Mirelui pe nor
În haine albe vom fi puşi
Cu Mirele să fim acuşi
Cu-al nostru Viu Mântuitor

Căci Duhul Sfânt ne va răpi
Atunci pe norul de lumină
Şi Mirele îl vom privi
Iar El pe toţi ne va primi
La Sine El ca să ne ţină

Şi Mirele ne va conduce
În zbor spre Cerul Lui cel sfânt
Într-o lumină ce străluce
Cum nu e om ca s-o apuce
Căci ea nu e de pe pământ

Vui-va ceru-n sărbătoare
Mireasa când îşi va cânta
Înmiresmata ei cântare
Ce aduce Mirelui onoare
Cum n-a fost şi nu e alta

Mărire Mirelui Hristos
Şi Lui Isus în veci onoare
Căci El din lumea rea ne-a scos
Când viaţa noastră doar pe dos
Era trăită spre pierzare

O Doamne Tată-ţi mulţumim
De Mirele ce ni l-ai dat
Noi Numele ţi-l proslăvim
Căci vrem ai Tăi pe veci să fim
O Tată Scump şi Minunat
20 august 2019 Laura

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salvează-mă!

Salvează-mă să pot ca mai apoi să-ţi cânt
Şi scapă-mă de focul greu!...
Cum strigătul lui David, parcă ar fi fost al meu,
Rugându-Te cu lacrimi să-i dai ce este sfânt.

Salvează-mă să pot să-ţi spun cuvinte alese într-o rimă
Să-ţi scriu sonete şi scenarii cu tot ce am, ce am primit
Cu tot ce sunt... şi sunt sortit
Să te iubesc pătrunzător cu dragoste sublimă.

Salvează-mă să te slăvesc prin rugi fierbinţi şi fapte bune,
Din întuneric strigă Leul, voieşte să robească...
Însă cu Tine e învins, credinţa-i dată să rodească
Când lângă tine ai pe Fiu şi-ncredinţări srăbune.

Salvează-mă să-ncep să-i caut pe rătăciţii ce-i iubeşti
Şi dăruieşte-mi liniştire în inimă, la trup şi cuget...
Numai să pot, şi cu mult suflet
Aduc pe ei să se adune şi Tu să-i curăţeşti.

Salvează-mă Doamne că doare şi alţii nu pot să cuprindă,
Cu a lor minte pământească tortura necuvântătoare;
Tu mi-ai rămas să îmi asculţi lacrima grea dintr-o scrisoare
Şi o trimit Ţie acum prin vântul care mă colindă.

Salvează-mă că ştii cum simt, cum mă opresc şi cad plângând
Cred că nu-mi este dat şi-atât, să am o viaţă pe pământ...
Şi mă cufund în agonii, menite a zidi spre sfânt...
Şi ştiu, dar nu pot să opresc când vipera muşcă râzând.

Salvează Doamne, căci Tu dai pacea din misticele chinuri,
Chiar şi pe-aceia ce-au uitat că Tu exişti şi-ai existat...
Totul a fost aievea! Tu milă eşti şi minunat
Şi din spurcat Tu faci curat şi din goluri, plinuri.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trista revedere

Ochii-mi sunt în lacrimi! Azi, e ziua mea;
Dorul, depărtarea... cum le-aş arunca!
Dor de-a mea căsuţă, de ai mei părinţi,
Ce-s de vreme bună singuri, părăsiţi.

C-am plecat de-acasă fără a le spune,
N-am dat semn că-s bine, că-s departe-n lume.
M-am jurat odată să nu-ntorc cărarea;
Peste ei şi casă să aştern uitarea.

Ieri, primesc scrisoare:,,- Jalea îi usucă!
Vino, vin degrabă! Amândoi-s pe ducă!
Lasă-ţi supărarea şi-al mâniei foc;
Poate-i prinzi în viaţă... dacă ai noroc! "

Amintiri plăcute rău mă copleşesc:
Ochii vii ai mamei-n suflet strălucesc,
Forţa-n braţ a tatei ce copaci ridică...
Doamne! Cum facut-am din ăst timp risipă!

Şi-am purces pe cale; las în urmă vântul.
Şi-am întors cărarea, şi-am călcat cuvântul
Spus la supărare; groaznic legământ
Spre a-i strânge-n braţe de-o vrea Domnul Sfânt!

Însă cum se-ntâmplă deseori în viaţă,
Soarta se răzbună; şi-ţi şi răde-n faţă:
Dau de stâlp portiţa; lacrimi mă inundă:
,, -M-am întors acasă!";
Cine să-mi răspundă?

