Apocaliptică

de Rodica Nicoleta Ion Rodica
Ieşiţi voi morţi, spre a intra noi, vii,
Să ne stăpânească, frica, mormântul.
Duşmani de temut spre noi vor veni.
Va arde în flăcări pământul...
Sub crucea Ta, Doamne, cerşim adăpost,
Dar dă-ne pedeapsă-n dreptate!
Nimic nu mai e, nimic din ce-a fost,
În suflete-i ură şi noapte.
În lume, vulcanii de sânge-or spăla
Prunci cu privirea-mpietrită
Şi mamele care vor alăpta
Cu lacrimi de dor şi ispită
Vor plânge, în foame, copiii ce mor.
Ce aspră pedeapsă! Cumplită!
Şi-ar da şi la moarte, din apa-n urcior,
Doar viaţă, la prunci, să promită.
Iar diavolul morţii, spre noi va urla,
Cerând adevărului mită.
Atâta durere pătrunde-n adânc
Şi forfote ziua de moarte,
Că viaţa rămasă o strângem cu sârg
Şi-o ţinem şi-o ducem departe.
În noi nu mai curge nici sânge, nici dor,
Şi uşa speranţei e-nchisă,
Doar timpul rămâne prin noi trecător.
Nici viaţă, nimic nu există!
Mai sunt adevăruri ce-n lanţuri s-au prins,
Biserici şi vieţi ruinate.
Şi totul în jur e haotic şi trist.
Se spală pe faţă cu moarte...
Adună-ne, Doamne! Precum ne e zis
Şi du-ne în cer, mai departe,
Refă paradisul de veacuri promis
Şi fă-ne, Părinte, dreptate!
Pământul e clopot vuind ne-ncetat,
De teamă şi plâns, de durere.
De azi ne plecăm, dar noi ştim, ne-ai iertat,
Căci scrise sunt toate în stele.
Se-amestecă munţii cu ape, de dor,
Câmpii cu morminte şi şoapte,
Nimic pe pământ, nimic nu-i uşor
E viaţa continuă noapte.
Sunt veşti care vin din tăceri, ferecând,
Iubirea şi pacea deodată.
Văd oameni bolnavi şi copiii plângând,
Şi viaţa e parcă plecată.
Ce sumbru e-n noi, dar ce nobil sfârşit!
Îşi clatină pacea realul,
Şi parcă aud printre şoapte de ploi,
Că, ah, a murit şi groparul.
Atea necazuri, atâtea nevoi...
Dar Doamne, opreşte-ţi mânia!
Că plânge o lume, că plângem şi noi,
Că plânge tăcut România.
Şi-n negura nopţii, ades ne-ntrebăm:
Putea-vom răbda şi la anul?!
Căci zis de ne este, noi, Doamne, răbdăm.
Chiar dac-avem griji cu toptanul.
Nici gropari nu mai sunt,
Nici măcar n-au săpat,
Pământul bolnav să-l îngroape
Şi viermii se plimbă în negrul păcat,
De noi sunt mereu mai aproape.
În loc de copaci, pandemii înfrunzesc
Şi moartea pândeşte rapace.
Atacă, distruge-ntr-un joc fără sens
Şi n-avem iubire şi pace.
.................................................
Pe semne că asta îi place!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa dintre veşnicii

Între veşnicii, e-o lume fără chin, fără hotare,
Nu e plângere şi teamă, nu-i durere care doare.
Printre-ntunecate valuri ce-au sculptat paşii răniţi,
Sunt doar cupe de lumină, când veţi trece, să sorbiţi...

Trepte-s, spre-a urca spre viaţă, moartea voastră de păcate,
Este-acolo fericire, este-acolo libertate!
În genunchi sorbiţi din stele luminarea nemuririi
Şi culegeţi de sub umbre, doar petalele iubiri...

