Oameni înaripaţi

dincolo de cuvinte sunt tăceri şi Icari de fum
care se tot ridică spălând cerul de temeri
niciodată nu o să pot zbura, şi-a spus omul în sinea lui
numai că sinele abia aşteaptă noaptea
şi atunci rupe lanţul;
zboară unde vede cu ochii
şi dacă nu mai vede, el simte
mă uit jur împrejur şi cred că ne-am mai întâlnit
numai că nu mai ştiu în care lume
poate că mergeam trecând unul pe lângă altul
sau poate că zburăm care încotro cu treburi
cert e că figura ta îmi spune ceva
fără cuvinte, fără mimică
fără aşteptări
spune-mi te rog... ce faci la noapte?

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

Dincolo de cuvinte este iubirea.
Dincolo de cuvinte poate fi
Durerea şi fericirea.
Dincolo de cuvinte este ceva sfânt,
Când sunt spuse de cineva
Cu suflet curat şi blând.
Dincolo de cuvinte rămâne un gol imens,
Dacă sunt spuse fără rost şi sens!
Dincolo de cuvinte sunt şi lacrimi de amor
Când vin dintr-o inimă plină de dor.
Căci omul fără cuvinte nu lasă nimic!
Numai o umbră tristă pe acest pământ.

poezie de Vladimir Potlog (24 februarie 2022)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te iubesc fără început şi fără sfârşit. Te iubesc ca şi cum ai fi devenit un organ în plus şi necesar din trupul meu. Te iubesc cum numai o fată poate iubi un băiat. Fără aşteptări, fără să vreau ceva în schimb, cu excepţia de a-mi îngădui să te păstrez aici, în inima mea, de a putea întotdeauna să îţi ştiu tăria, ochii şi spiritul care mi-a dat libertate şi m-a lăsat să zbor.

citat din Coco J. Ginger
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scris fără cuvinte

Pe lacrima de suflet
O inimă s-a stins...
Este simţământul
Ca flacăra nestinsă,
Ce vine ca furtuna
Peste chipul nins
Afară dintr-un spirit
Cu dragoste încinsă.

Pe un portret din veac trecut
Sclipeşte o lumină,
Vin îngeri albi şi nevăzuţi –
Paznici de văzduh...
Se năpustesc pe trupul rece
Cu inimă divină,
Renăscând la viaţă
Pe cel murit în duh.

Sunt mult prea multe fără glas
În viaţa asta mică...
Omul grăbit şi amorţit,
Nu vede şi nu simte!
Dintre luminile ce dor,
Dar care te ridică
Duhul tău trăieşte
Scris fără cuvinte.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tărâmul Acesta este un tărâm fără gânduri, fără cuvinte şi deci implicit; FĂRĂ CĂI. Orice cale e doar o capcană care te trimite de aici un pic mai încolo, la Sfântul Aşteaptă al minţii şi devenirea lui înlănţuitoare. A crede că mai ai nevoie de ceva, pentru a fi Sinele e cerşetorie, nu evoluţie. Tu poţi fi doar Sinele, doar Sinele e real, mintea şi toate creaţiile ei, inclusiv persoana DE ZI, care crezi că o eşti, sunt ireale. Atâta timp cât cauţi sau urmezi o cale, cauţi devenirea şi nu Sinele.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa că spune-mi Eva

eşti un tânăr adormit invers
care vede viaţa ca pe ceva bun
eşti decis să nu fii indecis în planurile tale de viitor
şi chiar dacă mă priveşti mirat
cu un pahar de vin pus pe jumătate
tot nu-ţi voi spune numele meu
pentru că eu nu am să-ţi spun cuvinte pe bază de săruri marine

cina o servesc la aceeaşi masă veche
acoperită cu o muşama tăiată pe alocuri
în mijlocul căreia arde o lumânare
drumurile mele sunt aceleaşi în fiecare zi
şi paharul din care beau a rămas mai mic
datoria de la pub s-a mărit
vânzătorul de ziare se face că nu mă vede
oricum în centrul oraşului se dă Metro Eirean pe gratis
şi fericirea aia de care-mi scrii cu atâta lejeritate
o găsesc fără să o caut
şi fără scrupule
iar dacă spui un thanks mai primeşti şi zâmbete
tot pe gratis

vezi tu bătrâne ofiţer de paradigme
dacă laşi gândacul să te asocieze cu un nume
s-ar putea să devii un filosof fără amante
aşa că spune-mi Eva
cea care ţi-a intrat în buzunare să-ţi scormonească idealurile
şi să-ţi numere aerul chinuit din declaraţiile de dragoste

poezie de Dorina Şişu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faith Matheny