,,-Sărut mâna, mamă! Sărut mâna, tată!"
Mâini ce cu iubire m-au crescut deolaltă,
Sprijin şi-alinare; împreun-au stat,
De-au smuls buruianul pe unde-am călcat!

,, -V-a venit copilul!" - strig cu disperare
,,- Ieşi în prag, măicuţă! Tată-mi ieşi în cale!
Şi-mi zâmbiţi ferice-n ochi c-o lăcrămioară;
Luaţi-mă în braţe, ca odinioară! "

E pustie-ograda! Casa e pustie!
Sufletu-mi şi pieptul simt cum se sfâşie.
Lacrimi de durere în ţărână scurmă
,,-Tocmai urcau dealull! Îi ajungi din urmă!"

Îmi ridic privirea. Un bătrân, uitat...
,, -Nu e încă ceasul de când au plecat!
Au necaz cu carul: osia e ruptă,
Le-a sărit şi-o roată, boii nu ascultă...

E minune mare ; oamenii din sat
Spun c-aşa minune, nu a fost vreodat'
Şi că dealu-acela se urca uşor.
Dacă urmezi drumul, dai de urma lor."

Vorba-i mă-ntăreşte. M-opintesc pe cale
‘Mi şterg cu mâna fruntea, alerg cu disperare
Şi zăresc mulţime. Inima-mi e grea.
Toţi se dau în lături la sosirea mea.

Cineva îmi spune să-mi adun puterea,
Să-mi înec necazul, să-mi înving durerea;
Am păşit cu frică şi cu poticneală,
Gârbovit de temeri şi de oboseală.

Apoi, când nu-i nimeni să se mai ferească
Îmi zăresc părinţii. Par să se-odihnească;
Amândoi de-olaltă-n strai de sărbătoare.
Pieptu-mi se despică. Inima mă doare.

Simt că nu am aer... parcă cineva
Ar fura dintr-însul spre-a nu respira.
Îi privesc cu jale; gol, pierdut şi mut!
Am trecut prin multe, într-un timp prea scurt!

Şi zăresc deodată-n ochi la fiecare,
Câte doua perle; patru lăcrămioare:
,,-Noi te-am strâns în braţe când ţi-a fost mai rău;
Astăzi, tu ne strânge! Este rândul tău!"

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruga unui suflet trist

În ispita cruntă Doamne am intrat,
Şi cu a mea voie şi fără de voie,
Îmi este sufletul veşnic condamnat
În focul etern singur să îmi steie.

Sunt Doamne un simplu, umil muritor
În această lume plină de ispite,
De aceea Doamne îţi cer ajutor
Să mă mântuieşti, Înalt Prea Slăvite.

Am greşit ca omul, azi capul mi-l plec
Să îţi cer iertare, Ţie Domnul meu,
Vina mă apasă, am sufletul sec,
Adu-mi mântuirea păcatului greu.

Sufletului meu Raiul fă-i-l casă
Să-mi stau veşnicia în frumosul loc,
Ia te rog povara ce sufletul mi-apasă
Şi mă scapă Doamne de Iadul de foc.

poezie de Răzvan Isac (16 ianuarie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?!

De ce să-i lăsăm pe părinţi să ne moară?!
Cu ce drept să ucidem?! Căci odată cu ei
Vom muri jumătate, vom muri-ntâia oară
Vom simţi paşii lor ca pe-o dulce povară -
Paşi pierduţi în neant, lacrimi grele sub geană.
Vânt de vieţi răvăşite, paşii singuri şi grei.
Ei vor fi doar o umbră, noi o stea căzătoare,
Noi vom fi doar iluzii, tot iluzii şi ei.

Cu ce drept să lăsăm noi părinţii să plângă?!
Ei au plâns viaţa toată şi-n genunchi au luptat,
La copii, tot ce au, înc-o zi să le-ajungă,
Dintr-un prunc să se facă puiul mamei bărbat.
Cu ce drept judecata?! Ce-a greşit un părinte?
Ce-a greşit mama, tata? Vă aduceţi aminte?!
Cu ce drept, pentr-o palmă, doar durere să laşi
Şi să pleci la cafea şi ţigări în oraş?!

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la tristeţe?
Au făcut sacrificii şi de ei au uitat...
Cu ce drept le semnaţi condamnarea la moarte?
Ei de mult dintre voi, ca un vis au plecat.
Că sunt trişti sau sunt singuri, nici chiar lor nu le pasă,
Nu le pasă că n-au ce să pună la masă...
Luminează, căci au drumul vieţii-nainte
Şi durere şi plâns, dar şi griji de părinte.

