Frumosul Principe Cercel

În vremea în care pâraiele-n susur
Curgeau dinspre munte spre Dunărea lină,
Se naşte-n palat în oraşul lui Bucur,
Fecior lui Pătraşcu din Mila Divină.

Se-nalţă şi creşte ca ramul cu rodul
Bogat, strâns din seva acestui pământ,
Creştin botezat şi-aplecat spre norodul,
Ce-i Domnului sprijin sub blându-i cuvânt.

Crescut lângă carte, frumos ca un brad,
Odorul mezin al măicuţei e dus,
Zălog la sultanul ce în Ţarigrad,
Pe Vodă-l constrânge să-i fie supus.

Apoi vine vreme, feciorul bărbat,
E uns în domnie-n cetatea de-acasă.
Îl ştie o lume ca mare-nvăţat,
Un domn cărturar într-o ţară mănoasă.

Nu-i gloria destulă, iar Iani-l trădează,
Cu exarh Patriarhul Nichifor trimit,
Semnat şi de Mihnea Turcitul, sub pază
La Poartă s-ajungă mesaj otrăvit.

Sultanul Murad vede zvon cum se strânge
De zisa trădare a Prinţului-Domn,
La Edicule-l leagă în Turnul de sânge
Şi-l ţine în pază, în chin şi-n nesomn.

Amară urgie în ţara turcească,
Pedeapsă spre ghiaur se-ndreaptă pe dat`,
Căci Beiul Sinan a primit să-l sluţească,
Pe Domnul ilustru, frumos şi-nvăţat.

Îl duc pe măgar şi oricine îl plânge.
Creştinu-i lipsit de urechi şi de nas,
Gorgonă cu triplă cădere de sânge-n
Caftan zdrenţuros şi-i purtat prin oraş.

Iar Mihnea Turcitul pe tron stă să vadă,
Mărunta-i victorie şi râde în el,
Când capul schilod îl primeşte-ntr-o ladă,
Ca semn de-asfinţit pentru Prinţul Cercel.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu-i mai frumos pe lume

Nimic nu-i mai frumos pe lume,
Nimic nici mai statornic nu-i
Ca bucuria muncii sfinte
Ca rodul strâns la vremea lui.
Când Dumnezeu ca un Prieten
Veghează peste cortul tău
Cine-ar putea să te-ameninţe
Şi ce-ar putea să-ţi facă rău?

Când cel nenorocit se roagă
Spre binecuvântarea ta
Cine-ar putea s-o-ndepărteze
Ca Dumnezeu să nu ţi-o dea?

Când orbului îi eşti vedere
Şi şchiopului îi eşti picior
Când eşti orfanului părinte
Şi slabului ocrotitor.

Când ţi-e cuvântul tău ca roua
Când eşti ca ploaia aşteptat,
Nimic nu-i mai frumos ca urma
Ce-o lasă pasul tău curat.

Atunci lumina ta va creşte
Ca soarele spre-al zilei miez,
Atunci pe-ai tăi crescând şi-n număr
Şi-n vrednicie ai să-i vezi.

Atunci urcuşul vieţii tale
Va fi ca drumul cel uşor
Încununat cu bucurie
Spre-un drept şi singur viitor.

Atunci prin tine-nbogăţire
Mulţimi în veac te vor cinsti
Şi cine-ar ştii în veşnicie
Pe cât întins vei străluci!

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerbul cu soare în frunte

Străbate arcaşul în goană zăvoiul,
Gonind după cerb într-o aprigă luptă,
Mai iute ca el îl zoreşte copoiul
Şi-l mănă la vale pe calea abruptă.

Făcuse pe seară prinsoare că-n munte,
El singur şi câinele său cel temut,
Ucide-va Cerbul cu soarele-n frunte.
Apoi a plecat să se roage tăcut.

În zori, cu tovarăşi spre câmpuri porneşte,
Bat pinteni prin iarba ce roua ridică,
Cu cornuri şi goarne prigoana-şi vesteşte,
Spre cerbul ce-n codru se-ascunde de frică.