Prima oară nu vei şti ce înseamnă –
Şi poate nu vei şti niciodată,
Şi poate nu-ţi vom spune niciodată –
Aceste scurte iluminări din sufletul tău,
Asemenea scânteierilor fulgerului printre nori albi,
La miezul nopţii când este lună plină.
Ele vin când eşti singură sau poate
Când stai cu prietenul tău şi, pe negândite,
O tăcere grea cade peste cuvinte, şi ochii lui
Fără să clipească strălucesc privindu-te.
Atunci, voi doi aţi văzut împreună secretul.
El vede în tine şi tu vezi în el.
Şi rămâneţi acolo înfioraţi că misterul
Care stă în faţa voastră vă va lovi şi ucide
Cu o splendoare ca aceea a Soarelui.

Fiţi fără teamă, ca toate sufletele care au asemenea viziuni,
Aşa cum trupul vostru este viu, iar al meu mort,
Tocmai aţi prins o adiere din mireasma subtilă a eterului,
Rezervată lui Dumnezeu Însuşi.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu vă temeţi de îmbrăţişări

cuvintele arestate aşteaptă iertarea între gratii de uitare
sunt cuvinte ce trebuiau să dispară din lume
şi dicţionarele sunt pline de carii
printre care se plimbă torţionarii de cuvinte

să nu vă temeţi de îmbrăţişări
chiar dacă sunt urmărite, puteţi să le îmbrăţişaţi
să le ascundeţi sub limbă ca pe sfânta împărtăşanie
sau să le strângeţi la piept încălzindu-le tremurul

lumea s-a umplut de cuvinte violate ce se strecoară pe lângă pereţi
prostia umblă ţanţoşă învârtoşându-şi neghiobia
şi scuipându-şi odraslele aurite de deochi
şi e greu de crezut, dar rostirea e pusă la stâlpul infamiei

îmbrăţişaţi cuvintele, iubiţi-le şi ocrotiţi-le pentru că...
la început a fost cuvântul
şi abia apoi... omul

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii tăi

Cu ochii lacomi de iubire,
Privesc cum pe sub geamul meu treci,
Inima mi-e plină de fericire,
Chiar dacă paşii tăi sunt reci,

Ştiu că pe altul îl iubeşti,
Ştiu că pe altul îl săruţi,
Şi de pe alte buze
Cuvinte de dragoste vrei să asculţi.

Dar nu o să uit niciodată
Clipa în care la mine ai venit
Şi ochii tăi de înger
Cu ochii mei s-au întâlnit!

poezie de Vladimir Potlog (27 iunie 2013)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Psalm (Ruga mea e fără cuvinte...)

Ruga mea e fără cuvinte,
Şi cântul, Doamne, îmi e fără glas.
Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte.
Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.

Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,
Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.
Ard către tine-ncet, ca un tăciune,
Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.

Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă
Şi te scrutez prin albul tău veşmânt
Pentru ca mintea mea să poată să-nţeleagă
Nengenunchiata firii pe pământ.

Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe
Şi zilnic se-ntregeşte cu metal.
Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,
Aşteaptă o ivire din cristal,
Pe un ştergar cu brâie de lumină.

Spune tu, Noapte, martor de smarald,
În care-anume floare şi tulpină
Dospeşte sucul fructului Său cald?

Gătită masa pentru cină,
Rămâne pusă de la prânz.
Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,
În care paşte-un mânz.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruptură

te-ai strecurat în visele mele. ca o undă. ca un regret. ca o aducere aminte.
suflul zilei noi se ridică din roua nopţii răstălmăcită în cuvinte
şi recade în tăceri autumnale, fără frunze, fără cer
visam mare, visam soare dar uitam că doar tu,
eşti cea mai fierbinte dintre lumi.
timpul meu sunt eu,
lumea mea sunt eu,
dar sunt dispus să le împart
aşa cum numai lucrurile frumoase pot fi împărţite
undeva, într-o altă secvenţă,
vorbeam de ruptură
dar cred că am rătăcit secvenţa
aşa că centrul lumii mele caută o cale către centrul lumii tale
pentru a rescrie legea universală a atracţiei

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

îmi pot imagina

că viaţa este o închisoare imensă, fără şanse de evadare
şi singura cale este moartea
fără regrete

dacă ai aflat deja ce inseamnă dragostea
poţi avea o undă de regret
dar dragostea înseamnă mult mai mult

sunt oameni care strâng diverse lucruri materiale fără importanţă
spre deosebire de ei, mie îmi place să las semne
ale trecerii. semne care se şterg greu

dincolo de viaţa asta consumată fără rost
au rămas o mulţime de cărţi şi cuvinte abandonate
dar cel mai mult îmi place să cred în urma paşilor mei prin amintirile altora

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât de departe se vede omul de toate o poate spune numai în poezie; cât de aproape se vede omul de Dumnezeu, o poate spune doar în rugăciune.

aforism de Camelia Opriţa
Adăugat de Dobrin Filip
Comentează! | Votează! | Copiază!