Nu le pasă de ei, pe ce drumuri apucă,
Nici nu ştiu ce poveri au sau pot să mai ducă,
Doar de voi le mai pasă, cât rămâneţi copii,
Cât aveţi un părinte, până-n ultima zi.
Cât e Soare pe cer şi în ei Dumnezeu,
Vor lupta pentru voi şi vor plânge mereu,
Vor trudi în genunchi, vor muri repetat,
Vor muri zi de zi, că aşa le e dat.

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la uitare?!
Da, ne sunt o povară, paranoici sau răi,
Ei au râs când pe voi a uitat să vă doară
Şi-au vegheat zi şi noapte printre sute de ploi.
Cu speranţe şi rugă s-au lăsat în uitare,
Dar pe voi nici acum de părinţi nu vă doare.
Un blestem repetabil cu părinţi şi copii,
Lacrimi, suflete goale, până-n ultima zi...

P. S.
Deci cu ce drept vă condamnaţi părinţii,
Când chiar şi ei, pe ei s-au condamnat?!
Rugaţi mai bine îngerii şi sfinţii
Să le lumine drumul întinat!
Întindeţi-le mâna cu iubire
Şi daţi putere! Paşii obosiţi,
Să îşi găsească forţă-n paşii voştri.
Doar asta îi va face fericiţi.
Părinţii-s doar o lacrimă de-a voastră
În care ca-n oglindă se privesc,
Ei vor rămâne veşnic pronie cerească...
Şi dincolo de moarte vă iubesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cv-ul unei vieţi

Foaie verde-a bobului,
Sunt din Valea Stanciului –
Sat bogat, oameni de fală...
Viaţa nu mi-a fost uşoară,
Jiul, cu-a lui curgere,
Mi-a purtat tristeţile.
Desculţi, Doamne, dezbrăcaţi,
Dar cu dragoste de fraţi,
Alergam pe ulicioară
De cu zori şi până-n seară.
Timpul repede-a trecut,
Pruncii mamei au crescut.
Buni de muncă, ajutor,
Pentru dragi, părinţii lor.
Vremea-nvăţăturii vine,
Truda nu e o ruşine!
Adună de zor surcele,
Pentru ierni şi lungi şi grele...
În desagă mămăligă.
Sufletul mâhnit le strigă.
Vaca paşte, ei învaţă,
Fir-ar mama ei de viaţă!
Bolovanii intră-n coate,
N-au odihnă zi şi noapte.
Numai Jiul poate spune,
Cât au pătimit pe lume.
Munca, cartea, traiul greu,
Le-au fost sprijin tot mereu.
Au plecat copii din sat,
Cu gând pentru învăţat.
Au dormit în noaptea-ntâi
În piaţa oraşului.
Apoi Domnul Sfânt şi Bun,
Le-a deschis în viaţă drum.
Au ajuns oameni de cinste,
Împlint-au gânduri, vise,
La părinţi, venind acasă,
Le-au pus bucate pe masă.
Când în lume au plecat,
La părinţi nu le-a păsat
Că li-i greu, că n-au nimic...
O cămaşe şi-un ilic
Le-a fost acoperământ,
Pentru-un timp, pe-acest pământ.
Domnul grijă a avut
Şi familii şi-au făcut,
Au copii, au ani în spate,
Dar au tras pe nemâncate.
Au trudit şi-au învăţat,
Bani frumoşi au câştigat.
Acum pruncii şi-i ajută.
Doamne Sfinte, câtă trudă!
Jiul nu poate grăi
Şi nici eu a povesti
Viaţa unui prunc ajuns,
La al vremii lui apus.

pamflet de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarnă străină

Aş vrea să plec din iarna prea străină,
Dar sunt cuprins de lacrimă şi gheaţă,
Singurătatea-n soartă e rece şi haină,
În gheare fără milă pe dată mă înhaţă.
Ascult cum bate vântul şi şuieră la geam,
Necruţător îmi culcă simţirea la pământ,
Mă simt al nimănui şi vlagă nu mai am,
Doar viscolul aud şi-un nerostit cuvânt.
Neputincios păşesc în colţul fără umbră
Şi ochii mei se-nchid cu gândul la visare,
Mă rog fără cuvinte să piară teama sumbră,
Ca eu să pot zbura spre dulcea depărtare.
Purtat de-un înger alb sunt în ajun acasă,
Miroase a cozonaci şi-a cetină din munte,
Pe maica o zăresc punând colaci pe masă,
Un coş cu mere roşii şi nuci, să fie multe.
Tăicuţa se preumblă prin casa-nmiresmată
Nerăbdător să-i vină copiii toţi şi fraţii,
E primitor şi vesel de i-ai bătut la poartă,
Îi place, apoi să plece la colindat pe alţii.
Dispare visu-ndată şi mă trezesc buimac
În camera pustie cuprins de dor şi frig,
Cu fruntea la pământ suspin încet şi tac,
Apoi cu năzuinţă pe Domnul meu îl strig.
O, Bunule Iisus, sunt doar un biet pribeag
Înstrăinat şi singur prin lumea ciocoiască,
Te rog cu umilinţă, du-mă pe-al meu meleag
Să fiu de sfânt Crăciun la masa părintească.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciunul la români

