Frumosul castel

Făcut-am castelul acesta
Fărâmă legând de fărâmă
Şi-acum când e gata, prieteni
Priviţi-l ce trist se dărâmă
Adrian Păunescu
-------------------------------

Îşi rupe din suflet zidarul
Punându-şi ades temelie
Din nopţile albe, tiparul
Pe care singur îl ştie

Poate că n-are de sus alte daruri
Şi sapă de-o viaţă-n cuvinte
Mânat de himere, coşmaruri
Şi-şi vede de treabă-nainte

Îşi face mortarul, liantul
Şi punţile lui se-ncovoaie
El ştie ce-nseamnă neantul
Şi-un gol de cuvinte pe-o foaie

Îşi rupe din sine vertebre
Ca Ana zidindu-se straniu
Strateg ne-ntrecut în algebre
El scoate din pleavă, uraniu

Zâmbeşte când lumea-l reneagă
Şi-i spune că n-are nevoie de el
Dar plânge că lumea-i e totuşi, dragă
Şi ei îi găteşte frumosul castel

Moare-apoi silabă cu silabă
Metafora e fata lui morgana
Când simte că puterea e-i slabă,
Adânc în piept i se deschide rana

Castelul lui visat de-o viaţă-ntreagă
Din inimă şi-l trece pe curat
Că seamănă când turn cu turn se leagă,
C-un jucător de bacara, ruinat

Dacă-l vedeţi trecând pe-aproape
Cu cearcănele timpului pe chip
Închideţi ochii. Vuietul de ape
L-ascunde-ntr-o clepsidră cu nisip

Dar lumea trece zgâriind pereţii
Şi spărgând oglinzi veneţiene
Aşa-s făcute valurile vieţii
Cu paraziţi şi unde herţiene

Şi-asistă umilit la sacrilegiu
Şi nu-şi mai pune nici o întrebare
Zadarnic s-a născut c-un privilegiu
Că are aripi, neputând să zboare

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Castelul

Făcut-am castelul acesta
Fărâmă legând de fărâmă
Şi-acum când e gata, prieteni
Priviţi-l ce trist se dărâmă.
Castel pentru numai o noapte
Iluzie care se sparge
Şi viaţa aceasta ce trece
Şi pururea nu se întoarce.
Luaţi fiecare o parte
Din marea cetate uzată
Ascundeţi cu toţii castelul
Că poate-l refacem vreodată
Artiştii se duc să se culce
În scurta lor viaţă faimoasă
Luminile scenei coboară
Şi toţi vă-ndreptaţi spre casă.
Iar scena acum vi se-nclină
Scăldată de ultimul brio
Şi ca să fim siguri vă spunem
Şi "La revedere" şi "Adio"!
Adânc mulţumind pentru vremea
Trăită frumos împreună
Castelul în ţăndări se sparge
Plecaţi şi plecăm. Noapte buna!
Şi totuşi, cenaclul există.
Şi va exista vreme bună!".

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

Şi nu-i ştiută şoapta gândului - ci când
Stăpân se-nalţă dorul tăcerilor din minte,
E-un cântec ce nu-şi are nici nume, nici cuvinte
Nu-i rugă, şi nici jale, şi-i totuşi trist şi blând.

Şi nu mă-ncerc vreo vorbă să-i potrivesc, mă tem -
Că l-aş preface-n gânduri, şi gândurile dor,
Că-s răzvrătiri nebune adesea-n graiul lor,
Pe când supusă sorţii aşa-s şi doar te chem...

Îşi creşte vremea stavili pe drumul dintre noi
Şi tot mai greu le număr, şi-s tot mai ne-ndurate...
Ce bine le mai ştie tăcutul cânt pe toate
Şi nu ştiu cine-mi spune că îl ascultă doi...

poezie celebră de Elena Farago
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plâng la fel ca voi...

mă împrăştii în cuvinte
şi m-adun şi iar m-adun,
multe nu le ţin nici minte,
se ard seci şi fără scrum,
dar m-apucă câte-o dată,
să le chem să-mi fac*- un vers
şi atunci aşa pe-o pată
câte-o poezie ţes...
nu-i minunea de pe lume,
e cum e, e nu ştiu cum,
e ceva ce n-are nume,
e din mine, e de-acum

mă împrăştii câte-o dată
şi chem luna şi-i şoptesc,
ea mă ştie ca o roată,
când cuvinte învârtesc
şi mă ştie singuratic,
doar cu ea eu mai vorbesc,
câte-o dată sunt apatic,
ea zâmbeşte, eu mocnesc
şi mă ştie din iubire
şi mă ştie din nevoi,
cu ea cad în amintire
şi-atunci plâng la fel ca voi..