M: Cuvintele unui om care s-a realizat nu-şi pierd niciodată ţinta. Ele aşteaptă să se ivească condiţiile potrivite, fapt care poate să ia ceva timp, şi asta-i natural, căci există un sezon pentru semănat şi un sezon pentru recoltat. Însă cuvântul unui guru este o sămânţă care nu poate să piară. Desigur, guru trebuie să fie unul adevărat, care este dincolo de trup şi de minte, dincolo de conştiinţa însăşi, dincolo de spaţiu şi de timp, dincolo de dualitate şi de unitate, dincolo de înţelegere şi de descriere. Oamenii de bine – cei care au citit foarte mult şi au multe de spus – pot să te înveţe multe lucruri folositoare, dar ei nu sunt adevăraţii guru ale căror cuvinte se adeveresc întotdeauna.

citat din Nisargadatta Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastru de Australia

sunt femeia
care nu poate trăi...
fără albastrul oceanului!
sunt aripa
care nu poate zbura...
fără azurul clar al cerului!
sunt firul
care nu poate urca...
fără seninul sufletului!
sunt inima de Lună Plină
care nu poate trăi fără ochi de vis,
şi visele mele au gheare de leu,
apără zbor de lebădă neagră...

numele meu este săgeată,
albastru de Australia...
şi nu am să rămân în umbră,
nu am să caut decât cerul,
la fel ca Statuia Libertăţii...
şi zi şi noapte, şi noapte şi zi...
suflet de vis împlinit voi fi mereu!
albastru de Australia...
curat, rostind iubire de oameni!
secret universal, ţesut misterios
de un păianjen creator,
unind viaţă cu viaţă...
într-o carapace infinită...

poezie de Daniela Voiculescu
Adăugat de Ilinca Puiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geografia fără cuvinte

Doar zăpezile veşnice care
sunt mai vechi decât istoria
nu pot fi încadrate în aceasta
deoarece
despre zăpezile veşnice
nu s-a putut spune niciodată nimic în plus
de ceea ce sunt astăzi...
Geografia prin ce nu poate fi schimbătoare
sau înşelătoare?
De la o zi la alta,
Pământul poate fi umed sau uscat;
apele pot ieşi din matcă sau seca;
plantele pot fi verzi sau uscate,
însă zăpezile veşnice au fost întotdeauna
şi sunt de asemenea reci
şi unicele prin alcătuirea care
n-a înşelat aşteptările...

Geografia fără zăpezile veşnice
se poate menţine viabilă doar
punând în plan cimitirele
când acestea
sunt etalate prin simple imagini
fără a fi prezentate în cuvinte
fiindcă atunci ar părea istorie...

poezie de Vasile Dan Marchiş
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă...

(fragment)

(să ne aducem aminte de părinţi, nu numai de sărbători)

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc
toţi cei ce/au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în ţara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi fără nume
o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost

plecăciune mamă tată
şi tuturor pe care v-am iubi
(...)

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Augustine

luând bucăţi din valea veşniciei

omul e hulpav, nesătul, avar, despărţind nedespărţitul
şi uită că oricât ar strânge, nu poate lua nimic dincolo
dar cu toate acestea el nu se poate stăpâni
mai fură un surâs, atacă o notă în falset sau se învăluie-ntr-un vers
sunteţi Dumnezei! a spus Isus dar fiecare-şi vede îndumnezeirea-n felul său

armata sufletelor moarte

valuri, valuri, cerul şi pământul se umplu de oşteni
e vestita armată a celor duşi, plătită să străpungă întărirea zilei şi-a luminii
în primele rânduri sunt târâtoarele ce vor sfredeli zidul
urmează armia vieţuitoarelor ce au trăit sau au murit în apele amăgirilor
ce spăla resturi de lumină şi scoate la iveală noaptea
apoi stoluri, stoluri, vin zburătoarele ce trebuiesc să-întunece cu totul cerurile
iar apoi urmează vieţuitoarele cu patru şi două picioare
ce vor cerne lumina prin site de-întuneric

nopţile valpurgiei

e atâta linişte încât poţi auzi răsuflarea pământului
sufletele risipiţilor se ridică la ceruri, păpădii suflate
nebunia se caţără pe scara spaimelor târându-şi trena sângerie
stelele-şi îngână singure descântece iar luna-şi ţese ochiuri de sidef
e noaptea când cerurile şi pământurile se deschid
aruncând poduri de trecere peste tăceri