Doamne, câtă fercire simt în suflet de Crăciun
Când, în jurul mesei mele, pe toţi cei dragi îi adun
Când, cu toţii împreună – copii, părinţi şi bunici,
Cu ai noştri dragi prieteni, cu vecini şi cu amici
Colindăm şi pân-la ceruri se-aude al nostru cânt
Şi parcă simt cum coboară Raiul pe acest pământ.

Bradul, cu a lui mireasmă, ne îmbată şi ne-ncântă.
Este seara de Ajun –seară magică si sfântă
Masa e îmbelşugată, sufletul ne e curat,
Parcă tot răul din lume, astăzi, l-am înlăturat.

Să uităm de supărări şi griji, să ne bucurăm
Şi pe cei în suferintă, cu drag, să îi ajutăm
Din puţinul ce-l avem şi lor să le dăruim
Şi, uniţi în fapte bune, acum, de Crăciun, să fim!

Magică e sărbătoarea sfântă a Crăciunului
Şi, Doamne, cum răscoleşte sufletul românului
Ne e dor de cei plecaţi peste mări şi peste ţări
Şi-am vrea să-i avem alături, acasă, de sărbători.
Ne e dor şi de cei dragi ce-au plecat din astă lume
Şi i-am vrea din nou aici şi glasul lor să răsune
Alături de glasul nostru, în seara Crăciunului
Când Domnul cel Sfânt coboară şi-n casa românului.

poezie de Angela Marinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl şi Isus

Singura nădejde vie
Numai Tu Isus ne eşti
Să intrăm în veşnicie
Sus în slăvile cereşti

Singura cărare sfântă
Numai Tu ne-ai arătat
Să ajungem sus la nuntă
Cu un suflet nou—curat

Nimeni Doamne n-a-ndrăznit
Să susţină ca şi Tine
Că eşti viaţa-n Infinit
Şi-o poţi da la orişicine

Cine ascultă şi primeşte
Sfânta Ta învăţătură
Şi mereu îşi curăţeşte
Viaţa lui şi-a lui făptură

Cel ce e nevinovat
De a lumii mari păcate
Şi-şi vrea sufletul curat
Depărtându-se de moarte

Prin credinţa ce ne-ai dat
În Fiinţa Ta Divină
Să cântăm neîncetat
Trăind numai— în lumină

Tu eşti singura Fiinţă
Ce-ai trăit pe acest pământ
De har plin şi de credinţă
Ne-ai vorbit de Tatăl Sfânt

Şi ne-ai spus că ne iubeşte
Şi ne vrea să fim ai Lui
Dacă omu-i dăruieşte
Inima din pieptul lui
........

Tatăl Sfânt ne-a înţeles
Grava nostră neputinţă
Şi pe Isus l-a trimes
Să ne-mbrace în credinţă

Astfel dar cine s-ncrede
În Isus Mântuitorul
Viaţa-n sine nu o pierde
Căci El e Izbăvitorul

Tatăl Sfânt ne dă odihnă
Doar prin jertfa Lui Hristos
Dac-o viaţă fără vină
Ne luptăm să trăim jos

Şi spre viaţa viitoare
Tot mai mult de aici privim
Spre Isus al nostru soare
Din inimă să-l iubim

Tatăl Sfânt ne înţelege
Şi ne ştie ce sântem
Ne scapă de foc şi Lege
Domn pe Isus de-l avem

Astfel dar cu bucurie
El ne dă împărăţia
Dacă noi în veşnicie
Trăim sfântă— curăţia

Cel Prea Înalt ne vrea curaţi
Fără pată— fără vină
De Hristos să fim spălaţi
S-avem parte de odihnă

Tatăl Sfânt doar l-a trimis
Pe Isus ca să ne ia
Să ne ducă-n Paradis
Viaţă sfântă să ne dea

Şi Hristos i-a dat onoare
Celui Sfânt şi Prea Înalt
Nimeni cum aici sub soare
Să-i dea nu a acceptat

Nimeni n-avea cunoştinţă
Pe Tatăl să în cinstească
Ca a Lui Hristos Fiinţă
Până-n patria cerească

Domnul Isus l-a-nălţat
Pe Tatăl mai sus de toate
Şi El l-a glorificat
Şi în viaţă şi în moarte

Căci Isus este iubirea
Şi tot ce s-a dăruit
El este neprihănirea
Celui care l-a primit