Pe şapte hotare se-aşează hăitaşii
Să mâne jivina spre falice steiuri,
Pornirea sa crudă le-ndrumă azi paşii
Căci vor să-l dea mort pentru crude temeiuri.

În fiece an au avut rânduiala
Să deie pe cea mai frumoasă copilă,
Zălog pentru cerb, să îşi vindece boala
Şi-apoi s-o ucidă de-i fără prăsilă.

Iar anul acesta pe cea mai gingaşă
Frumoasă din ţară cerut-a ca preţ,
Pe fata pe care arcaşul acasă
O vruse mireasă-n palatu-i măreţ.

Aşa că porneşte cu arcul şi calul
Şi câinele doar pe cărări nepătrunse,
Cu două săgeţi a răpus animalul,
Salvând pe miresele-n peşteri ascunse.

Şi-şi vede şi draga întinsă pe patul
Ca bestiei în seară jertfită să-i fie,
O saltă în braţe şi-o duce-n palatul
Gătit pentru nuntă, onor, veselie.

Urmarea-i ştiută, oraţii şi prunci
Şi-i spusă de barzii cu tâmple cărunte.
Rămasă-i în lume prin veacuri de-atunci,
Legenda cu Cerbul cu soare în frunte.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă dinspre pământ spre cer

Plouă, anume, dinspre pământ spre cer,
Dinspre taina iubirii spre taina de mister,
Mi-i gândul împăcat, că peste zări departe,
Ai ţesut cu inima cuvinte într-o carte.

Ai şlefuit din nuferi culoare şi lumină,
Ai şlefuit din stele crucea ta divină,
Ai venit cu mărul şi floarea vorbitoare
Să-mi dăruieşti sărutul, simbol de neuitare.

Mi-ai schimbat credinţa în vise şi plăceri,
Ai rămas în mine cu stelele şi-mi ceri
Să-mi altoieşti în vreme versul tău prin vers
Chiar dacă-n toamna vieţii plouă-atât de des.

Plouă, anume, dinspre pământ spre cer,
Dinspre taina iubirii spre taina de mister,
Mi-i gândul împăcat, că peste zări departe,
Ai ţesut cu inima cuvinte într-o carte!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Văduva din Nain

O văduvă era o dată
şi ea un singur fiu avea
în viaţa asta ce-i fu dată
să-i fie drag aici de ea

pe nimeni ea n-a mai avut
ci fiul ei ce-i rămăsese
un sprijin dulce şi un scut
de parcă ea însăşi l-alese

dar vai — veni o vreme când
o boală crudă l-a lovit
şi apoi băiatul în curând
s-a stins sărmanul şi-a murit

rămase văduva acum
doar singură fără sprijin
lovită crud pe-l vieţii drum
gustând al morţii crud venin

a ei speranţă s-a topit
în viaţa crudă pe pământ
când fiu-i iată a murit
aproape fiind de mormânt

s-a rupt şi cerul şi pământul
pe palma zilei fără milă
când în sucriu îi e copilul
cu ultim-a vieţii filă

şi l-au luat să-l ducă la mormânt
cu trupu-i firav în sicriu
să împlinească al Domnului Cuvânt
căci nu era băiatul viu

din Nain iată din cetate
pe când pe poartă ei ieşeau
mulţimile îndurerate
ce adesea iată lăcrimau

pe văduvă văzând cum plânge
şi cum se zbate-n chinul ei
cum mâinle amar îşi frânge
pierzându-şi singurul temei

căci el i-a fost reazim şi rost
băiatu acesta ce-a murit
dar azi e singură la post
cu sufletul prea greu rănit

şi atunci o iată pe la poartă
Hristos Domnul se afla
şi El mulţimea adunată
prin ochii Lui o sesiza

vedea cum văduva se zbate
în plânsul ei atât de amar
şi lacrimi calde-ndurerate
din ochi îi cad parcă-n zadar

cu ochii Lui de Creator
văzu durerea şi necazul
cum a izbit necruţător
cumplit în fiinţa ei talazul

