Cuvinte din fum

Dau pagini de gânduri şi-aleg o moşie
la care, pierdut în al vieţii tumult,
n-am fost de un timp ce îmi strigă: "Prea mult!
Aşează-ţi hârtia pe masă şi scrie!"

Ascult... şi imagini încep să apară,
se-aştern în cuvinte-mbibate cu fum
din vatra-ngropată-n mormanul de scrum
iar lacrimi, în suflet, încep să mă doară.

Se-aprinde o flacără, arde în mine,
şi jurul devine mai viu, mai real,
se-adună-amintiri dintr-un vechi ritual:
"Ce mulţi sunt acolo! E vară! E bine!"

O pâine-aburindă se-aduce la masă,
rămâne-n prosoape căneala de ţest,
o rugă se-ndreaptă, umilă, spre est,
în timp ce aroma-i se-mprăştie-n casă.

Apar şi ceşcuţe, iar ţuica, grăbită,
dispare din ele, căci cana cu vin
se-aşează, cuminte,-aşteptând un festin
aşa cum era doar în casa iubită.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cenuşa din viitor

Îmi amintesc, din nou, de ce va fi,
În viitorul dintr-un vis ce-a fost,
Dar l-am trecut în cele fără rost
De care n-am mai vrut, nicicând, a şti.

Şi iarăşi văd în visul ireal
Un viitor ce poartă amintiri.
Nici azi nu-mi sunt, nici ieri n-au fost trăiri,
Dar sunt acolo-n vis ceva real.

Apar, plutesc un timp în jur, dispar,
Scântei din focul încă neaprins,
Ori fulgi pe care iarna nu i-a nins
Şi-aşteaptă viitorul când apar.

Sunt amintiri ce nu s-au petrecut
Şi aşteptări pe care nu le am
Din vremea-n care-n viitor aveam
Un foc rămas cenuşă, în trecut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf

Un timp, toţi vom avea de înfruntat
Războiul scuipând gloanţe furibunde,
Şi-n timp ce eu de mult voi fi plecat,
Pământul va trăi noi zori fecunde.

Voi fi acolo unde-am fost cândva,
Când lumea-şi ducea traiul fără mine,
Oricum eu simt că n-am fost altceva
Decât un pod de vise clandestine.

Plec cu iubirea-n suflet drept povară,
Că n-a fost om cu ea să-l potopesc,
Dar neştiind, pe nimeni n-o să doară,
Că nu-i mai vreme să o risipesc!

Sunt rana care nu şi-a găsit leacul,
Sunt frunza care şi-a pierdut copacul.

sonet de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf

Un timp, toţi vom avea de înfruntat
Războiul scuipând gloanţe furibunde,
Şi-n timp ce eu de mult voi fi plecat,
Pământul va trăi noi zori fecunde.

Voi fi acolo unde-am fost cândva,
Când lumea-şi ducea traiul fără mine,
Oricum eu simt că n-am fost altceva
Decât un pod de vise clandestine.

Plec cu iubirea-n suflet drept povară,
Că n-a fost om cu ea să-l potopesc,
Dar neştiind, pe nimeni n-o să doară,
Că nu-i mai vreme să o risipesc!

Sunt rana care nu şi-a găsit leacul,
Sunt frunza care şi-a pierdut copacul.

sonet de Mioara Anastasiu din Din vânător ajung vânat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înger în lumea nouă

L-am căutat în jurul meu o vreme
Şi nu era. Plecase. L-am pierdut!
Nu m-aş fi aşteptat, n-aş fi crezut
Că va pleca şi n-o să mă mai cheme,

Că aripile-i albe, ne-ntinate,
Îşi vor întinde umbra într-un zbor
Îndepărtat de vechiul călător
Pe care l-a-nsoţit, un timp, în toate.

Îl văd prin gânduri, dincolo de zare,
Prin ceaţa care-mi strigă în priviri,
În fulgerări de magice sclipiri,
Plutind spre-o altă lume, viitoare.

A fost, în mine, înger şi lumină,
Iubire-n dans de aripi i-am fost eu,
Dar nu mai e, nu, nu mai e al meu,
Nici alb nu e în noua lui grădină.