Pe pământul plin de ură
De păcat— nelegiuire
Doart a Lui învăţătură
Ne cere neprihănire

O viaţă în lumină
De Tatăl să ascultăm
Să trăim doar fără vină
Pururi cinste să îi dăm

Aşa Isus ne-a-nvăţat
Să fim sare şi lumină
Celui Sfânt şi Prea Înalt
Să-i dăm viaţa fără vină

La Tatăl nimeni nu poate
Să vină decât prin Mine
Eu sunt Uşa dinspre moarte
Viaţă pentru— orişicine

Cine ascultă şi păzeşte
Azi porunca Lui Divină
Pe noi iată ne primeşte
Căci viaţa-i o lumină

Eu cu Tatăl vom veni
Şi cu el Noi vom cina
Pe veci oaspeţi îi vom fi
Şi viaţă îi vom da

Tatăl Sfânt este mai mare
El e singurul stăpân
Ce puterea toată-o are
Veşnic pe orice tărâm

Numai El vremea o ştie
Şi timpu-i e cunoscut
Din a Lui împărăţie
Şi din tot ce s-a făcut

El decide— hotărăşte
Orice vrea în Univers
Şi pe oameni îi primeşte
După calea ce-au ales

Înaintea Lui se-nchină
Îngerii din ceruri toţi
Cel Prea Înalt e o lumină
Ce s-o vezi ca om nu poţi

El e punctul principal
Din imensul Infinit
Căci numai dup-a Lui plan
Tot ce este s-a-ntocmit

De la El pornit-au toate
Îngeri stele şi pământ
El e dincolo de moarte
Onorat şi pururi Sfânt

El a dat miez şi viaţă
Planului de întocmire
A tot ce azi se înalţă
Şi ne umple de uimire

Oriunde noi ne uităm
Şi în cer şi pe pământ
O splendoare larg-avem
Din lucrarea Celui Sfânt

Toate sunt doar inovaţii
Ale Celui Prea Înalt
Şi ele-i aduc ovaţii
Nimănui cum nu s-a dat

Glorie cinste onoare
Tatălui din cerul Sfânt
Pentru apmpla Lui lucrare
Ce-o vedem şi pe pământ

Cinste slavă şi mărire
Veşnică Celui Prea-Nalt
Îi cântăm cu mulţumire
Fie pururi lăudat

El e singurul ce are
Peste toate stăpânirea
Lumilor nemuritoare
E puterea şi iubirea

El pe Isus ni l-a dat
Viaţă nouă să ne fie
S-avem sufletul curat
Să intrăm în veşnicie

Tatălui cel Sfânt din cer
Îi aducem toţi onoare
Din lumea celor ce pier
Căci e Viaţă şi salvare

poezie de Ioan Daniel Bălan (11 mai 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-ne, Doamne!

Dă-ne, Doamne, ploi, tornade,
Să plecăm cu toţi în moarte.
Lacrima fă-o pârâu
Şi-nveleşte-al vieţii brâu!
Dă-ne cântece de jale,
Fiindcă viaţa noastră doare...
Cianură dai în grai?
O fărâmă de mălai
Să dai Domne, la săraci!
Să-i încalţi şi să-i îmbraci!
Dă-le literă şi minte
Să meargă tot înainte...
Dă-le-un strop de-nţelepciune,
Să poată trăi în lume!
Dă-ne Doamne, iar, vâltori,
Dă apus în loc de zori,
Căci de-atâta suferinţă
Şi fărâma de credinţă
Am pierdut-o. Şi în rugi,
Doamne, numai tu ne plângi.
Dă păduri şi nu spitale,
Nu lăsa morţii de foame
Neîmpărtăşiţi. Rămâi
Să-i veghezi la căpătâi!
Peste munţii ce se-nalţă,
Lasă doamne iarăşi viaţă
Şi păduri, râuri de dor.
Iartă Doamne, iartă iarăşi,
Încercatul tău popor!
Spovedeşte-ţi credincioşii,
Paşii celui ce-au greşit,
Să-i întorci din întinare,
Căci poporul ţi-ai iubit.
Fă-ne cumpănă şi lege
Şi ne iartă de păcat.
Căci nu e fărădelege
Fără s-o fi încercat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un copil aşteaptă-n poartă

În ograda părăsită, cu iarbă acoperită,
casa stă gata să cadă, gardu-i dărâmat în stradă.
Aşteptând să vină tata, un copil sprijină poarta.
De mmama lui îi este dor, că a plecat din casa lor.
În zadar priveşte-n zare, tatăl dus, nu mai apare.
Nici mama nu-i pe cărare. Deznădejdea lui e mare.
Lacrimi îi curg pe obraz, el tot singur a rămas.
Însă lui gândul îi spune, că nu e singur pe lume.
În singurătatea lui, mereu, îi stă alături Dumnezeu.
Cu speranţă, încă aşteaptă şi nu pleacă de la poartă.
Poate cândva, mama, tata vor sprijini din nou poarta
şi-împreună iar vor fi, nimic nu-i va mai despărţi.