şi mila iată îi străpunse
şi Lui Fiinţa şi Făptura
căci pentru acesta El venise
ca să trăiască viu Scriptura

di mila văduvei cuprins
o iată Domnul i-a vorbit
cu-o vorbă caldă ca în vis
văduvei cu chip rănit

nu plânge — şi El s-apropiat
atunci îndată de sicriu
şi aşa uşor El a strigat
tinerelule — scoală-te îţi spun

şi glasul Lui s-a împletit
cu ochii ficşi ai tuturor
iar tănărul — vai s-a trezit
părând tărâmul basmelor

şi mortul iată apoi a stat
în capul oaselor cuminte
băiatul chiar a înviat
l-a Domnului sfinte cuvinte

mărie Tatălui Cel Sfânt
glorie şi Lui Hristos
căci Domnul slavei prin Cuvânt
îşi puse amprenta aici jos

căci morţii iată îi ridică
să umble astăzi pe picoare
puterea Lui e veşnic sfântă
căci doar Hristos ne e salvare

şi Domnul Isus văduvei i-a dat
băiatul iarăşi în viaţă
fie Tatăl lăudat
căci El spre ceru-i ne înalţă

mărire Mielului Cel Sfânt
să- cânte-ntreagă omenirea
căci El şi morţii din mormânt
i-nvie căci este iubirea

glorie Lui Dumnezeu
slavă cinste şi onoare
Lui Hristos — El Fiul Său
ce ne oferă azi salvare

poezie de Ioan Daniel Bălan (22 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isus-- se va-ntoarce

Cât de aproape este vremea
Cel ce vine ca să vină
El să ia în mâini puterea
Să deţină-n mână cheia
Vieţii sfinte în lumină
Să dea omului odihnă

Domnul Isus se va-ntoarce
Pe pământ ca să domnească
Să aducă iarăşi pace
Omu cu Sine să-mpace
Iar pe cei ce poartă mască
Pentru veci să-i pedepsească

Vine Mesia — Hristos
Nu să sufere amar
Ci Stăpân aicea jos
Să dea vieţii un nimb frumos
Şi-n al vieţii sfinte car
Să dispară ce-i amar

Şi Domnul la Armaghedon
El cu oastea Lui cerească
Va veni doar pentru om
El al cerurilor Domn
Pământu să-l cucerească
Stăpânirea să-nsuşească

Altă cale nu va fi
Să transforme într-un Rai
Pământu ce-l construi
Şi iar faţ-a-i dărui
Vino dar tu astăzi hai
Lui Isus să te predai

Cea mai mare luptă de sub soare
Acolo va fi purtată
Oştile nimicitoare
Vor veni din depărtare
Ca planeta cea furată
Să fie chiar apărată

Îns-al nostru Creator
Şi al vieţii pe pământ
Domnul scump al domnilor
Va veni biruitor
Şi-mplinind al Său Cuvânt
Va lupta atunci cu avânt

Oştile vor fi răpuse
Cu sabia gurii Sale
Căci noi legi vor fi aduse
Tăind vremile apuse
Căci Hristos rămâne cale
Să-i cântăm dar osanale

Nu cred Domnul pe pământ
Atunci — că El va călca
Când omul va fi înfrânt
De puterea Celui Sfânt
Ci atunci El va pleca
Ierusalimu — spre-a-l salva

Vor fi clipe atunci grele
Când o vai— Ierusalimul
Atacat de oşti rebele
Nu va şti un" să se spele
Că-l va cuceri vrăşmaşul
Gata să-i vadă apusul

Când aproape va cădea
Domnul Isus va veni
Ca pe braţe să îl ia
Căci El este slava Sa
Şi Domnu-l va izbăvi
Iar războiu-l va opri

Duşmanii toţi vor voi
Să frângă Ierusalimul
Şi atunci Domnul va păşi
Pe Muntele Măslinilor
Împlinind astfel Cuvântul
Dar — se va clătina pământul

Şi muntele la Mijloc
Atunci se va despica
Şi va fi atunci un joc
Se va face-n el un loc
Unde omul va putea
Să îşi scape viaţa sa

Domnu acolo se va-ntoarce
Să intre-n Ierusalim
Să aducă iarăşi pace
Pe oameni să îi împace
Să trăiască pe deplin
Prin Hristos — Domnul Divin