Nu, acolo nu-s morminte, nu sunt ploi şi nici furtună,
Se strâng îngerii-n petale şi-ţi urează noapte bună.
N-ai cătat întru biserici şi credinţa – drum de vis,
Poarta libertăţii tale, de furtună s-a închis?!

Se prelinge ca o boală-n trupul putrezit de veac,
Moartea ta spirituală. Şi la moarte nu ai leac...
Bogăţia-n suflet ţi-este, în zadar mormânt şi cruce,
Cu nimic din ce-ai strâns, Doamne, cu nimic nu te vei duce...

Jos ne e nimicnicia, sus averea strânsă-n palme...
Vreau să fiu mai bun, mai simplu, de folos doar Ţie, Doamne.
Când mi-e sufletul o rană, Tu ai leac spre vindecare...
Peste sufletele noastre, plouă mir, iubite Doamne!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durere în stele

Câtă durere este-n stele, Doamne?!
Oh, s-au topit şi curg prin ochii Tăi!
Iar Tu ne cerţi cu boală şi cu foame,
Cu moarte şi cu viruşii-călăi,
Fiindcă am fost copii rebeli şi răi
Şi nu ne-am plâns greşeala la icoane.

Ori poate ceri dreptatea pentru care
Cei asupriţi, în viaţă au luptat...
Acum îngenunchem şi-ţi dăm crezare
Şi Doamne, ştim că am făcut păcat.
Azi fiecare este vinovat
Şi lacrimile noastre sunt amare.

Să ne unim în luptă, toţi, ca unul!
Iubirea nu ne fie în zadar...
Ne iartă, Doamne! Plânge azi românul.
Ne iartă şi ne ai în paza Ta!
Plâng toţi cei dragi, pier unul câte unul...
Ne iartă Doamne! Nu te mânia!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trec ploile...

Oh, trec ploile spre mâine, câte-o lacrimă ducând...
Doamne, câtă suferinţă să mai rabde-acest pământ?!
Biciul vântului pocneşte pe spinarea ponosită
Încovoiată de durere... Plângem, Maică Prea Iubită!

Râuri trec învolburate... Sânge-nfierbântat şi ură
Într-un iureş fără seamăn, grav şi fără de măsură...
Lutul strămoşesc musteşte parcă lavă omenească
Şi din ramuri curge sânge... Cine să ne mai iubească?!

Nu-i nici rugă nici iertare, nu-i nici viaţă, dar nici moarte...
Ne trăim în lanţuri viaţa, dar trăim în libertate!
Doamne, câtă suferinţă ne e dat să îndurăm?!
Când, pe căi transcendentale, către Tine ne-nălţăm?!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

De la o vreme ninge a durere,
Nu mai avem nici lacrimi, nici putere.
Ieşiţi voi, morţi, spre a intra noi, vii,
Moartea să nu ne poată birui!
Rugaţi-i voi iertare lui Iisus,
Căci noi nu mai avem nimic de spus.
Aici e-ngenuncheată lumea toată,
Ne plângem morţii, singuri, toţi odată.
Miroase a tămâie şi-a durere.
Aici suntem lipsiţi de mângâiere...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, ce schimbări!

Câte se-ntâmplă-n lumea asta, Doamne!
Priveşte şi întoarce în mormânt
Toţi morţii plânşi... copiii mor de foame...
Sunt criminali şi hoţi pe-acest pământ.

Priveşte Tu durerea! Hai şi schimbă
Măcar o clipă ordinea de zi...
Răufăcătorii liniştiţi se plimbă.
Pe noi nelinişti noi ne vor lovi.

De-s prunci ori sunt nepoţi, aceeaşi soartă...
Ne-aşteaptă suferinţa să urmăm
Calvarul lui Iisus. O lume dreaptă,
Să cerem prin iubire, învăţăm.

S-a instalat o altă lege, Doamne,
Suntem sub jugul diavolilor, da.
Suntem săraci în duh. Atâta foame,
În vremuri crude, ne va decima.