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frondă

Am vecină ca o stea,
Toţi vecinii vor s-o pupe,
Mie, stând în banca mea,
Mi se rupe!

Trec fetiţele pe stradă,
Dezbrăcate-n minijupe,
Mie, rece, de zăpadă,
Mi se rupe!

Am, în viaţă, doar un viciu:
Vinul răsfăţat în cupe,
Că, de cinste şi serviciu,
Mi se rupe!

Bunăstarea mea de-o viaţă
Nu o vezi cu şapte lupe,
Totuşi, c-un moral de gheaţă,
Mi se rupe!

Umoriştii, mulţi, la număr,
Se-mpărţiră-n găşti şi grupe,
Că se mângâie pe umăr,
Mi se rupe!

Pensia mereu se-amână,
Nu-ndrăzneşte să se-ntrupe,
Când o iau, cu grijă-n mână,
Mi se rupe!

Sunt, în ţară, gropi, o mie
Cine naiba să le-astupe?
Este clar că nu doar mie
Mi se rupe!

poezie de Janet Nică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Filosofia iubirii

Un nor s-a-ntâlnit cu o rază de soare:
- Frumoasă şi mândră şi dragă ne eşti!
Când râzi, eşti o floare din cele poveşti.
Când ziua începe, te pierzi în visare...

Dar vino cu mine, în albe veşminte,
Frumoasă mireasă, în codrii crăieşti!
Aduci bucurie, lumină tu eşti.
Ţi-oi spune pe cale duioase cuvinte...

- Tu, norul pribeag, ce aduci bucurie!
Când ploaie resfiri, toate plantele cresc,
Păduri de smarald, din pământu' lumesc.
Pe cer de azur, strălucind poezie...

Cosiţele blonde, când las despletite
Şi soarele parcă-mi zâmbeşte-n alint.
Dar ştiu: dezmierdările sale că mint
Şi tot îl urmez, pe cărări îndrăgite!

Aşa e şi-n viaţă: nu-i ceea ce pare!
Tu vise îţi faci şi-un castel pe nisip
Şi piere ce n-are nici bază, nici chip,
Dar ceea ce este, de-a pururi înflorare!

poezie de Angela Irina Ghintuială
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu o să mai scriu

Pentru cine nu mă ştie
Mă numesc Vlăduţ
Fascinat de poezie
De când sunt micuţ.

N-am dorit să ţineţi minte
Date despre mine
Şi ştiţi... jocul de cuvinte
Vine de la sine.

N-am talent, nicio fărâmă
Cu suflet pustiu
Templul meu azi se dărâmă
Şi n-am să mai scriu.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi Despărţire

şi când atingerea ta nu mai ajunge,

când zâmbeşte şi
atunci te iartă şi ţi-o trage pe la spate,

tu nici nu ştii.
dur, ca un gol în piept şi în capul stomacului

te rupe. şi te rupe.

poezie de Teodor Lesenciuc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgie

Pe-o străduţă mică c-un pod de lemn bătrân
Îmi este casa părintească,
În spate, sunt căpiţele de fân.
Mă-nvăluie un gând ca o fantasmă:
Unde sunt, oare, copacii de salcâm?

Pe prispa casei mă aşteaptă mama
cu ochii umezi, lăcrimând,
Eu, iubitor, îi sar repede-n braţe,
Că sunt de dragoste flămând.

Plâng vremurile de demult
Când copiii se jucau pe câmp,
Îmi este dor de-al vieţii tumult,
De al copilăriei cânt.

Au înflorit şi liliecii, care adesea plâng,
Când cineva îi rupe, pentru a lor miros, adânc.
Plâng şi salcâmii atinşi de nostalgie,
Cu a lor sevă atinsă de melancolie.