dimineţile mele perfecte

dimineaţa nu poate fi perfectă. dimineţile sunt doar frumoase sau încruntate
nici omul nu e perfect decât atunci când uită de sine şi uită de tot. sau când moare
perfect este copacul viu a cărui umbră nu caută unde să cadă
perfect este zborul a cărui urmă rămâne scrisă-n forma aripii
perfect e valul ce nu osteneşte chiar dacă nu-l ameninţă umbra lunii
şi mai ales, perfecţiunea se închide în acel moment
când te scalzi în lumină şi respiri
atunci aerul ia forma unui sărut şi te pătrunde.
simplu, normal şi fără ostentaţie

despărţire

mâinile mele şi-au luat lumea-n cap
au plecat şi m-au lăsat. oricum mai mult stricau. dar ce-o să mă fac fără mâini?
chiar cred ele că nu mai e nimic de mângâiat pe lume,
ştiu ele că s-au terminat toate mătăniile şi toate amintirile,
să te joci în nisip, să vânturi apa, să mângâi un sân, să te scarpini, să scrii
întotdeauna sunt bune la ceva mâinile. dacă le ai...
dacă nu, îţi rămâne să-ţi închipui
dar asta doare...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inadecvat

un oraş fără identitate, un om fără identitate, o idee fără identitate
oraşul moare încet, încet, fără zbatere, ca un miel de sacrificiu
omul caută mereu ceea ce nu a pierdut niciodată
şi ideea se lasă furată, o sabină în valurile isteriei umane
nimic nou printre litere, aceleaşi simboluri care se încheagă-n silabe
şi aceleaşi cuvinte terne, greu de rostit şi de ţinut minte
un om fără identitate devine invizibil, se dezintegrează
un oraş fără identitate moare, intră-n pământ şi-n uitare
o idee fără identitate este o idee fără conţinut
o formă fără fond, o semnătură indescifrabilă pe cerul cuvântului
pentru că...
orice idee se conţine pe ea însăşi

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închipuit dincolo

O zi, în timp, poate aş putea imagina o întâlnire,
cu părinţi-clone în mers pe stradă,
trecând fără a avea vreo cunoştinţă
că ne-am cunoaşte de pe undeva... o altă omenire
în care am fost, într-o istorie, ne cultivând familie în bravadă,
din care-n timp s-a mai pierdut pe drum, precum ceva din cinste, din conştiinţă.

Vom trece, straniu, ca necunoscuţi indiferenţi,
amestecaţi; copii cu nepoţi, fără nicio vârstă, atemporali,
printre bunici în cărucior, cu biberonul plin cu lapte,
un eu cărunt, cu toţii -într-o retină, neabsenţi,
tot încercând să plâng, neînţeles de nimeni- ajunşi atât de imorali,
nerecunoscători... se pare că-s în dincolo, care nu-i, o lume necuvântătoare dusă, ca şi eu, uitată până şi-n cuvinte, nemaiştiind nici şoapte!...
Neînchipuita, dinaintele şi de după mine... noapte.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre speranţă

(dacă sufletul tău ar putea să cânte,
dar el nu poate decât să spere!)

Speranţa pe care în suflet o porţi
Chiar şi numai de la uşă până la liftul blocului,
Acea speranţă îţi pune pe faţă mâinile
Construite din nisip
Ca să nu vezi valul oceanului ce niciodată
Nu se poate sparge
Cuţitul care se uită la tine
Atunci când, răsucindu-se pe călcâie,
Se înnoadă în jurul durerii
Şi sângele tău de culoarea cântecului
Pe care îl beau rănile-
Eu, pe lângă toate acestea, nu exist!
Aş putea fi confundat cu o cărămidă,
Cu o scânteie sau cu unghia ce uşor
Se rupe în uşă,
Aş putea fi confundat cu ceva care există,
Dar, pe lângă toate acestea, eu nu exist.
Şi tot aşa cum se lasă anotimpul,
Ca o înserare, încet, pe coapsele vremii,
Pe gâtul firav al vieţii din tine
Se prelinge lacrima transparentă,
Lacrima ce fără dorinţă se naşte,
Lacrima ce nici nu ştie când piere,
Lacrima prin care se vede undeva, aproape,
În aerul de lângă tine,
O inimă îmbrăcată în ghimpi
( Ca să poată sta un trup în jurul ei )
E trupul meu, dar eu nu exist!

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Comentează! | Votează! | Copiază!