Ne va sorbi ocean de oseminte
În neguri de lumini fără de sens.
Ne vor muri aducerile-aminte,
Căci lumea noastră este în regres.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-ne, Doamne!

Dă-ne, Doamne, ploi, tornade,
Să plecăm cu toţi în moarte.
Lacrima fă-o pârâu
Şi-nveleşte-al vieţii brâu!
Dă-ne cântece de jale,
Fiindcă viaţa noastră doare...
Cianură dai în grai?
O fărâmă de mălai
Să dai Domne, la săraci!
Să-i încalţi şi să-i îmbraci!
Dă-le literă şi minte
Să meargă tot înainte...
Dă-le-un strop de-nţelepciune,
Să poată trăi în lume!
Dă-ne Doamne, iar, vâltori,
Dă apus în loc de zori,
Căci de-atâta suferinţă
Şi fărâma de credinţă
Am pierdut-o. Şi în rugi,
Doamne, numai tu ne plângi.
Dă păduri şi nu spitale,
Nu lăsa morţii de foame
Neîmpărtăşiţi. Rămâi
Să-i veghezi la căpătâi!
Peste munţii ce se-nalţă,
Lasă doamne iarăşi viaţă
Şi păduri, râuri de dor.
Iartă Doamne, iartă iarăşi,
Încercatul tău popor!
Spovedeşte-ţi credincioşii,
Paşii celui ce-au greşit,
Să-i întorci din întinare,
Căci poporul ţi-ai iubit.
Fă-ne cumpănă şi lege
Şi ne iartă de păcat.
Căci nu e fărădelege
Fără s-o fi încercat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu...

Nu te-am pierdut în nici o clipă petrecută fără tine!
Doar mi-ai lipsit puţin dintr-o privire în viaţa asta trecătoare!
Şi nici nu mi-ai lipsit prea mult, doar atât cât Tu ai vrut!
Nici nu te-am aşteptat prea mult, erai acolo printre gânduri!

Când îmi lipseai, te pictam într-o icoană printre îngeri!
Şi-n glasul meu te auzeam doar pe tine printre timpuri!
În ochii mei doar Tu îmi străluceai luceferi în orizonturi!
Şi-n nopţile fără de stele, doar Tu erai în cerul meu o Stea!

Nici timpul nu-mi era stinger, doar Tu îmi eşti perechea mea în Cer!
Nici stelele nu pier, nici Tu nu pieri, ci doar revii
în zori!
Şi-o altă zi ne-mbată cu roua de pe flori,
ne-aduce ziua fără nori!
Nici Tu nici Eu nu mai cerşim iubirea când apare Luna!

Nici noaptea nu ne mai desparte, nici stelele nu ne mai sunt străine!
Totul e-atât de aproape, nu ne mai pierdem printre şoapte!
Nici moartea nu alungă ce viaţa a născut din praf de stele!
Nici aurul nu ne rezistă Nouă, nimic nu poate pune sfârşit în noapte!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întrebări cu lacrimă

Ne iei copiii, Doamne... Ce planuri ai în cer?!
Aici ne viscoleşte şi e atâta ger!
Ni-i sufletul o stâncă pe care s-au urcat,
Părinţii, ce de veacuri, din cer, au lăcrimat.

Şi inima asudă, aici, de-atâta dor...
Sunt îngeri fără aripi, lipsiţi de ajutor.
Străini, în altă lume, pornesc pe altă cale,
Lăsând în lume viaţa. Şi rătăcesc, oh, Doamne!

Li-s aripile frânte, adesea pârjolite,
îşi tăvălesc iubirea, prin ploaie de ispite,
sunt clopote ce urlă, sunt valuri ce se sparg,
În vremuri de furtună, de-al timpului catarg.

Sunt pruncii noştri, parcă, o ultimă epavă,
Iivită-n calendarul apocalipsei crude.
Stau braţele în plângeri, sub a durerii lavă,
Cerşind doar o speranţă, dar, Doamne, sunt prea scurte.