Atunci Domnul va răpune
Vrăşmaşii neprihănirii
Şi va-ncepe o nouă lume
Prin pace şi rugăciune
Va dispare răul firii
Şi sabia răzvlătirii

Tot pământu va fi un Rai
Căci Domnu-l va transforma
Va fi un loc scump ca să stai
Viaţa sfântă să o ai
Şi omul va asculta
De Hristos şi legea Sa

Atunci omul fericit
Va umbla pe acest pământ
Căci Isus Prinţul iubit
Va fi aici necontenit
Şi omul a Lui Cuvânt
Îl va trăi — prin el sfânt
25-01-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omule, oricine ai fi

Omule, oricine ai fi,
Vine şi la tine o zi.
De eşti bogat sau sărac
Şi tu vei fi judecat.

Oricâte conturi ai bancare
Să ştii: eşti numai o suflare
Şi acele conturi nu-ţi slujesc
De suflet de nu te îngrijeşti.

Căci sufletul-n viaţa ta,
Are nevoie de ceva
Ce poate tu nici nu gândeşti
Sau poate vrei să îl răneşti?

El vine de la Dumnezeu
Spre El tânjeşte tot mereu.
Şi atunci când tu te-ai împăcat
Cu Dumnezeu de-a devărat,

Să vezi ce suflet mare ai.
La conturi mari ce le visai
Importanţa tu nu le mai dai
Căci sufletul îndrepţi spre Rai.

Şi-ncepi apoi a te-ntreba
De unde vii
Unde-i pleca
Ce sa-ntâmpla cu viaţa ta.

Iar sufletul te va-ndrepta
Să mergi şi tu la Golgota.
Căci viaţa cineva şi-a dat
Să ai iertare de păcat.

Să vezi sufletul chinuit,
Ce bucurie a primit
Căci nimeni nu ţi-o poate da
Doar El, Isus din Golgota.

Ori eşti bogat, ori eşti sărac
Tu Domnului să-i fii pe plac
Căci banii nu-ţi pot garanta
Căci vei ajunge-n Slava Sa.

poezie de Elena Fărăgău (21 ianuarie 2009)
Adăugat de Alexandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căderea Ierihonului

Cetatea Lunii, mândră, păcătoasă,
Se-mpotrivea căderii presimţite.
De-ar fi crezut, ca a Rahavei casă,
N-ar fi pierit sub tunete-nteţite.
Dar n-a crezut şi nu s-a pocăit.
Aşa va fi şi cu această lume,
Căci cele şapte trâmbiţe-au sosit,
Sunând avertizare, foc şi ciume.

Nu pentru jaf s-a dat spre nimicire,
Cetatea, ci spre sfântă judecată.
De-aceea Israel avea poruncă
Să nu ia pentru sine vreo răsplată.

Şi toţi au înţeles şi-au ascultat,
Afară de Acan, cel cu mantia...
Privind, el a poftit şi a luat.
Cu viaţa şi-a plătit apostazia.

Cetatea Ai a fost apoi luată
Prin iscusinţă, după sfat ceresc.
Cei care iau exemplul de-altădată,
În misiunea sfântă reuşesc.
..............
Intrând în ţară, Dumnezeu le-a dat
La fiecare sorţ de moştenire.
Din nou în legământ i-a adunat,
Prinţul Isus la ultima-i vorbire.

Din toate-acele mari făgăduinţe,
Făcute-n zori poporului iubit,
Nici una n-a rămas pe din afară,
Căci Domnul, credincios, le-a împlinit...
.......
Când canaaniţii apăsau pooporul,
Debora, prorociţa, a chemat.
Şi, ca în jurul unei mame bune,
Viteji israeliţi sau adunat

Barac a fost în frunte, cu credinţă,
Şi după el curgeau galileenii.
Din Ruben a sosit doar zvon de planuri,
Dar Beniamin şi-a înarmat oştenii.

Aşer se odihnea pe plaja lui,
Iar Dan făcea afaceri pe corăbii,
În timp ce chiar şi stelele luptau,
Sosind din cer cu sclipitoare săbii.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, om!