E-un mugur ce aşteaptă, plin de rouă,
Pe-o ramură-nflorită atârnând,
Cu veşnicia primăverii-n gând...
Un înger vechi pierdut în lumea nouă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-o fi o fi

am pierdut din gânduri stăruinţa
concentrarea pe un ideal
am rămas cu ce-o fi o fi
nu mai încep nicio zidire de viitor
dar mă păstrez în casa veche
încăpătoare pentru suflet

lipsit de prejudecăţi
mai fac un timp eforturi
dar fără să mă hazardez prea mult
îmi forţez cât pot norocul
până cad în genunchi fără cuvinte
şi caut zile umbroase

sunt doar un om supus greşelii
cu gustul otrăvit de amarul durerii
închis în singurătatea provincială
precum un uitat de lume
aruncat cum o frunză toamna
în ploaia bolnavă şi tristă

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omenirea nu dispare

În lume se moare
fie de prea mult râs,
fie de prea mult plâns.

În lume se mai moare
fie că ai prea mulţi bani,
fie că ai prea mulţi ani.

În lume se mai moare
fie că din greu munceşti,
fie că doar leneveşti.

Tot în lume se mai moare
fie că eşti încă tânăr,
fie că eşti mai bătrân,
fie eşti copil pe umăr,
fie eşti cât un gorun.

Se moare de prea mult bine,
Se moare de prea mult rău.
Moartea la oricare vine
Ca să-şi ia tainul său.

Se moare în timp de pace,
Se moare-n timp de război.
Omenirea se reface
Chiar dacă ne ducem noi.

Indiferent cum se moare,
Lumea toată, nu dispare.
Cum natura înverzeşte,
Aşa omul odrăsleşte.
Unul naşte, altul moare,
Toţi avem un timp sub soare.

poezie de Dumitru Delcă (9 aprilie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea puţin a rămas

E timpul să pleci, nu vreau să mai stai,
Îmi ceri mult prea mult din puţinul ce-mi dai
Şi simt că mă seci şi în praf mă transform,
Mă chinuie gândul, mă doare enorm

Sunt vorbele tale tăciuni ce mă ard,
Iubirea dispare, devine hazard,
Devine incendiu, doar flăcări şi fum,
Ce-am fost împreună... acum este scrum

Ce rost să mai fim, prea puţin a rămas,
O ultimă clipă din ultimul ceas,
Nu vreau să mai dau iarăşi timp înapoi,
Sperând să repar tot ce-i vid între noi

Tu nu mai iubeşti şi s-a dus ce-am avut,
Oricât aş spera, pare totul pierdut,
E timpul să plec, chiar de-mi spun că n-aş vrea,
Degeaba mai stau... când doreşti altceva

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul Evei

Trec prin fumul de ţigară
Cu privirile... lulea,
mai mijite, mai în doară,
dar sunt, fix, la masa ta.

Mai coboară pe sub masă,
se rotesc, aiurea,-n fum,
te învăluie... Frumoasă!
... iar ţigara mea e scrum.

Mă ating degrab' la coaste...
Parcă una... n-aş avea!
Gânduri pline de contraste
îmi şoptesc: e coasta ta.

Mă ridic, mi-adun curajul,
dar mă simt ca un boboc
pregătindu-mi, grav, tirajul
de cuvinte: "Ai un foc?"

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradox... tu şi eu

În jurul meu doar frumuseţe,
Doar clipe-n care mi-este bine,
Sunt împlinită în tristeţe,
Căci nu te am tocmai pe tine.

E soare şi mă simt iubită,
Pe stradă oameni îmi zâmbesc...
Surâd şi eu nefericită,
Când totul vreau şi nu primesc.

Plimbările-n amurg spre mare
Am timp acum să le măsor...
Şi totuşi... se merită oare,
Când marea-mi cântă al tău dor?...

Nimic nu-mi pare-n strălucire,
Deşi doar ea mă înconjoară...
Suspină tainic o iubire
A cărei undă mă-mpresoară.