Pe crucea unui munte, s-a strecurat tăcerea,
Se scaldă-n lacrimi ochii, adesea răzvrătiţi,
Pământul se scufundă, lipeşte mângâierea...
La cruci fără de vârste, îngenunchiaţi, părinţi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii străzii - prunci orfani

Bastarzi de vis, bastarzi de toate,
Încununaţi de ne-cuvinte,
Cine iubirea sa le poarte
În sanctuar de oseminte?!

Cine să mângâie tăcerea
Atâtor răni?! Cine să poată?!
În genocidul nefiinţei
Doarme a lumii-ntreagă sloată...

Pământul, leagăn de durere,
Le-a fost o viaţă aşternut,
Sărmani ai epocii moderne...
Ei n-au avut un început!

Sentinţa lor le fuse dată
De a şe naşte în neant
Şi în mizerie deodată...
Cu lacrima s-au conjugat!

Flămânzi, murdari, prin serpentine
De chinuri şi de nefiresc,
Ori trist uitându-se la mine,
Adesea, Doamne, îi găsesc...

Le-aş da fărâmă de lummină,
În gând credinţă, în ochi rugi,
Căci ei sunt bulgării de aur,
Iar noi, cei mulţi, rămânem stânci...

Copiii străzii, prunci orfani
Purtând poveri prea greu de dus.
Ei cer un zâmbet, nu vor bani...
Voi mângâiaţi-i cu-n surâs,
Fiindcă sunt prunci ai lui Iisus.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii străzii - prunci orfani

Bastarzi de vis, bastarzi de toate,
Încununaţi de ne-cuvinte,
Cine iubirea să le poarte
În sanctuar de oseminte?!

Cine să mângâie tăcerea
Atâtor răni?! Cine să poată?!
În genocidul nefiinţei
Doarme a lumii-ntreagă sloată...

Pământul, leagăn de durere,
Le-a fost o viaţă aşternut,
Sărmani ai epocii moderne...
Ei n-au avut un început!

Sentinţa lor le fuse dată
De a se naşte în neant
Şi în mizerie deodată...
Cu lacrima s-au conjugat!

Flămânzi, murdari, prin serpentine
De chinuri şi de nefiresc,
Ori trist uitându-se la mine,
Adesea, Doamne, îi găsesc...

Le-aş da fărâmă de lumină,
În gând credinţă, în ochi rugi,
Căci ei sunt bulgării de aur,
Iar noi, cei mulţi, rămânem stânci...

Copiii străzii, prunci orfani
Purtând poveri prea greu de dus.
Ei cer un zâmbet, nu vor bani...
Voi mângâiaţi-i cu-n surâs,
Fiindcă sunt prunci ai lui Iisus.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde să vă plâng?!

Unde să vă plâng?! Morminte goale
Îşi aşteaptă dreptul la-ncarnare...
Cruci fără de nume se aşteaptă,
Prunci pe mame, fiicele pe tată...
În durere lumea se îmbracă,
Lacrima în lacrimi se îneacă,
Nu mai sunt nici litere, nici rugi,
Nu mai ai nici dreptul să mai plângi.
Nu mai ai nici timp şi nici icoane...
Clocoteşte sângele de mame.
Ochiul este un ocean de rugi...
Tu în rugă te întorci... şi plângi...
Bate-n suflet clopotul durerii.
Plâng părinţi şi prunci sub doliul serii.
Au plătit prea mult cu viaţa lor.
Suflet, lacrimi şi tăcere, dor.
Mai întoarce, Doamne, morţii-n viaţă
Şi să fim mai buni, de-acum, ne-nvaţă!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către Dumnezeu

Ne dai lacrimă şi semne
Şi dureri şi suferinţi,
Foamete şi sărăcie,
Doamne, spre a fi cuminţi.

