
Pas...
sunet strident caut în noapte
albatroșii sfâșie norii, obstacole în calea zborului
îi aud atât de tare și în depărtare
strigătul morții mânjește un cer cu pata de asfințit
coborâtă până în adâncul lanțurilor
aud trenul și șinele mă poartă spre depărtări
dorințele urlă în mine și strivesc sub tălpi macii
atât de goi de non-sens mi se par
pentru că vreau să-i modelez eu
cu mâini de olar cu lut de pe muntele cu zei
mă dor pulsurile inimii și mă înțeapă fiecare
lacrimă scursă, stoarsă până la neplângere
mă simt stafie înveșmântată în alb
chipul e-acoperit diform ca și cum oasele
ar fi fost topite
în lanțul inelului ce mă unea odată cu o icoană
s-a sfărmat atâta ființă
umilința a otrăvit fiecare fir de nisip
din care mă construise demiurgul
bucată cu bucată mă adun de pe câmpul ars de-atâta trăire
cenușa a rămas risipită în cântecul durerii păsărilor călătoare
mă du suflete pe cărarea spre înainte
și chiar de moartea mă cheamă
ascultă-mi ruga către viață
nu-mi trebuie decât o coală albă de hârtie
pe care să desenez cu degete pline de pământ
urma tălpilor să știe omul ce vine
că sunt încă vie
bate la poarta mea și scoate-mă
din cenușă de aici... până aici
poezie de Mirela Nicoleta Toniță
Adăugat de Mirela

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre moarte
- poezii despre hârtie
- poezii despre cenușă
- poezii despre zbor
- poezii despre viață
- poezii despre trenuri
- poezii despre sunet
- poezii despre suflet
- poezii despre păsările călătoare
Citate similare

An învățat
Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invățat că iubirea este.
Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheața realitații m-a învățat
că a fi
este
Nu a fost...
Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învățat că sarea durerii
curată alb o rană însângerată.
Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înțeles că cenușa
zămislește sâmburele renașterii.
Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înțeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.
Voi coborî în abisul ființei
până când sfârșitul lui a fi
va începe cu a fost...
poezie de Mirela Nicoleta Toniță (2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniță

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre inimă
- poezii despre învățătură
- poezii despre trup și suflet
- poezii despre trandafiri
- poezii despre sânge
- poezii despre sfârșit
- poezii despre păsări
- Ne poți propune o poezie de dragoste?

Poezia e casa mea
aici trăiesc
aici mă împiedic de iluzii
aici iubesc
până când mi se face rău
de atâta bine
aici devin prizoniera
propriei nebunii
și învăț să mă ridic
analizând toate segmentele grele
când albul și negrul
se împletesc
la marginea unui strigăt
aici vine Isus
să mă întrebe de mine
când urlu din toate puterile că
nu sunt
poezia e casa mea
puteți înțelege
aici nu am garduri
să plâng copacii trădați
de fiecare scândură
aici nu mi-e rușine
să așez sentimentele
pe o coală albă
și să tai cu o linie oblică
trecutul
aici mă simt
eu
pentru o viață
trăită
poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre alb, poezii despre trădare, poezii despre trecut, poezii despre rușine, poezii despre poezie, poezii despre plâns sau poezii despre negru

Fluture de noapte
Sunt un fluture de noapte
care își arde mereu aripile de cântec
Sunt femeia
care aduce întrebări eterne în suflete
Sunt eu...
cea care ucide apusul
cu umbre de vis...
Sunt mâna care mângâie
si gândul care sărută...
Sunt adierea vântului prin părul tău...
Sunt liniștea care se cerne deasupra luminii...
Atinge-mi fața să afli
cum se aprind în mine felinarele sângelui!
Atinge-mi căldura
să poți topi vorbele la flacăra
trupului meu!
Se cutremură amurgul în brațele mele
când te mângâi...
Calea Lactee își pierde urma în mine...
Eu sunt cea care te cheamă la festinul iubirii...
Eu sunt cea care întinde mâna spre tine
ca spre o oază de fericire...
Dă-mi cupa gurii tale să mă îmbăt cu abisul tău!
Dă-mi palmele să le adun
intr-o lacrimă de ploaie
care să spele toate nopțile plânse odată!
Modelează lutul meu
să poți face din el
chipul adevărat al omului din mine!
Scrijelește cu buzele tale urme de dor
atât de dureros încât
să nu-mi mai treacă nicicând!
Și nu te mai întreba ce se intamplă!
Suntem doar noi doi,
atât de puri
că albul e prea puțin alb
și cerul prea puțin înalt
ca să poată ajunge până la el
ceea ce simțim:
infinitul fiecăruia dintre noi...
poezie de Lelia Mossora (6 martie 2004)
Adăugat de Lelia Mossora

