Până când?

Lehamitea ne-a prins,
Ne-a ajuns disperarea,
Sărăcia ne-a-nvins,
Deznădejde-ntristarea.

Bieţi bătrâni părăsiţi
Parcă nu mai au loc,
Unii, vai, scoşi din minţi
Îşi fac singuri soroc.

Spre o lume de veci
Poate mai primitoare,
Toate clipele reci
Vor scăpa din strânsoare.

Fiii lor necăjiţi
Prin străini îşi dau foc
De dureri copleşiţi
Şi de mult nenoroc.

Visul lor de-a trăi
Printre cei din elită,
Moare-ncet zi de zi,
E-o himeră rănită.

Pieptul lor sângerează,
Ar striga, dar n-au unde,
Cel bogat îi sfidează,
Glasul lor nu-l aude.

N-a simţit niciodată
Foamea-n el cum pătrunde,
Frigu-n jur cum dă roată,
Boala-n trup cum se-ascunde.

Până când vor putea
Să suporte tortura,
În picioare să stea,
Să nu-i macine ura?

poezie de Mariana Dobrin din Jurnal cu aromă de pamflet
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-a ajuns vremea

Lumea-n jur e ca o oază de-ncercare:
Răutate, dispreţ şi dezbinare.
Ne-a ajuns vremea prorocită de Ioan,
Ce-a prins contur, iar conturul e în van...

Rugăciunea noastră încet a dispărut
Ca un Iuda, noi pe cruce L-am vândut.
Ne-a ajuns vremea când păcatu-i lăudat,
Şi-al Lui popor nu mai ştie de Sabat.

Am rămas doar singuri, împotriva tuturor...
Veghind tăcuţi lângă-al nostru Creator.
Ne-a ajuns vremea sfârşitului prezis,
Prin Cuvântul Sfânt, ce nouă ne-a fost scris.

poezie de Rareş Faragău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi s-a mai stins un zeu

Azi ne-a mai părăsit un zeu
De pe această lume trecătoare,
Ce zici de ani ne-a bucurat,
Ridicând tribunele-n picioare.

S-a dus să joace fotbal printre stele
Şi ne-a lăsat în suflet gol imens,
Iar sportul a mai pierdut azi un tezaur,
Copilul blând cu mâinile de aur.

Te plânge azi toată planeta,
Tu fotbalului i-ai purtat cu drag ştacheta,
Ai fost un astru printre astre,
Un fotbalist că tine nu se va mai naşte!

La cluburi mari şi de elită
Ai adus faimă şi mândrie,
Cu jale azi planeta te petrece,
Te vom iubi mereu, numărul 10!

Ai fost lovit de multă suferinţă,
Ca cei sărmani poate ai scrâşnit din dinţi,
Ai cunoscut succesul şi mândria
Şi te-ai luptat din greu cu sărăcia.

Chiar de-ai ajuns pe culmi înalte,
Iar pentru tine a fluturat un steag,
Nu ţi-ai uitat copilăria şi sărăcia de unde-ai plecat...
Puţini sunt cei ce gândesc ca tine
Şi nu le e cu viaţa lor ruşine.

Îţi vom aduce un omagiu trist,
Iar fanii te vor plânge întotdeauna,
Antrenori mari şi cluburi de elită,
Cu inima de durere înnegrită...
Te plâng oraşe întregi ca Roma, Madrid sau Barcelona,
Tu vei rămâne unic, Diego Maradona!

(poem închinat marelui fotbalist Diego Armando Maradona)

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi sângele apă nu se face

Tu ai rămas nehotărâtă
în oraşul trecut peste mări,
să cauţi alt orizont
printre străinii mult prea străini.

Eu călătoresc spre casa din ţara de suflet
cu inima pe un munte de sănătate
unde locurile mă cunosc
şi sângele apă nu se face.

Te aştept adăugând câte o zi de tristeţe
până la punctul terminus,
înlăuntrul tău descurajat de himere
sângerează rănită dragostea
şi se preface-n strânsoare.