*Căpiţele de fân se mucezesc jelindu-ne pe noi,
Căci nu mai stăm pe ele, când unul, când câte doi.
Străduţa-mi e pustie, mulţi prieteni mi-au plecat,
În cele ţări străine, unde, de mine, au uitat.
Şi podul care trece peste râu, începe-a se lăsa,
Căci tirurilor cu copaci tăiaţi, le este grea povara.

poezie de Szabó Eric (19 iulie 2020)
Adăugat de Szabó Eric
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua plânsului pentru orbi

şi cine e mai orb, te întreb,
cel care în detaliu totul vede
dar înţelesurile îi rămân străine

sau cel curat şi drept în întuneric
şi care iscusit primeşte cu tandreţe sau refuză ferm
cuvinte bune, rele, suferinţă, gânduri

sau cel care-n lumina zilei nevăzător de bine se arată
dar noaptea răul îl distinge şi îl poartă-adânc în sine

nu ştii că a venit ziua aceea-n care
sunt plânse toate lacrimile
cum se grăbeşte lumea asta toată
mormânt adânc pentru femeie tânără să-mi sape
să-ngroape glas, vers după vers,
parfumuri, rochii desfoiate
cea care moartea îmi aşteaptă
ascuns şi în vremelnic adăpost rămâne
şi mă-ntristează

cel ce mă-nseamnă
muşcându-mi gura cu grijă, umed şi fierbinte
un drum întreg deschide când eşarfa-mi desfăşoară

cel care orb sau văzător drumul nu-l ştie nici acum
şi nici povestea drumului
nu poate trece peste noapte
nu vede unde sunt şi nici a cui

poezie de Mihaela Merchez
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni înaripaţi

dincolo de cuvinte sunt tăceri şi Icari de fum
care se tot ridică spălând cerul de temeri
niciodată nu o să pot zbura, şi-a spus omul în sinea lui
numai că sinele abia aşteaptă noaptea
şi atunci rupe lanţul;
zboară unde vede cu ochii
şi dacă nu mai vede, el simte
mă uit jur împrejur şi cred că ne-am mai întâlnit
numai că nu mai ştiu în care lume
poate că mergeam trecând unul pe lângă altul
sau poate că zburăm care încotro cu treburi
cert e că figura ta îmi spune ceva
fără cuvinte, fără mimică
fără aşteptări
spune-mi te rog... ce faci la noapte?

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pictorial

poetul luptă mereu cu destinul
doar cuvântul este arma lui
transpune în slovă dorul, chinul
şi o ridică pe coama vântului.

poetul este fiul pământului magic
se întruchipează cu lanul de grâu
când este trist când este nostalgic
el ştie să ţină disperarea în frâu.

poetul este o pâine de lumină
o împarte vântul fărâmă cu fărâmă
o sevă dulce creşte în albumină
coşmarele şi agonia le dărâmă.

sunt fericită cu suflet de poet
gânduri boeme le răspândesc discret.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Romantica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când omul e cât de cât tânăr, în ciuda anilor, e slab în faţa dorinţelor. N-are puterea să renunţe, cedează în faţa lor. Se apleacă spre izvor, fiindcă nu-şi poate stăpâni setea. Când face pe înţeleptul, gata. S-a terminat. Vedeţi prin urmare că n-am glumit spunând că bolile ne deschid ochii. Ascultaţi-mă pe mine, viaţa e un miracol ticălos de scurt.

Octavian Paler în Un om norocos
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre frunză

Oare frunza se gândeşte
când e mică şi când creşte,
ce rol are ea de-i verde
şi de unde se hrăneşte?

Oare stând prinsă de-o creangă
câte-o dată se întreabă,
dacă timpul ce-l petrece
e doar cald şi când e rece?

Oare frunza are simţuri
şi se sperie de vânturi,
ştie frunza când e noapte
şi de ce plouă în rate?

Ştie frunza sau nu ştie
când e vremea ei târzie,
când e toamnă, oare ştie
şi bătrână şi pustie?

Ştie frunza când e ruptă
şi când moare ca o frunză,
când căzută ruginită
e călcată şi e frântă?

Sau când doare poate ştie
sau când vântul o adie,
sau când este ruginie,
ştie frunza... cine ştie?

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Percepţii matinale

Epuizat 's în dimineţi, de-s premature,
Când soare nu-i, sau peste-i al meu văz,
Când ochii ar vrea lumina să şi-o fure
Şi-n ţepi de cetini se înfig... în spice de ovăz.