Pe unde paşii mă purtară,
Tânjisem mult într-un trecut...
N-aş fi crezut ca ea să doară,
O împlinire ce-am avut;

Am totul... numai tu nu eşti...
Ce mi-am dorit să am cu tine,
Am regăsit doar în poveşti,
Unde cărările sunt line.

Mă uit în jur şi mă-ntristează
Perfecţiunea ce-am creat-o...
Somnul cel mult mă ţine trează,
Căci n-am iubirea ce-am chemat-o.

Am totul şi nu am nimic
Şi n-am nimic când n-am pe tine,
Când am pe tine mă complic,
Având pe noi, mă am pe mine...

Flori de mătase cerne timpul,
Din dragostea ce o ador,
La testul timpului eşti primul,
Dar vremurile-au timpul lor.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot un om...

Atata timp te-am ridicat,
Pana acolo unde nu-ti era locul..
Atata timp am asteptat
Sa pot sa-ti zic ce simt cu adevarat..
Dar parca totul a fost un joc..
Acum cand jocul s-a terminat
Am reusit sa te cunosc cu-adevarat...
Ti-am vazut fata fara masca,
Am vazut adevaratul "TU"
Caci tu cel ce erai in mine, erai altfel decat "TU"
Acum am senzatia ca totul s-a schimbat,
Ca tu esti altfel,
Insa tu ai fost mereu asa,
Eu sunt cea care a vazut in sfarsit realitatea...

Dupa toate astea, a mai ramas ceva?
E prea tarziu sau poate prea devreme ca sa pot accepta,
Adevarul si pe tine...
Insa asa cum esti tu... esti o parte din mine...
Asa ca... mai bine un gol in mine decat un suflet plin de iluzii desarte
Sunt toate doar povesti... ce s-au lasat prea mult asteptate....
Esti tot un om ca si mine..
Altceva nu esti si nici nu vei mai fi
In ochii mei esti tot un om, un copil, un adult...
Se aud ganduri pe care tot incerc sa le ascult...

poezie de Ana Cirlan
Adăugat de Alesia Moroianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe masă arde o lumânare,
Liniştea-i asurzitoare...
Cafeaua mi s-a răcit de mult,
Eu cuget la ce-am fost o dată,
Si la ceea ce azi sunt,
Si oftez adânc, oftez prelung,
Căci viaţa este un moft prea scump,
Si trece ca un vis de vară.

Valeria Mahok (3 septembrie 2019)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubeşti pe orişicine?

Vine iarna viscolită,
Chiar aşa foarte grăbită,
Fără căldură în casă,
Stau copii toţi la masă.

Dar pe masă n-au ce pune,
Numai doar o stricăciune,
Primită în dar pe stradă,
Când privea la promenadă.

În atmosfera de Crăciun,
Încearcă tu să fii mai bun,
Împodobind cu stele bradul,
Nu uita care ţi-e gradul.

Asemeni fulgilor de nea,
Ce valsează-n faţa ta,
Se topesc şi pier
Copiii ce plâng spre cer.

Pier în cruntă sărăcie,
În plină obrăznicie,
Înecaţi în lacrimi grele,
Din viaţa plină cu rele.

Afară-i frig şi ger
Ninge în mister
În suflet, cald şi bine
Iubesţi pe orişicine?

poezie de Camelia Natalia Ignat (decembrie 2018)
Adăugat de Camelia Natalia Ignat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cereţi unui tânăr să scrie o carte asupra vieţii şi vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât ştie de multe şi atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân cel mult douăzeci. Este în această anecdotă întreg destinul tinereţii; acela de a fi îmbătată prea mult de spaţiu şi timp.

Mircea Eliade în Despre tinereţe şi bătrâneţe
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă

De unde să încep? Sunt iţe încurcate...
Cum să separ acum trecutul de prezent
Şi cum să uit că tu mi-ai fost întreg înaltul
Şi aerul care-a trecut, prea des, indiferent.

Sunt vas de lut împrăştiat în mii cioburi,
M-am adunat privindu-te mereu în ochi
Şi îmi desfac chiar mâinile din greaua rugă,
Crezând că din iubirea oarbă mă deochi.