Lumile noastre nu simt diferenţa,
ea naşte singurătate şi orgoliu
ce într-o zi se pierde definitiv
şi zorii ei îmi bat la geam.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (22 iulie 2017)
Adăugat de Llelu Nicolae Valareanu(Sarbu)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin voia Sa

Pe noi ne-a cununat chiar Cerul
Pe o alee undeva
Şi ne-a fost cler însuşi Eterul,
Vibrând în jur muzica Sa.

Nuntaşi ne-au fost bătrâni copacii,
Care din frunze ne cântau,
Eram doar tu şi eu... şi macii
Şi toate-n jur aplaudau.

Nici noi n-am înţeles prea bine
Acel moment când Dumnezeu,
Mi te-a adus în dar, pe tine,
Să fii la pieptul meu mereu.

Dar ne-am simţit în 'cele clipe
Altundeva, parcă în Rai,
Purtaţi de îngeri pe aripe,
Acum te am şi tu mă ai.

Pe noi ne-a cununat chiar Cerul,
Prin voia Lui să fim mereu,
N-am înţeles atunci misterul
Dar iată... suntem tu şi eu.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânge codrul

Plânge codrul şi suspină
Fiindcă moare fără vină
Că nicicând nu ne-a trădat,
Ne-a fost frate-adevărat
Ne-a dat lemn să facem case,
Fluiere, viori frumoase,
Şi pătuţuri la copii,
Şi-alte lucruri mii şi mii.
Ne-a ascuns când ne-a fost greu
Şi ne-a ocrotit mereu,
Iar când am ajuns bătrâni
El ne-a pus bastoane-n mâini
Ne-a dat lemn pentru sicrie
Să dormim pe veşnicie
Şi tot el ne-a înfipt întâi
Cruci de lemn la căpătâi.
Dar noi nu-i mai suntem fraţi
C-aşa-s oamenii, ingraţi
Sunt prieteni doar la bine,
Iar la rău uită de tine.
Plânge codrul că-i tăiat,
Însă nu ne-a blestemat,
Ci se roagă către astre
Pentru sufletele noastre,
Fiindcă într-un anume fel
Vom muri şi noi cu el.

poezie de Octavian Cocoş (12 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţe la Caracal

E trist când fiicele ori fiii,
Îşi pierd sărmanii lor părinţi,
Dar sunt de-a dreptul scoşi din minţi,
Părinţii care-şi pierd copiii...

Striviţi sub tainice mistere,
Se duc părinţii spre alt rost,
De parcă nici nu ar fi fost,
Şi-i lasă pe copii-n durere...

Dar timpul lecuie durerea,
Iar truda zilei trece-ncet,
Coşmarul morţii în regret,
Şi soarta îşi impune vrerea...

Dar vrerea-i uneori nedreaptă,
Şi îi răpeşte pe copii,
Lăsându-i pe părinţi pustii,
Căzuţi pe-a disperării treaptă...

Nici timp, nici trudă, nu au vlagă,
S-aline prea cumplitul chin,
Li-i viaţa cupă cu venin,
Şi fără rost e lumea-ntreagă...

E trist când fiicele ori fiii,
Îşi pierd sărmanii lor părinţi,
Dar sunt de-a dreptul scoşi din minţi
Părinţii care-şi pierd copiii!

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La margine de hău

Ne-au rămas satele pustii şi reci
Şi-n urma lor se stinge un popor...
Ne-au rămas sufletele fără viitor,
Iar capetele de pe umeri, seci.

Ne-au rămas numai amintiri,
Pe când credeam c-o să rămână
Tot neamul nostru prins de mână,
Într-o lume a fainelor trăiri.

Ne-a rămas numai să plecăm,
Către străini să ne luăm zborul...
Nu mai avem la ce da cu piciorul,
N-a mai rămas decât să ne cărăm...

Ne-a rămas numai ce-au vrut ei...
Aceste trupuri fără de conştiinţă!
Mai greu să scapi de neputinţă,
Când legile i-au transformat în zei...

Ne-au vrut exact cum am ajuns,
Cum nu s-ar fi putut mai rău...
Ne-au vrut la margine de hău,
Şi-au reuşit: le-a mers ca uns.