Sunt visele întrerupte, ce nesfârşiri şi-adună
Şi, stau ca pedepsite, trase, nemoarte, în suliţi
Lăsând să curgă sânge injectând ochii de-o brumă
Împăienjenind privirea... ca la alcoolici uliţi.

Parcă şi mintea-i lentă, cuvinte nu se leagă
Şi-un gust metalic naşte din piept, ca o cocleală,
Iar pasu-i vaccilant, pân' cortizon să dreagă
Şi cap buimac şi trup... din sor de poleială.

Atunci de-abia, din luciul ce-şi varsă mângâiere
Din dincolo de vid, de negru şi de rece,
Se împrospătează aer de-o cosmică plăcere
Din neîmpliniri de oniric... până ce zi, iar trece.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 martie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţară în ipostaze

Dragostea de pământ de ţară rămâne o pururea ascunsă,
Nesimptomatică, cum codul de-un virus înglobat în genă,
Un saprofit ce-ţi ţine hang cât simbioza-i nepătrunsă
Şi-un neştiut, ori cunoscut, pretinde loc... o alergenă.

Se poate rupe doar liant, când pasul calcă în afară
Şi duce trup pe alt tărâm, minţind pe minte că-i la fel,
Iar mintea-şi spune că-i doar tren, ce s-a oprit în altă gară,
Poate o haltă, o escală, cum puşca în pace... pe-un rastel.

E-un dedesubt dogoritor, cum magma sufletului, caldă,
Ce poate plânge în ochi de lavă când s-a strâns, doar insurmontabil
Şi, vrea să curgă, să atingă marea, iubirea ce i-e scaldă,
Să-şi răcorească mădulare de-atât visat... în sol instabil.

E loc şi mamei adoptive, ce primitoare creşte pui,
De-i mic, ori mare şi-l adoptă şi-i face leagăn, fără lanţ,
Doar să se avânte, că-i o doică ce alăptează orişicui
Şi-şi pune cald sân la bătaie şi pat, culcuş... în loc de şanţ.

E ţara o obcină, ori mâna, întinsă ca să-i creşti în palmă
Şi gând nu poate să despartă un suflet ce-are două mame,
Că e-atât loc, de este suflet şi mult cuvânt, când nu-i sudalmă...
Dar parcă cea care te naşte, nu poate sânge să destrame...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturisire

Eu sunt al senectuţii poet şi m-am născut
din artă spre-a păşi în altă artă.
Pana e-abia cioplită, iar lira zace spartă
şi mi-am pecetluit orice trecut.

În versul meu prezentul e cernut
de-o sită ciuruită de-a mea soartă
care de-o viaţă-ntreagă o cruntă pică-mi poartă
şi nu-mi înţeleg vina. Ce oare i-am făcut?

Sunt trist fiindcă-s aproape de final
şi tot ce-a fost în vreme superb, a ajuns hal,
că timpul ce-a rămas n-are răbdare.

Iubirea şi speranţa în sine s-au închis,
dar râd ca-n tinereţe atunci când fac să zboare
din inima-mi bătrână câte-un vis.

sonet de Anatol Covali (19 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

E mare, negru ca întunericul; numai vârful labelor sunt albe, ca şi când lumina zilei i le-ar fi pătat într-adins. Din capul cu fruntea puternică, mare, ochii verzi înfloresc noaptea ca două scântei. E cel mai frumos motan al târgului. Dar de frumuseţea lui nu-şi dă seama, – de bărbăţia lui, însă, da; pentru aceea, în ceasuri de veghere, când i se pare că-şi zăreşte chipul în talerul lunii, şi-şi vede înfăţişarea bărbătească, simte un fior ce-i străbate prin spate şi-l ondulează, de mândrie, pâna-n vârful cozii. Trăieste singur. Ziua stă ascuns cum poate şi unde poate. Ziua doarme; numai când soseşte ceasul prânzului, care îi vine singur în labă, se trezeşte morocănos.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Filosoful
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul

Timpul îi un grăunte de nisip
Ce curge măsurat într-o clepsidră
Şi zboară spre cei stăpâni pe zare ce
Cu al lor chip invizibil construiesc zăgazuri
Pentru alte infinite şi neprevăzute începuturi.