O, om, ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui, în scris sau grai
De pilda ce la alţii dai,
Căci ea, mereu, spre iad sau rai
Pe mulţi o să îndrume.
Ce grijă trebuie să pui
În viaţa ta în toată,
Căci gândul care-l scrii sau spui
S-a dus... în veci nu-l mai aduni
Şi vei culege roada lui
Ori viu, ori mort, odată.
Ai spus o vorbă, vorba ta,
Mergând din gură-n gură,
Va-nveseli sau va-ntrista,
Va curăţi sau va-ntina,
Rodind sămânţa pusă-n ea
De dragoste sau ură.
Scrii un cuvânt... cuvântul scris
E-un leac sau o otravă,
Tu vei muri, dar tot ce-ai scris
Rămâne-n urmă drum deschis
Spre moarte sau spre paradis,
Spre-ocară sau spre slavă.
Ai spus un cântec, versul său
Rămâne după tine
Îndemn spre bine sau spre rău,
Spre curăţie sau desfrâu,
Lăsând în inimi rodul său
De har sau de ruşine.
Arăţi o cale, calea ta
În urma ta nu piere,
E calea bună sau e rea,
Va prăbuşi sau va-nălţa,
Vor merge suflete pe ea
Spre cer sau spre durere.
Trăieşti o viaţă... viaţa ta
E una, numai una,
Oricum ar fi, tu nu uita
Cum ţi-o trăieşti vei câştiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna.
O, om! Ce mari răspunderi ai,
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus, prin scris sau grai
Sau laşi prin pilda care-o dai
Pe mulţi, pe mulţi, spre iad sau rai
Mereu o să-i îndrume.
Deci nu uita!... Fii credincios
Cu grijă şi cu teamă
Să laşi în urmă luminos,
Un semn, un gând, un drum frumos,
Căci pentru toate, neîndoios,
Odată vei da seama.

poezie de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ
Adăugat de Laura Stifter
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa Românilor

Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă
Şi sângele ne este nepotolit vulcan,
Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă,
Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an.
Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge
Şi au săpat în stâncă altar de bucurii,
Noi am călcat morminte şi inima ne plânge
Şi ne frământă doruri în fiecare zi.

Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă,
Pornim cuprinşi de doruri spre tainicul pământ,
Un loc de libertate, un semn de biruinţă,
Să ne cinstim trecutul, aşa cum ei au vrut.
Cenuşa strămoşască mai curge în clepsidră
Şi străluceşte-n ape nisipul sângeriu,
Ne cheamă vatra, vinul şi pâinea aburindă...
Aici, frate române, cu tine vreau să fiu!

Şi sângele ne este nepotolit vulcan...
S-a scurs naintea celor ce-au vrut să vândă ţara
Şi rânduiala vieţii. Trecut-au an cu an...
Prin ierni înfrigurate se-ntoarce primăvara.
Lumina libertăţii o-mpodobim pe ii,
Am strâns în noi seninul, l-am pus în tricolor
Şi macii cu iubire i-am presărat pe glii,
Prin noi cresc grâne coapte şi cântece de dor.

Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă,
Nu ne-am pierdut speranţa şi vom lupta din nou,
Uniţi pe veşnicie, cu-ntreaga noastră fiinţă,
În hora re-Unirii şi ei şi tu şi eu.
Ne strigă-aceeaşi voce,, ne cheamă din adâncuri,
Simţim în suflet vântul, îndemnul de-a lupta,
Cu scutul de dreptate, iubirea de pământuri,
Oh, scumpă ţărişoară, noi te vom apăra.

Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an,
Vom săruta pământul şi cumpăna fântânii,
Se zbate iar în suflet nestăpânit vulcan
Şi s-au unit în cuget, în ţară, toţi românii.
Ne-aşteaptă iar acasă părinţii. În pridvor,
În lanţ se zbate-un câine. Pruncii-au ieşit în prag,
Alintă-mă măicuţă şi spune-mi "som uşor!",
Spune-mi orice durere, tată, tăicuţă drag!

Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge,
Braţele lor, prin noapte, ne cheamă înapoi.
Le-am răscolit cenuşa. Sunt trişti! Şi cerul plânge,
De dragostea de neamuri eroii iar sunt goi.
Căci a rodit pământul, dar lacrima-i amară,
Azi ne-au murit străbunii... Au sărăcit de noi,
E vuiet de furtună peste întreaga ţară
Şi-i secetă de oameni şi-s răbufniri de ploi.

Şi au săpat în stâncă atâtea bucurii!
Ei s-au sculptat pe sine şi-n brazi s-au înălţat,
Plecat-au în apusuri poeme viorii,
Cuvinte-n călimară... şi stele ne-au lăsat.
De-aceea mii de verbe în noi au încolţit,
De-aceea suntem astăzi, noi, vatră de istorii,
De-aceea, crin la tâmple, prin noi au înflorit
Şi ne găsesc lumină şi fericire zorii.

Noi am călcat morminte şi inima ne plânge,
Am căutat prin lume, un ban, dar viaţa-i grea,
Amărăciunea-n suflet, ca în cătuşe strânge...
Greşit-am! Iartă Doamne! Şi nu te mânia!
Mă rog la Maica Sfântă, o clipă poposesc...
Către străbuni, prin mine, se-nalţă altă rugă,
Ştiu că din astă clipă eu n-am să mai greşesc...
Dar clopotul răsună, din mine mă alungă...

Şi ne frământă doruri în fiecare zi...
Români plecaţi departe, ni-i ţara de vânzare?
Oh, v-au rămas acasă familii şi copii,
Cu voi, din ţara voastră câte-o fărâmă moare.
Vin lupi să-i frângă trupul şi corbi înfometaţi,
Sub flamura dreptăţii se stinge o făclie...
Români plecaţi departe, de moarte vinovaţi,
De ce lăsaţi să moară Măicuţa Românie?!

Şi ne frământă doruri în fiecare zi...
Noi am călcat morminte şi inima ne plânge...
Şi au săpat în stâncă atâtea bucurii,
Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge.
Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an,
Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă
Şi sângele ne este nepotolit vulcan,
Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a-ntors libertatea acasă

În primăvara blândă ce-n pace se-aşezase,
Se întorceau cu păsări plecate la-ntomnări,
Oştirile române şi răscoleau oraşe,
Eroii de la Plevna sub flori şi sub urări.

De Dunăre trec iute şi-n Giurgiu se opresc,
Popas cu rânduială şi slujbe pentru morţi.
Aici la frontieră o clipă îi cinstesc,
Pe cei ce-s duşi la ceruri să-i facă ţării porţi.

În Bucureşti e freamăt, c-aşa s-a poruncit,
Serbare să se facă şi-un arc să pomenească,
Fanfare spre Băneasa pe loc s-au rânduit,
Iar Prinţul Carol oastea aşteaptă să sosească.

Un murmur lung de-arame venea dinspre oraş,
Din Sărindar, din Bucur, Sânt Gheorghe, Bărăţie,
Trei sute de biserici, de clopote sălaş,
Stârnesc pe mic şi mare la sărbători să vie.

Şi s-a pornit alaiul prin coridor de flori,
Iar armia steagu-şi poartă sub Arcul triumfal,
Victoria e a noastră, comoară-ntre comori,
Se-ntoarce libertatea acasă pentru bal.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumosul e un frumos ce trăieşte de-a pururea, ce nu se naşte şi piere, ce nu creşte şi scade; ce nu-i într-o privinţă frumos, într-alta urât; câteodată da, alteori nu; pentru unii da, pentru alţii nu. Frumos ce nu se-nfăţişează cu faţa, cu braţe sau cu alte întruchipări trupeşti, frumos ce nu-i cutare gând, cutare ştiinţă; ce nu sălăşluieşte în altă fiinţă decât sine; nu rezidă într-un vieţuitor, în pământ, în cer, sau oriunde aiurea; frumos ce rămâne el însuşi pentru sine, pururea identic sieşi ca fiind un singur chip; frumos din care se împărtăşeşte tot ce-i pe lume frumos, fără ca prin apariţia şi dispariţia obiectelor frumoase, el să sporească, să se micşoreze ori să îndure o cât de mică ştirbire.