Ce "bravo" sunt aceşti mişei
Şi ce de plâns suntem noi, restul,
Dacă-am ajuns să picăm testul
De-a fi mai presus decât ei.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (27 august 2019)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertatea de-a muri

Doamne, ce timpuri trăim!
Cât de mult ne scufundăm!
Din care lume venim?
Şi spre care ne-ndreptăm?

În loc de lapte şi miere
Revoluţia ne-a dat,
Sărăcie şi durere
Şi spre "apus" ne-a îndreptat.

Ne-aţi inoculat în venă
Venin şi ură, bestial.
Libertatea-i doar o drenă
Ca să murim natural.

Avem în noi atâta ură,
Că oamenii din oameni muşcă.
Acum "plecăm" din natură
Fără boală, fără puşcă.

Prin revuluţie am câştigat
Doar libertatea de-a muri.
În zadar am tot sperat
Că mai bine vom trăi.

poezie de Dumitru Delcă (6 octombrie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu studiez dezastrele născute dintr-un sărut

nici moartea pe cruce
nici învierea de după
oricum îmi este de ajuns
câte o apocalipsă
între două naşteri
şi o trecere prin haos
aproape cât o adormire de duminică
în care s-a născut visul
şi paradisul
de iad ne-am ocupat noi
după ce nu ne-a mai ajuns
fericirea
.....................................
mă tot întreb de unde
mi-a rămas această muzică
care parcă vine
din rădăcina unei lacrimi
.....................................
poate fiecare stea cânta
în pliscul unei păsări de foc
iar un copil ciudat
venit parcă dintr-o zbatere de aripi
împletea galaxile
ca pe o vată de zahăr ars
care-şi aştepta spirala
apoi
ca şi când nu mai era de ajuns cântecul
din gândul cioplitor de univers
au apărut cuvintele
.....................................
fiecare rostire era o nouă lume
până când nu a mai ştiut nici măcar el
de unde începuse
şi nici unde să mai găsească loc
pentru câte rostiri
mai avea de rostit
...................................
împreună cu magica rostire
a apărut oul
mai apoi şi întrebarea
poate si filosofia
dar cum era aşa greu să plângă singur
chiar înainte de a umple cu oceane pământul
a început să gândească viaţa
ca pe o iarbă verde tivită cu margarete
soarele nu poate fi
doar un ou de pasăre măiastră
poate nici faraonii nu sunt nemuritori
îngropaţi aiurea
sub imposibile cuiburi
de unde nu le mai cântă stelele

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au rămas singuri pe lume

Într-o casă din pădure,
acolo între castani,
Doi bătrâni, singuri pe lume,
trăiesc gârboviţi de ani.

Singurătatea-i apasă,
viaţa lor e mai amară.
Nu mai pot ieşi din casă,
nu mai ştiu ce e pe-afară.

Viaţa lor spre moarte suie.
Nu mai pot să vadă largul.
Copii n-au ca să-i mângâie,
Nimeni nu le trece pragul.

Când glasul lor se stinge,
cine îi va îngropa?
Cine oare îi va plânge?
Sau... fiarele-i vor devora.

poezie de Dumitru Delcă (septembrie 2007)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu ne-a dat cuvântul

Dumnezeu ne-a dat cuvântul,
Dar noi de mult nu mai vorbim.
El ne-a dat şi gândul,
Dar noi de mult nu mai gândim.

Dumnezeu ne-a arătat lumina.
Dar noi am abuzat de ea.
Şi ea sărmana de frica noastră
S-a ascuns în umbra sa.

Dumnezeu ne-a făcut şi cerul,
Cu bolta lui alb-albastră
Dar noi nu i-am înţeles misterul
Şi l-am închis ca pe o fereastră.

Dumnezeu ne-a dat pământul.
Să ne naştem şi să rodim,
Dar noi am uitat un lucru simplu.
Pământul să-l iubim.