Ne dai secetă, furtună,
Sângeroase atentate
Şi război întru credinţă,
Oşti păgâne şi spurcate...

Întunericul ne soarbe...
Lanţuri de fărădelegi
Ne pavează drum spre moarte.
Nu-i dreptate! Şi nici legi!

Nu-i misivă să oprească
Nepermisa ta durere...
Plâng în taină sfinţii noştri
În icoane. Şi sunt semne

Ce ne-arată şi ne ceartă
Pentru cruntele păcate,
Dar noi nu vedem acestea
Şi ne afundăm în moarte.

Oseminte se sfărâma...
Munţi se ruinează! Oare,
Sufletele suferinde
Îşi vor găsi alinare?!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind în cer

Colind la Domnul meu, colind în cer,
Cu bunii mei plecaţi cândva, cu leru-i ler.
Şi îngeri ning, din ochii mei, de suferinţi,
Plâng pe pământ, loviţi de ger, copii cuminţi.

Vin Doamne Sfinte, sărbători, dar ce păcat,
Că pruncii noştrii, cina încă, n-au mâncat.
Produsele se tot scumpesc şi traiu-i greu,
De vremuri noi, mă îndoiesc, parcă şi eu.

Privesc biserica cu jind şi m-aş ruga,
În calea Ta să îngenunchi. Poate ceva,
Vei face Tu, din sărăcie să ne scoţi,
Că ne-au prădat şi biciuit atâţia hoţi...

Facturi prea mari ne osândesc şi e păcat,
Copii un brad împodobesc. Şi s-au culcat
Cei care focul au aprins în suflete...
Lumină nu-i în gândul lor, nici cald nu e.

Ne mor bătrâni, ne mor copii, speranţe mor,
Căci a trăi fără nimic nu e uşor.
E ură, crime sunt, dureri... Când leru-i ler
Eu n-am nimic, n-aveam nici ieri, în frigider...

Dar Doamne, dă mai bine Tu o lege sfântă,
În rănile tot mai adânci simt cum se-mplântă,
Cuţitul unei vieţi de iad. Zvâcnesc furtuni!
Mai sunt şi plâng, în lumea mea, şi oameni buni.

Covidul iar ne-a invadat. Şi în spital,
Ne mor bătrâni, ne mor copii... Ce gust amar
Simţim în noi. Cumplit destin, sfârşit de veac,
Sfârşit de lume, sau de vieţi... e tot un drac.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Venit-a, Doamne, vremuri tulburi...

Venit-a, Doamne, vremuri tulburi
Şi viaţa-i luptă ne-ncetată,
Pustiu se vrea moarte şi neguri,
O lume stearpă şi-ngheţată.

Se vrea, o, Doamne, necredinţă
Şi-un trai cu fruntea în noroi,
Se vrea doar om fără putinţă
Cuprins de neguri şi-n nevoi.
Pândeşte-n umbra nopţii, veliar,
Râzând perfid când suntem încolţiţi
De oastea a sa ce nu are altar,
Nişte mişei ce-n suflet sunt robiţi.

Dar vremea, laţu-ncet îl strânge
Vin semne clare din înaltul cer,
Pământul strigă înecat în sânge
Nu mai suportă negrul temnicer.
Trimite, Doamne, Îngeri cu dreptate,
S-aducă printre noi divina Lege
Şi să păzească intrarea în cetate,
Din laţul lui Satan să ne dezlege.
Veniţi cu toţii la sfântă rugăciune
Un glas să fim şi-o singură dorinţă,
Să ştergem clipa de chin şi-amărăciune,
Să reînviem prin Cruce şi credinţă.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Rodica Constantinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lege nefirească

Doamne, oh, ce lege nefirească!
Omu,-n viaţă nu-i decât un râu...
Poposeşte prea puţin acasă.
Griji, speranţe, vise,-l ţin în frâu...

I-a sortit pesemne DEMIURGUL,
Să îşi spele rănile adânci...
Curge veşnic, sfredelind pământul.
Rareori se caţără pe stânci.