poezie de Dumitru Delcă (14 februarie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isus ne e mărgăritar

Binele şi fericirea
Hristos Domnul ni le vrea
Căutând neprihănirea
Şi trăind aici iubirea
Viaţa veşnică să ni o dea

Domnul Isus ne iubeşte
El iubeşte omenirea
Viaţa veşnică îi dăruieşte
Celui care se smereşte
Trăind dar neprihănirea

În lumina mântuirii
Pe cel ce crede îl aşează
Îi dă sorţii izbăvirii
Salvându-l de greul firii
Şi fiinţa-i luminează

Cine crede în Hristos
Nu în altul de sub soare
Are cerul glorios
Căci din lume a fost scos
Pentru viaţa viitoare

Căci Hristos pe veci ne vrea
Pentru veci să îl urmăm
Fericirea să ne-o dea
Când vom fi în slava Sa
Lui dar azi să ne predăm

Şi în ochii Lui ca para
Focului să ne privim
Să moştenim veşnic ţara
Căci păstrăm dar alergarea
Pe Isus doar să-l slujim

Îl vrem numai pe Hristos
Ca stâncă El să ne fie
Cât vom fi pe pământ jos
Să trăim prin El frumos
Căci El ne e Pâinea Vie

În luminile Scripturii
Pe Hristos doar îl dorim
Ca un stâlp învăţăturii
Să doboare pofta firii
Prin El noi să biruim

Pentru El doru să ardă
Să se aprindă chiar în noi
Lui să-i fim pe veci o pradă
Doamne ziua aceea o adă
De lume să fim toţi goi

Îmbrăcaţi în lucruri sfinte
Toţi de aicea să-ţi cântăm
Prinşi în dragostea-ţi fierbinte
Să-ţi slujim tot înainte
Căci doar Ţie ne predăm

Slavă cinste şi onoare
Mire drag din cerul Sfânt
Căci ne eşti pe veci salvare
Har nespus şi îndurare
Viaţa-ntreagă pe pământ

Ne-nchinăm dar Isus Ţie
Şi Fiinta-ţi lăudăm
A iubirii dar mantie
O-mbrăcăm pe veşnicie
Şi noi azi te onorăm

Glorie Isuse dar
Mire scump şi minunat
Căci ne eşti mărgăritar
Cel mai scump şi veşnic dar
Pururi fii — glorificat
12-10-2021 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria şi Măriuca

Maria era mămica, iar ce mică Măriuca.
Maria văduvă de soţ, Măriuca fără tată.
Au rămas să se descurce, fără nici un ajutor,
Viaţa grea să o înfrunte, în lumea asta cu dor.
În căsuţa lor săracă aveau viaţă chinuită,
Niciodată vizitate, de lumea dezlănţuită.
Uitase lumea de ele. Nimeni nu-şi mai amintea
Că sub cerul plin cu stele, viaţa încet se stingea.
Trece vara călduroasă, vremea este tot mai rece,
Vine iarna viscoloasă, vântul prin şindrilă trece.
Tot mai tristă este mama, la fetiţă se gândeşte.
De un timp a luat seama, că fata se-îmbolnăveşte.
Ce să facă biata mamă? Cum s-o ferească de boală?
Pune capul să se culce, dar nu poate să adoarmă.
Sufletul i se-întristează când o aude gemând.
Lângă capul ei veghează şi o mângâie oftând.
Se ridică, face cruce, la icoană iute-aleargă,
Ochii către ceruri duce, pentru copilă se roagă.
Slăbită, fără putere, în genunchi, cu voce tare,
Tatălui din cer îi cere, fetei să dea alinare.
"Tată care eşti în ceruri, ştiu că poţi să mă ajuţi,
Către fiica mea bolnavă, te rog Doamne să te uiţi!
La tine este puterea, de boală s-o izbăveşti.
Izbăvind biata copilă, pe mine mă linişteşti."
Astfel se rugase mama şi se duse la culcare,
Convinsă fiind că Domnul, le aduce alinare.
După ce vârî în sobă, vreascuri rupte din şindrilă,
Somnul îi veni la gene, lângă dulcea ei copilă.
În somnul ce-o cuprinsese, o lumină apăru
Şi-n visul care se ţese, pe Dumnezeu îl văzu.
El, ruga îi ascultase şi din înalt coborî,
Din boală pe fată scoase şi lumina dispăru.
Când se lumină de ziuă, mare minune văzu.
Nădejdea pusă în dânsul, ruga în zadar nu fu.
Înaintea ei, fetiţa, din patu-n care zăcea
Repede se ridicase şi spre mama alerga.
"Mamă scumpă, mamă dragă, nu ştiu cum s-a întâmplat
Că nimic nu mă mai doare, de boală m-am vindecat."
Cu ochii în lacrimi mama, sărutând fata pe frunte,
O strânge cu drag în braţe şi îi spune să asculte.
"Am să-ţi spun copilă dragă, cum de boală ai scăpat?
Pentru tine, în miez de noapte, la Dumnezeu m-am rugat.
Ruga mi-a fost ascultată şi de rău te-a vindecat.
Vino aici lângă mine, în genunchi să ne-aşezăm,
Mulţumire către Domnul, din suflet să înălţăm.
Dumnezeu atotputernic, pe nevoiaşi îi ajută.
De suntem curaţi la suflet, niciodată nu ne uită."
De atunci,
Maria şi Măriuca duc o viaţă liniştită.
Pentru ele, în sărăcie, sănătatea-i cea dorită.
Tipul ce s-a depănat, împreună l-au trăit.
Fata, şcoala a urmat, ce-a dorit, a împlinit.