Am vrut să îmi dezleg tăcerea de dorinţă
Să strig la timp, să îmi separe toată teama,
Să schimbe noaptea într-o oază de lumină,
S-alunge din gânduri şi să gonească iarna.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Beneficiile progresului

Într-o lume-aşa grăbită,
Nu e timp de politeţuri;
Nu pot să mă dau rănită,
Nici să fac prea multe "greţuri".

Flori nu mai primesc de mult
Şi nici cadouri prea des,
Căci în al vieţii tumult,
Iată cu ce ne-am ales:

Trăiască netul vigilent,
Ce ne-ancorează în prezent:
Primim zeci de urări banale
Şi mărţişoare... virtuale!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vis n-ar fi

Îi spune vis
la o poveste fără sens,
ca un crâmpei
dintr-un ochean
cu sticle colorate, sparte,
un fel de real interzis,
sau un condens
din tot ce-am petrecut printre ai mei,
cu toţii figuranţi pe un ecran,
apropiaţi, ce la trezire sunt deja departe
ca într-un soi de paradis
pierduţi, lăsându-mă cu mintea plină de idei...

Vis i se spune
şi la ce-ai dori
să se-mplinească,
ceva mai mult decât ai crede,
un soi de imposibilitate,
la care fără raţiune
-pân-a muri-
tot crezi că s-ar putea s-deverească,
dar nu se vede
din opacitate
sau inacţiune...
O pierdere, de timp, prostească!

Vis poţi să-i spui
la o-ncercare
metafizică
de a da sens unei excreţii
de prea mult, de resetare
de-o mâzgă cenuşie
în care nu mai poţi să pui
nicio interpretare
şi-i cauţi o-nţelegere empirică
la ce se va petrece-n cursul vieţii;
un fel de pseudo, parapsihologie,
o alienare...

Îi spune vis
pentru că nu s-explică
nici haosul
-mai mult decât hazard-
nici fuga
din senzaţia de frică,
când vrei s-alergi
şi nu poţi avansa
şi zbori fără permis
şi trăieşti holocaustul
în care ruga
nu ţi-e împlinită... mori,
afli ce nici n-ai cunoscut;
figuri şi locuri inedite
ce nu fac parte din... văzut,
şi făr-a vrea, în zori
le ştergi
ca pe ispite!

Vis de n-ar fi
n-am fi capabili de imagini
şi nu numai color,
nici în alb-negru,
ca şi cum n-am putea vorbi
căci gur-ar fi doar gaura cu margini
iar inim-ar fi un motor
care oricât e de integru
noaptea sau zilnic s-ar opri,
cum cartea fără pagini...
Am fi trăit făr-a ne şti, într-un abis de negru...

Ne-am prăvăli fără repere-ntr-un plictis,
... S-ar spune că în fapt real, n-am fost decât un vis...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 februarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afizic

Zile-am de sensibilitate
Când tânguiesc de frumuseţe
Pierdut în impoderabilitate,
Uşor, doar fum, delicateţe.

Nici fulg nu sunt, doar şir de lacrimi
Cu gust sărat de val de mări
În unduiri pe-obraji de patimi
Ce spală tot cu timp, uitări.

Sunt doar o gheară de suspine
Ce-mi ţine pieptul în "suspens";
N-am niciun sens, de în jur de mine...
Îs plecat fără prezent, un mers!...

... Fără de paşi, tot o plutire,
Ce-o ţin, m-agăţ de ea, n-o las
Şi-o pierd, că timp n-am... Amăgire
Sunt tot... Produsul de-un impas!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei cărţi şi-o floare lângă...

Cărţi înşirate pe masă,
Pe jos, pe pereţi, peste tot...
Şi cui acum îi pasă
Că eu nu mai am loc?

Coperţi şterse de timp,
Cu nume anonime,
Născute dintr-un rând,
Pierdute-n mii de rime...

Şi foi ca vânturi albe
De buchii se-nnegresc...
Dar cine e în carte?
Pe cine eu iubesc?

...Pe masă...o lădiţă:
Lemn dulce de mister,
O cale prea deschisă
Spre suflet şi-adevăr...