Platon în Simpozion
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sicriul pe umăr

Toţi oamenii din lume poartă un sicriu pe umăr,
toţi oamenii din lume vor arunca un bulgăr
ce-l vor arunca peste cel mai aproape,
în miezul căruia cei care pleacă vor căuta leac de somn
şi codul în care se ascunde cheia cu care să treacă dincolo.
Toţi copii lumii vor plânge şi apoi vor cânta
spre lumina ce-i va îmbrăţişa, îi va înspăimânta şi-i va arde.
Toate femeile din lume ţipă cu spaima lipită de moarte
când pruncul bate în poarta necunoscutului ocrotitor domn
ce se pune de-a curmezişul în drum
la ultimul om ce poartă sicriul pe umeri
în care el însuşi este aşezat spre somn.

poezie de Aurel Ştefan Drăgan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vladimir locuieşte pe strada cu păsări

când plouă merge cu capul descoperit
priveşte spre cer cu gura deschisă
înghite pe rând fiecare nor
când e fericit pluteşte
l-am cunoscut într-o zi de marţi
n-am băgat în seamă ceasurile rele
ştiam că îmi va spune cândva
eşti atemporală
pentru el veşnicia este obişnuinţă
în momentele fatidice râde
mă insultă
apoi caută în panoplia sa cu femei
îmi aruncă oasele
pe unde mai găseşte un loc neocupat
după o vreme îmi înşiră fiinţa pe o aţă
mă pune să-i cânt
şi-n sunete lungi îşi cufundă faţa
se hrăneşte din dulcea pedeapsă
ca un uriaş din visurile rele
când e obosit îşi ia umbra de mână
şi uită de mine
într-o zi şi-a adus aminte că l-am lăsat singur
de atunci îmi vorbeşte rar
pune tăceri albe între noi
îl iubesc negru
şi-n zilele cu soţ mă gândesc să-i trimit luceferi
pentru atunci când îmi va deschide uşa din nou

poezie de Ana Sofian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sepia officinalis

în ţara unde gheaţa e stăpână
un bob de jar cu care să aprindă
de mult un primitiv purta în mână
foc salvator la tribul ce colindă

dar sepia perfidă şi ciudată
pe nootka-i prăduieşte şi ia jarul
(aşa cum doar legenda ne arată)
sporindu-le şi grija şi amarul

la foamea aspră care-i asupreşte
se-adaugă o nouă tragedie
bărbatul de îndată se gândeşte
la lopătar să-i scape de urgie

cerbul semeţ a înţeles povara
ce-i apăsa pe oameni şi-a pornit
spre cuibul unde-ascunsă e comoara
şi-n două salturi locul a găsit

cu octopodul luptă pe-nserate
smulgându-i strălucirea de jeratic
şi vine aducând cu bunătate
averea scumpă cu simbol hieratic

de-atunci s-a conturat pe veşnicie
un trainic şi fierbinte simţământ
ca nootka să iubească şi să ştie
că cerbul i-a salvat pe-acest pământ

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se leagănă pe ramul îngheţat, dar se ţine din toate puterile să nu o ia vântul, să nu o strivească gerul. Nu se va da bătută cu una cu două. Pentru nimic în lume nu-şi va părăsi ramul. Arborele a rămas dezgolit, ar fi prea de tot să-l părăsească şi ea. S-a născut, a crescut hrănindu-se cu seva lui şi e datoare să-i arate recunoştinţă.

începutul de la Frunza curajoasă de Emilia Plugaru
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, brad frumos!

O, brad frumos, o brad frumos,
Cu cetina tot verde.
Tu eşti copacul credincios,
Ce frunza nu şi-o pierde,
O, brad frumos, o brad frumos,
Cu cetina tot verde.

O, brad frumos, o brad frumos,
Verdeaţa ta îmi place.
Când o revăd sunt bucuros
Şi vesel ea mă face.
O, brad frumos, o brad frumos,
Verdeaţa ta îmi place.