poezie de Dumitru Delcă (16 ianuarie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de lacrimi

Zâmbea.
Visa.
Iubea.
Credea în tot şi în nimic.
Credea în tine.
Doar atât.
Şi îi era de ajuns.
Nu-i trebuia alt vis, alt gând
Sau alţi îngeri care să-i cânte imnul iubirii.
Îl ştia de la tine
Şi întreaga ei lume
Era plină de o adâncă fericire.
Întregul ei univers avea viaţa şi culoare.
Doi ochi căprui şterseseră orice urmă a trecutului.
Erau ochii lui,
Atunci ai unui înger,
Acum ai unui demon,
Dar a unuia şi aceluiaşi vis tainic de iubire.
Era aici,
Era lângă ea.
Şi el o iubea,
Dar a plecat
Lăsând doi ochi înlăcrimaţi
Şi o lume care s-a prăbuşit peste ei.
Sunt ochii ei azi trişti şi înneguraţi,
Înecaţi în gustul amar al durerii.
Sunt ochii ei frumoşi
Cei care nu mai au lumină
Şi nu mai văd nimic.
Sunt ochii ei cei care nu-l mai văd
Şi plâng,
Iar sufletul îl strigă,
Dar în zadar.
Lumea aceea frumoasă nu mai există.
Nu a luat-o cu el
Căci ea nu a vrut să i-o dea,
Dar prin ruperea visului
S-a stins şi ea.
Un cântec de lacrimi a rămas în urma tuturor.
Doar el mai spune că a existat un înger,
Că astăzi este demon
Şi că ea plânge.
O tânără ridică ochii spre cer
Şi înalţă o rugă de iertate
Pentru ea, pentru un înger
Şi pentru un vis pierdut în zare.
Sunt ochii ei cuminţi cei care tac
Şi plâng de când el a plecat.
În lumina lacrimilor reci
Ea caută lumea pierdută,
Dar tot ce astăzi mai găseşte
Este cântecul de lacrimi
Pe care în ruga ei îl spune
De dimineaţa până seara
Şi în visul tăcut din noapte.

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gnomi

Regatul gnomilor din era-n care
luptau cu spiriduşi sau vrăjitoare,
se întindea pe sub pământ departe,
în locuri neumblate şi deşarte.

Trăia, pe-atunci, Dasufis, un goblin
c-un spirit liber, vesel şi blajin
îndrăgostit de gnoma Anakis,
cu care să se-nsoare a decis.

Iar Anakis, frumoasă ca o zână,
a hotărât să-i fie lui stăpână,
căci lumea lor era matriarhat
în care n-avea funcţii vreun bărbat.

Şi, uite-aşa, au pus de pirostrii,
cu invitaţii sub pământ, solii,
cu pregătirea vechilor costume,
şi daruri adunate de prin hume.

A fost o nuntă mare, dar surpriza
ce i-a uimit pe toţi, a fost franciza
cu care i-a blagoslovit regina
când le-a-nmânat papirusul cu mina.

De-acum, cei doi puteau să scoată aur
şi să-şi creeze singuri un tezaur,
căci gnomii şi goblinii îşi adună,
din focuri ce se văd sub clar de lună,

Şi numai cerului ridică rugă
ei, ce-au jurat nicicând să fie slugă,
încrezători în forţa lor divină
şi-n suflete cruţate de vreo vină.