Timpul se preumblă pe scări imaginare,
Croite-n astral cu trudă infinită de Graţia divină
Şi veghea-ndeaproape a cetei îngereşti
În cursul lui ireversibil, enigmatic.
Spre alte destinaţii aventuroase,
În lungi călătorii spre astre luminoase.

Timpul îi nemilos şi trece –ntr-o clipire,
Ca frunza stacojie ce-n ploaia toamnei reci,
Dansează unduios în acordul adierii
Şi într-un ultim suspin, al disperării
Se stinge şi –n eterna lume ea se pierde.

Timpul îi parfumul florilor de câmp,
Se stinge odat cu vremea ce-a trecut
Şi se pierde-n văzduh şi-i nevăzut.
Şti-vom noi vreodată oare
Acea poartă fermecată spre care el pleacă
Ce drumul l-a deschis către adevăratul vis?

Timpul îi ţărmul mării agitate,
În care valuri multe se sparg oftând
Că –i trecător, dureros şi neiertător
Când o ultimă secundă ceasul bate
În astă viaţă care-i o fărâmă de realitate.

Timpul îi o fata morgana şi spre ea păşim
În neantul lumii hrănind iluzii deşarte.
Zadarnic însă, el se pierde-n perdeaua de ceaţă
Cu fiece zi, noapte şi clipă ce-o trăim
Şi ducem cu noi durerea lui nemiloasă
Pentru ce-a fost şi nu va mai fi.

Timpul îi fumul focului aprins,
Din sufletele noastre îndurerate,
De pendula ce-n inimă sacadat ne bate,
În drumul ei spre fascinanta eternitate,
Unde poate adevărul suprem să-l descoperim.

Timpul vindecă-n tăcere răni ascunse şi durere,
Generos în urmă ştie să păstreze vii
Melancolice şi vajnice amintiri,
Ca-n a noastră existenţă cât pe pământ trăim,
Trecutul să ni-l redefinim, prezentul să-l clădim,
Pentru o cauză înţeleaptă învingători să fim
Şi eterni ca el în univers, să devenim.

poezie de Georgeta Ganea (11 noiembrie 2019)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia

Carne din stele căzătoare
fără convenţii, adesea fără perdea
muza secolelor, soţia mărilor, târfa nopţilor
spaima ei hraneşte laşul cu bravură
lacrima ei sfârşeste poveşti şi începe tragedii.
Poartă nume de flori, de zeiţe, de stranii cuvinte
cu sensuri pe care nimeni nu le-ar cunoaşte
dacă nu ar cunoaşte o femeie.
Sub irisul său stă doliul
sub sânii săi stau nopţile albe.
Luptă cu vorbe pe care nu le-ar spune de două ori
se plimbă cu acelaşi pas
prin cimitire vechi, alei reci sau plaje arse
hainele-i cad mai încet decât frunzele de toamnă
pe care le strânge de pe jos deşi nu va avea niciodată
nevoie de ele. Nimeni nu are nevoie de frunze.
Anotimpurile se schimbă mai rar decât ea
Plânge când se naşte, când moare, când vine
când pleacă sau când ţipă vreun om oarecare
când plouă când ştie sau nu ştie vreun cuvânt oarecare
când sangerează când minte când norii se strâng
când nu e iubită când e... prea femeie.

poezie de Diana Dancu (14 decembrie 2009)
Adăugat de Diana Dancu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un romantic

De două ceasuri tremurând în stradă,
Cu ochii plini de mută resemnare,
Îşi face planuri extraordinare
Şi-n mintea lui rosteşte o tiradă.

"Poftim la geam, sublimă arătare!
De-ai auzi tăcuta serenadă,
Te-ai apleca uşor pe balustradă
Ca să trimiţi în vânt o sărutare."

El speră încă... Poate, cine ştie,
De la distanţă, prin telepatie,
Va-nfiripa cu ea un dialog.

Dar inima-i se strânge ca-ntr-un cleşte,
Pe când vardistul trece şi-i şopteşte
C-un zâmbet straniu: — Circulaţi, vă rog!...

sonet de George Topîrceanu din A. Mirea: Caleidoscop
Adăugat de Andra Iosifan
Comentează! | Votează! | Copiază!