O, brad frumos, o brad frumos,
Cu frunza neschimbată.
Mă mângăi şi mă faci voios
Şi mă-ntăreşti îndată.
O, brad frumos, o brad frumos,
Cu frunza neschimbată.

O, brad frumos, o brad frumos,
Tu-nchipui pomul vieţii,
Ce ni la dus din Rai Hristos
Cum au vestit profeţii.
O, brad frumos, o brad frumos,
Tu-nchipui pomul vieţii.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un porumbel

Un porumbel căzut-a, din zbor, pe-o stâncă-n mare,
Şi-i mic de tot săracul, de-abia a prins să zboare!
Vin valuri mari şi-n stâncă se lovesc, şi lui i-e frică,
Şi trist îşi ascunde capul, şi aripile-şi ridică
Când stropii săriţi din valuri pe pene-i cad şi-l udă,
Dar piuitul jalnic nu-i nimeni să-l audă!
Ci iată-o porumbiţă că-n zbor zorit soseşte:
E mama lui ce-l cată, plângând, de când lipseşte.
Şi-i lângă el acuma şi-l ciuguleşte dulce
Să-i treacă spaima şi-apoi să meargă să şi-l culce.
Şi-ncet spre cuib acum zbura-vor împreună –
Să-l încălzească mama, să adoarmă –
Noapte bună!

poezie celebră de Elena Farago
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un porumbel

Un porumbel căzut-a, din zbor, pe-o stâncă-n mare,
Şi-i mic de tot săracul, de-abia a prins să zboare!...
Vin valuri mari şi-n stâncă se lovesc, şi lui i-e frică,
Şi trist îşi ascunde capul, şi-aripile-şi ridică
Când stropii săriţi din valuri pe pene-i cad şi-l udă,
Dar piuitul jalnic nu-i nimeni să-l audă!...
Ci iată-o porumbiţă că-n zbor zorit soseşte:
E mama lui ce-l cată, plângând, de când lipseşte.
Şi-i lângă el acuma şi-l ciuguleşte dulce
Să-i treacă spaima şi-apoi să meargă să şi-l culce.
Şi-ncet spre cuib acum zbura-vor împreună-
Să-l încălzească mama, să adoarmă-

Noapte bună!...

poezie celebră de Elena Farago
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 3

În plină zi sta soarele să piară
De mila Creatorului zidirii,
Când m-au străpuns săgeţile privirii
Şi ochii voştri, Doamnă, mă legară.

Nu socoteam cu mintea-mi temerară
Să ocolesc năprasnele iubirii:
Plecai viteaz şi-n zbuciumarea firii
Află-nceput durerea mea amară...

Găsi Amor un om lipsit de pază.
Şi-n ochi spre inimă deschisă cale –
Jghiab cristalin al lacrimii curate,

N-a fost o cinste-atunci să mă prăvale,
Iar vouă, cu un scut ce scânteiază,
Săgeata nici măcar să v-o arate...

sonet de Petrarca din Sonetul italian în Evul Mediu şi în Renaştere, vol. I (1970), traducere de C.D. Zeletin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflecţii

În ţara asta-n care toate sunt pe dos
Nimic şi nimeni nu-ţi mai e de folos,
În care e un haos din vina nu ştiu cui
Şi fiecare merge după legea lui,
În ţărişoara noastră, în care eşti străin
Iar viaţa ţi se pare că e chin după chin;
În timp ce unii latră şi stau cu fruntea sus
Însă o fac aiurea, că n-au nimic de spus.
În ţara asta-n care tu eşti a nimănui
Şi fiecare trage spuza mereu pe turta lui
În ţara asta-n care toate-s cu josu-n sus
În care toţi şi toate se-ndreaptă spre apus,
Găsi-se-va odată oare cineva
Să ne arate calea şi drumul spre lumină,
S-avem şi noi românii o viaţă mai senină?!
Noroc cu Dumnezeu, că ne mai are-n pază
Mi-i greaţă şi mi-i scârba şi uneori mi-i groază...

poezie de Mariana Simionescu (25 martie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!