Dumnezeu ne-a dat de toate
Şi putere ne-a mai dat.
Dar noi ne temem de moarte,
Dar nu ne temem de păcat.

poezie de Vladimir Potlog (31 martie 2020)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul care ucide

Potop de vorbe-aruncă unii cu-atât de multă uşurinţă,
Lovesc cu ele drept în faţă, de parcă n-au pic de credinţă.
Şi încărcată le e vorba de mult venin şi multă ură,
Îţi intră-n suflet cu bocancii, nu au ruşine, nici măsură.
Nu au produs de când se ştiu decât şuvoi de vorbe goale,
Au stat la pândă şi-au lovit când au simtit un loc mai moale.
Cuvântul lor e ca pumnalul, ce-n inimă ţi-l răsucesc,
Ei simt cum rana sângerează şi-atunci mai tare-l învârtesc.
Dar cel mai laş e-acela care îţi sare-n spate mişeleşte
Şi pe la colţuri des apare, urzeşte intrigi, terfeleşte.
Ar trebui trimis în rând cu-acei tâlhari la drumul mare
Şi pedepsit cu penitenţă, că te-a adus la disperare.
E mult mai grav un braţ rănit, sau portofelul tău furat?
Nu este mai cumplită rana din bietul suflet disperat
Şi inima ce-a fost rănită, cu vorba rece ca de gheaţă,
Ce a ucis în om speranţa şi bucuria lui de viaţă?

poezie de Mariana Dobrin din Jurnal cu aromă de pamflet
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul ne-a atras şi ne-a transformat aripile în picioare, ca să putem trăi pe el.

aforism de Ştefan Mîrzac din Cuvinte cu dor de miez, Pământ (2016)
Adăugat de Ştefan Mîrzac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ci-n stea...

Cinste strămoşilor noştrii, cinste strămoşilor daci,
De la floarea vieţii cinste şi până la ultimul baci,
De la primul bob de viaţa, până la ultimul rege,
De la începutul lumii... cred că se subînţelege!

Sper c-o să vă ţinem minte, alte zeci de generaţii,
Sper să vă urmăm exemplul şi să vă intrăm în graţii,
Că aşa va fi, eu sper, da', sper că nu sperăm degeaba,
Trebuiesc munci lămurite, cam aşa stă acu' treaba...

Nu se mai cunoşte cinstea, ne-a furat-o-n timp guvernul,
Ne-a făcut să suprapunem, paradisul cu infernul,
Dar nu-i bai, cu toate-acestea, eu am să-mi cinstesc strămoşii,
Nu mă lepăd eu D'acia, poa' să cânte-n veci cocoşii!...

Cum spunea odinioară, geniul cel pustiu cu ramul:
"Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul..."...

sonet epigramatic de Vasile Zamolxeanu (23 februarie 2016)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce este viaţa

Viaţa este o suflare,
sau poate ceva mai mult.
Este scurtă-îmbrăţişare
a timpului petrecut.

Viaţa e o alergare,
maraton fără sfârşit,
După fericirea care
ne-a vrăjit, ne-a amăgit.

Viaţa e o căutare
într-un timp nedefinit,
A miracolului care
doar în vis ne-a ispitit.

Viaţa este o fereastră
deschisă spre viitor,
Către care viaţa noastră
nu are aripi de zbor.

În zadar omul se zbate.
Idealul nu-l atinge.
Viaţa de trup se desparte,
Omul repede se stinge.

Vreme vine, vreme trece,
Fericirea-i doar un vis,
Rămânem statuie rece,
Cu ochii spre Paradis.

poezie de Dumitru Delcă (februarie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revărsare de har

Şi azi, ca la-nceput, apreciem lucrarea
Se manifestă clar; Stăpânul este bun
În fiecare clipă ne dă orientarea
Să nu ne ameţească baloane de săpun...

Vedem cum se revarsă spre noi o cercetare
Ce n-o putem găsi la fiinţe omeneşti
Şimţim cum ne pătrunde acea înseninare
Ce-i clar că-şi are sursa în zonele cereşti.

Să merităm noi mila din abundenţă dată?
Nu, nicidecum! Pe Domn L-am întristat
Şi totuşi e Stăpânul ce nici măcar odată
Când ne-a învins suspinul nu ne-a abandonat.

Cuprinşi de întristare am murmurat pe cale
Dar n-a ţinut prea mult netrebnicul impas
Ne-a arătat prin vis superbele petale
Din flori ce le-om vedea când vom sosi Acas'.