Tăcut e frunzăritul...
Se-aude surd lăcata:
Ce vrea să spună timpul?
Ce-ascunde oare lada?

Foi albe şi cerneală...
Jurnalul vieţii mele...
O poză ideală...
Şi-o carte de poeme...

O lacrimă şi-n vis...
O stea şi-o carte sfântă...
Un dar şi un destin...
Trei cărţi şi-o floare lângă...

În jurul ei...pe masă,
Stau cărţi fără de nume...
Şi cui acum îi pasă
Că am un loc în lume?

poezie de Daniela Dermengi
Adăugat de Daniela Dermengi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu judecata la aceeaşi masă

Normal că singur! Cine-altcineva
Să poată să mă vindece de mine?
Când mă afund în sumbru şi ruine,
Doar eu îmi pot permite-a mă salva.

De ce să vreau complici în lupta mea,
Când scopul le implică al lor bine?
Ce sens mai are să mă lupt cu mine,
De pacea, singur, nu o pot afla?!

Ne amăgim prea mult tot aşteptând
Minuni de nu ştiu unde să apară...
Uitând de tot ceea ce ne separă
De cei care se cred salvaţi, mimând...

E-atât de simplu să te minţi, sperând
Că o să treacă totul de la sine.
Cine va da iar vina pe destine –
Uitând c-acestea doar de noi depind?!

Şi eu am tins cândva spre neputinţă,
Crezând că îmi aduce veşnicia.
Vedeam durerea soră cu Mesia... –
Şi rămâneam pierdut în necredinţă.

Habar n-avem ce poate face gândul,
Când hrana nu îi este săţioasă.
Stând cu prostia la aceeaşi masă –
Sfârşeşti prin a-ţi săpa mormântul.

Dar dacă mintea e hrănită bine,
Ajungi să poţi sfida tot ce te-apasă. –
Cu judecata la aceeaşi masă,
Nu te mai poţi împiedica de tine.

Nu vei mai tinde spre banal şi-absurd,
Nu vei mai fi vrăjmaş cu libertatea.
Vei înţelege, în sfârşit, atâtea... –
Nu vei mai fi cu tine-n dezacord.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (24 mai 2020)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-aştept, iubită stea

Pluteam, în barca gândurilor mele,
pe apele din visul tropical,
privind inconfundabilele stele
cu străluciri din timpul ancestral.

Nu mă gândeam la mii de ani lumină,
ci la o stea de-aici, de pe Pământ,
căci gândul nu putea să se abţină
să zboare, prin iluzii, plin de-avânt.

N-a fost decât un val, ceva mai mare,
venit de nicăieri, dar, ca un vip,
m-a ridicat pe culmi ameţitoare,
şi m-a lăsat pe-o insulă,-n nisip.

Eram pierdut şi singur într-o vreme
în care şi-o furtună-i fără sens,
privirile-mi împrăştiau dileme
pe ţărmul unde-n viaţă n-am mai mers.

În zorii de atunci era tristeţe,
şi-mi apăreau mai mult ca un apus
menit ca inima să mi-o îngheţe
în frigul ce părea că m-a răpus.

Îmi amintesc de-acea înfrigurare
cu care, de pe jos, m-am ridicat,
şi-a fost destul, eram, iar, pe picioare
pe-o insulă, cu mine, resemnat.

În jur, bucăţi de viaţă, naufragiu
din care am scăpat... sunt viu, sunt eu,
iar valului aş vrea s-aduc omagiu,
căci pot să mă transform în Prometeu,

s-aprind un foc pe insula-mi pustie,
şi să-i apară stelei ca un far
ce, dinspre mare, poate-o s-o îmbie
spre cel ce poartă-n suflet un amnar.

Te-aştept, iubită stea, în noaptea noastră,
la focul ce va fi mereu nestins,
privirea mea-nsetată şi albastră,
te va cuprinde-n focul reaprins,

în braţe vom lua iubirea noastră
şi o vom legăna sub clar de lună,
o vom păstra doar pentru noi, sihastră,
pe-o insulă c-un foc şi... împreună.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!