Ei sunt mărunţi, dar spiritul puternic,
deschis, frumos şi nicidecum cucernic,
le dă o forţă ce-i temută-n lume,
iar bogăţia lor e de renume.

Cei doi şi-au construit, curând o casă
la rădăcina rece-ntunecoasă
a unui arbore din vechea eră,
nici prea bogată, nici prea austeră,

Dar cu fereastră mare spre lumină
ascunsă de a muşchilor patină,
în care numai noaptea îşi fac vatră,
căci ziua dacă ies, devin de piatră.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă românilor duşi din ţară

Casa bătrânească are în firidă
Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă.
Tata lung se uiră de-a-i veni feciorul.
Mama lăcrimează... Cât de mare-i dorul!
Ciutura fântânii lacrima adapă,
Nimeni nu mai vine c-o cană de apă.
Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!
Au plecat în lumea largăă toâi românii...

Casa bătrânească are în firidă
Simfonia vieţii - lume împărţită
În bătrâni şi tineri... Bătrâni ce-au rămas,
Pe glia străbună, să facă popas.
Tineri ce în lupta lor cu sărăcia
Au plecat departe... Unde-i România?!
Unde-s munţii falnici?! Morminte şi fraţi,
Părinţi şi prieteni, toţi au fost uitaţi.

Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă...
Merii dau în floare, pâinea-i aburindă,
Ia strămoşască şi fota străbună
Strălucesc înseară-n limpeziri de lună.
Iaarba-abia răzbate... Păsări în alai
Plâng cuvântul, portul şi dulcele grai.
Ruginite lanţuri îşi scrâşnesc durerea...
Vise-ncătuşate ne mai sunt averea.

Tata lung se uită de-a-i veni feciorul,
Plânge şi suspină, noaptea nu-l ia somnul,
Se gândeşte poate c-o veni vreodată
Ceasul ca să plece şi scumpa lui fată
Dusă prea departe, dusă-n ţări străine
N-are s-o mai vadă. Poate nu mai vine!
Toate aste gânduri, nu-i dau pace, iată!
Numai sărăcia este vinovată!

Mama lăcrimează... cât de mare-i dorul!
Toarce şi se roagă, o răzbeşte somnul.
Pe obrazu-i aspru, lacrima străluce
Când în pat se pune, tristă, să se culce.
Are în arendă câteva pogoane.
Cu atât cât are, n-o muri de foame.
Sălcii plâng în poartă, singurii din sat,
Sunt bătrâni, părinţii ce vi i-aţi lăsat.

Ciutura fântânii lacrima adapă,
S-a ciuntit, vezi bine, lama de la sapă.
Ornicul durerii sună-n valea mare...
Nimeni nu mai vine, cineva mai moare!
Ne-au plecat copiii, ni-i pustie casa,
Lăcrimat ni-i chipu,-nlăcrimată faţa.
Paşii ard pe drumu-ntoarcerii acasă,
Viaţa nu mai este la fel de frumoasă.

Nimeni nu mai vine c-o cană de apă,
În străinătate toată lumea pleacă.
Au uitat de toate... pământul străbun
Nu mai e averea nici unui român.
Codrii plâng şi ciute sânge sorb, de sete.
Plâng amar părinţii! Şi şi-au prins în bete,
De la Bobotează, busuioc. O fi
De-o da Domnul Mare, pruncii de-or veni.

Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!
Oh, ce tristă viaţă! Au plecat românii...
Se apleacă grâul, pâinea li-i amară
Şi românii iarăşi se întorc în ţară.
Sărută pământul, mâna mamei lor
De lacrimi udată, chipul ars de dor...
Îşi sărută tatăl - cumpănă şi vis,
Mâna tremurândă ce-n tăceri le-a scris.

Au plecat în lumea largă toţi românii,
A singurătate parcă urlă câinii.
Cine să mai vină?! Poarta-i încuiată...
Nu mai eşti măicuţă. Nici tu nu eşti, tată!
Doliul doar se zbate - inimă pustie.
La căsuţa voastră, cine să mai vie?!
Doar pământul care mă hrănea, copil,
Mă aşteaptă încă, părinţi, să revin.

Au plecat în lumea largă toţi românii.
Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!
Nimeni nu mai vine c-o cană de apă.
Ciutura fântânii lacrima adapă.
Mama lăcrimează. Cât de mare-i dorul!
Tata lung se uită de-a-i veni feciorul.
Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă...
Şi tăcerea doare-ascunsă în firidă.

P. S.
Sărutmâna mamă, sărutmâna tată!
Din străinătate am venit... Mă iartă
Binecuvântare dă-mi, măicuţa mea!
Iartă-mi! Iartă-mi, tată, nu voi mai pleca.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!