Când am călcat pe-alături în drumul spre Cetate
Ne-a dojenit duios şi-am revenit la El
Iar când ne-a dus destinul în stări mai complicate
El iar ne-a pus în braţe tărie de oţel.

Nicicând nu s-or goli hambarele-I preapline
Din ele sunt trimise cadouri ne-ncetat
O, harul ne inundă şi-n zilele senine
Şi când întunecarea, un timp, ne-a-mpresurat.

Şi azi, ca la-nceput, torentul de iubire
Pătrunde în fiinţe, le-ndeamnă la trăiri
Ce nasc inviorări şi stări de mulţumire
Şi-L preamăresc pe Mielul supremelor jertfiri.

poezie de George Cornici din Aripi cutezătoare (17 aprilie 2014)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şpaga trece pe roşu

Beizadeaua căptuşită până la gât în euroi,
Apasă pe acceleraţii şi trece-n goană peste noi.
Nu-i pasă nici de semafor, nici de-alte semne de pe stradă.
El dă manelele la maxim şi toată lumea vrea să-l vadă,
Că lângă el în jeep se-ntinde fătuca nu ştiu cărui boss,
Ce ţine hăţurile urbei şi e la pungă cel mai gros.
Aşa că loaza dumisale nu are legi, nici uşi închise,
Dispreţuieşte pe oricine, că toate lui îi sunt premise.
Un poliţist nici nu-ndrăzneşte să-l amendeze, dupa caz,
Se face că nici nu-l observă, că altfel intră în necaz.
Şi te apucă disperarea, la noi, ceilalţi când te gândeşti,
Că te opreşte la vreun filtru, chiar dacă tu nici nu greşeşti...
Îl vezi pe durul poliţist, ce plin de zel se dă la tine!
Îţi cercetează-atent maşina şi-ţi spune că ceva nu-i bine.
Tu ştii că n-ai niciun cusur, dar n-ai decât să-ncerci un truc,
Şi vei scăpa şi de amendă şi vei scăpa şi de năuc:
Să foloseşti un "PLIC-MINUNE"! doar ştii, că peste tot se poartă;
Tu nu ai spate-asigurat, pe tine nimeni nu te iartă.

poezie de Mariana Dobrin din Jurnal cu aromă de pamflet
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai anevoie ne poate fi rănită vanitatea atunci când mândria ne-a fost rănită cu puţin înainte.

aforism celebru de Friedrich Nietzsche din Dincolo de bine şi de rău, Aforisme şi interludii
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri de toamnă

Păşesc pe un covor de frunze ruginii
Şi mă strecor alene printre copacii goi
În minte-mi năvălesc cuvinte mii şi mii
Pe care cu iubire ni le-am rostit noi doi.

E linişte deplină, doar frunzele foşnesc
Sub paşii mei pierduţi, ce nicăieri mă poartă
Căci nu am niciun scop, doar vreau să-mi amintesc
Ce fericiţi am fost şi ocrotiţi de soartă.

Căci nu ne-a dat averi, ori viaţă-n mare stil,
Onoruri fel de fel sau falsă măreţie,
Însă ne-a dăruit un minunat copil
Cu mult mai preţios decât o bogăţie.

Iar când vom fi bătrâni, nu are importanţă
De va pleca în lume şi singuri o să fim,
Căci ca orice părinţi, vom mai avea speranţă
Să-l mai vedem o dată 'nainte să murim.

poezie de Octavian Cocoş (24 noiembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sensibilitatea e viaţă

Să fii sensibil e un lucru mare
Înseamnă c-al tău suflet mai vibrează
În lumea asta neîndurătoare
Care pe omul blând nu-l tolerează.

Nu-i indicat, spun unii cam sever,
Prin suflet să îţi treacă toate, toate,
Căci când te bucuri te înalţi la cer,
Dar când eşti trist cazi într-un fel de moarte.

De-aceea mulţi n-au sufletul de gheaţă,
Însă nici focu-n el nu-l înteţesc,
Netulburaţi, parcă plutesc prin viaţă,
Dar nu trăiesc, ci supravieţuiesc.

poezie de Octavian Cocoş (27 decembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!