Albia ascunsă, de sub pleoape,
Mai tresaltă ca un clopot viu,
Ancestrală literă s-adape
-n trecerea-i fugară prin pustiu.

Printre lacrimi caută răcoare
Şi în lacrimi se avântă iar,
N-are nici o clipă alinare
Şi iubirea-i este în zadar.

Ne înalţă valuri spre pieire
Şi-n tăceri, cascade devenim,
Alergăm înspre nemărginire
Şi prin moarte, iar ne risipim.

Că trăim în ură sau război,
Dar dorim doar dragoste şi pace
E un pact, pe care-l facem noi,
Chiar de armistiţiul nu ne place.

Ne sugrumă lanţuri de tăcere
Şi finalu-i trist şi e banal,
Ca o nefirească mângâiere,
regăsită-ntr-un decor carnal.

Ne ascundem - valuri de lumină,
Portativul vieţii s-a sfârşit.
În clepsidra plină de rugină,
Numai întuneric am găsit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-mi aflu pace...

Nu-mi aflu pace, n-am cu ce lupta;
Mă tem şi sper şi ard şi sunt de gheaţă;
Mai sus de cer vreau, zac în ţărna grea;
Nimic nu am şi-o lume strâng în braţă.

De Amor sunt întemniţat aşa;
Juvăţul nu-mi slăbeşte nici mă-nhaţă;
Nici nu-s ucis, nici lanţul nu mi-l ia;
Nici mort nu vrea să fiu şi nici în viaţă.

Văd fără ochi şi fără limbă glăsui;
Mi-e sete de sfârşit şi caut milă;
Urât îmi sunt şi spre iubire năzui.

M-alin cu dorul meu şi râd în plânsu-mi.
De moarte şi de viaţă mi-este silă.
Prin tine, Doamnă, astfel sunt eu însumi.

poezie de Francesco Petrarca din Din poezia de dragoste a lumii, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciunea morţii

Cine nu se naşte nu moare.
Moartea e cea mai trainică lucrare a lui Dumnezeu.
Soarta ta este de muritor, dorinţele te depăşesc.
Cu cât ai mai mult, cu atât pierzi mai mult prin moarte.
Râsul este izvorul vieţii, plânsul este al morţii.
Să trăieşti ca şi cum ai fi nemuritor, să mori cu aceeaşi credinţă.
În fiecare om zace un mort – trecutul.
Când mori te întorci la locul naşterii.
Nu vorbi des despre moarte, îi poţi atrage atenţia.
Datorită morţii a intrat morala în viaţa noastră.
Viaţa este un împrumut al morţii.
Pot trăi la nesfârşit cei ce nu au nimic de făcut.
Când ştii de toate mergi spre moarte cu ochii închişi.
De unde ştim că nu ne aşteaptă cu dor cei care au plecat?
Ştim că vom muri, dar nu ştim uneori că am murit deja.
Nu mă preocupă moartea acum, am să mă ocup de ea după.
Moartea ta este treaba altora, nici tu nu te poţi ocupa de ea.
Nu ducem lipsă de timp, ci de viaţă.
Cunosc moartea mai bine decât morţii.
Cine pătrunde trufaş în moarte?
Cineva arde, cineva putrezeşte în viaţă fiind.
Orice termen de garanţie aminteşte de moarte.
Spitalele au nevoie de bolnavi, cimitirele de morţi.
Cei vii se duc, morţii rămân ca martori.
Când viaţa nu există, nici moartea nu are loc.
Iubirea nu ne apropie şi nici nu ne depărtează de moarte, dar ne dă curaj.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă condamaţi părinţii?!

Vă condamnaţi părinţii?! Ce păcat!
Cu moartea, ei, pe moarte au călcat.
Şi sânge de Iisus în ei se zbate
Şi s-ar întoarce repetat din moarte.

Trăind prin voi, grăbesc spre nemurire,
Ei sunt un strop din marea fericire
Şi între ei şi voi sunt ziduri stranii.
S-au dus în noaptea re-zidirii anii!

Voi sunteţi visul lor şi drum spre mâine,
O viaţă, cântul vieţii,-un colţ de pâine.
Îi condamnaţi tăcut la nepăsare?!
Aceasta e durerea cea mai mare!

Ei nu mai au puterea să zâmbească,
Sunt obosiţi de boală şi de timp,
Dar v-au lăsat cenuşa strămoşească
Şi obosiţi de chinuri, au plecat
Şi-n alte lumi grăbesc să strălucească,
Căci voi, copiii lor, i-aţi alungat.
Ei au zburat – o aripă, spre ceruri,
Adesea, de durere, sângerând.
Zădărnicie fi-va viaţa voastră
Când poposiţi, în lacrimi, la mormânt.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tributul

Plătim acum, ca-n vremurile din urmă
Tribut pentru morminte, vise, griji
Dar pentru mulţi, sufletul nostru moare,
Înlocuieşte viaţa, de artişti.

Eram săraci, săsraci suntem şi-acuma
N-avem prea mult, dar azi suntem n-avem nimic
Ne-a mai rămas doar visul şi minciuna
Şi poate un colindător calic

Acum n-avem nici suflet, nici morminte
Religia de mult e doar o umbră...
Doar Dumnezeu nu mai păzeşte trupul
De viaţa, mult prea grea şi mult prea sumbră.

Dreptate vrem şi-o viaţă mai bună,
Sinceritate, linişte şi pace
Dar cine glasul meu să-l mai audă
Când lumea-i plină azi, de "dobitoace."

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Situaţia la zi

Cei dragi se-nmormântează
În saci de plastic, Doamne.
Se-apropie Crăciunul...
Noi plângem la icoane.
În lume-i pandemie
Ş sufletele plâng,
Vin morţii să se-nchine
Pe muntele Parâng.
Plâg brazii cu tămâie
Şi mir de ape curge
Din muntele durerii.
O lume-ntreagă plânge!
Se sfarmă libertate,
Credinţă şi familii.
Uită că-n astă lume
Noi suntem pelerinii.
Ne-mpresurăm cu ură...
Doamne, acest calvar
E scris cu suferinţă
Şi plâns în calendar.
Spitalele, deodată,
Sunt cimitire pline.
Ni se ucid părinţii,
Copiii... Ce ruşine!
La colţuri se vorbeşte
De-un virus ucigaş
Ce umblă astăzi liber
Prin orişice oraş.
E haos peste lume!
E genocid. Păcat!
La astă suferinţă
Tot oamenii ne-au dat...
Nu mai avem iubire!
S-a prăbuşit în noi...
Avem în schimb mari lipsuri,
Salarii mici, nevoi.
Nici urmă de cultură,
Învăţământ, lumină.
Şi pentru toate-acestea
Tot omul poartă vină.
Of, n-avem anotimpuri!
Suntem flămânzi şi goi.
Ne-am aruncat copiii
La lada cu gunoi.
Nu mai avem credinţă,
Prea mult am îndurat
Şi am trăit de-a pururi
Făraădelegi. Păcat!
În lanţurile morţii,
Tu, Doamne, fi cu noi!
Salvează-ne, Tu, Părinte!
Şi spală-ne cu ploi...
Ne pleacă- n ţări străine
Copiii. Şi trudesc
Îşi părăsesc pământul
Şi portul românesc.
Îşi părăsesc tradiţii
Şi pleacă-n depărtări,
Mai vin la câte-o nuntă
În ţară, uneori.
Ori la o-nmormântare.
Au viza de flotant
De când, plini de speranţă,
Din ţară au plecat.
Opinca şi cojocul
Au devenit istorii.
Alungă, Doamne Sfinte
Durerea, plânsul, norii!

pamflet de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!