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre noapte, poezii despre înălțime, poezii despre vânt, poezii despre sărut, poezii despre păr sau poezii despre prăpăstii

Moartea mea străină
mai întâi am construit un zid în jurul meu
un zid înalt de piatră și am sperat
să te uit
dar fiecare pasăre
fiecare adiere care trecea peste zid
purtau vești și doruri și numele tău
pe aripi
și mă durea și plângeam
și desenam cu creta pe zid
amintiri, fiecare gând fiecare tu
am umplut zidul cu desene
și zidul în loc să se îngroașe
parcă se subția
când am terminat creta
am continuat să desenez cu carnea de pe degete
cu sângele din mine și toată ura mea
cu înverșunare nebună
până când s-a ros toată carnea
și oasele degetelor
roase și ele de zid
au fost luate de vânt și răspândite în zare
și ele se auzeau ca un ropot
venind din depărtarea goală
am ucis toate păsările
toți fluturii
și vântul l-am ucis
am blestemat toți sfinții
și lumea toată am blestemat,
degeaba!
acum te auzeam în sânge cum urcai
spre tâmplă apoi în ochi
unde te înecam cu lacrimi
și iar te auzeam în sânge
și cum urcai spre tâmplă spre ochi
până am orbit
și tot așa te-am auzit în suflet
până am surzit
am urlat, am urlat în noapte
până am muțit
am și murit puțin
dar tu, tu muriseși demult, tare demult
și moartea mea străină și moartea ta durut
poezie de Petre Ioan Crețu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre desen, poezii despre degete sau poezii despre sfinți
Mama
Tu, mamă, iartă-mi fiecare lacrimă de a ta,
Ascultă-mi mamă gândurile, ești binecuvântarea mea,
Și pentru fiecare noapte când ai stat cu teamă,
De ce nu sun, dacă sunt bine, tu, iartă-mă, o, mamă.
Te-aș scrie-n mii de versuri și te-aș repeta într-una,
Ca mama nu sunt toate, ca mama nu-i niciuna,
Az zmulge ani din viața mea doar ca să ți-i dau ție,
Așa cum tu din viața ta mi-ai dat viață și mie.
Te simt în fiecare gând și-n fiecare dor,
Și mamă, în fiecare zi spre tine vreau să zbor,
Vreau să pot fi lângă tine, să mă strângi la piept,
Să pot să îți sărut iar mâna de atâta timp aștept.
De-ai putea să pierzi din bani să-ți cumperi sănătate,
Nu te zgârci, să-ți cumperi multă, că-n rest le ai pe toate,
Mi-aș sacrifica întreaga viață doar să te știu bine,
Așa cum ți-ai sacrificat-o tu să-mi fie bine mie.
M-aș urca până la cer, ți-aș scrie chiar și-n stele,
"Te iubesc, ființă dragă, ești sensul vieții mele"
Iar pentru fiecare lacrimă ce n-am băgato-n seamă,
Te rog tu să mă ierți pe mine, draga mea, sfântă mamă.
poezie de Ionela Hondreac (26 iunie 2018)
Adăugat de Ionela Hondreac

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre mamă, poezii despre gânduri, poezii despre versuri, poezii despre timp, poezii despre sănătate sau poezii despre stele

Răsăritul ploii
Rădăcinile scot sunete ciudate
cresc din pamant și peste tot e umed.
La răsăritul ploii curg șuvoi urmele de ape.
De curând potopul se-nșiră pe-o pagină de carte.
Desenate, valurile păreau pălării întoarse
către est... de unde se scurge pe mâini
atâta fluid albastru și de unde trupurile norilor
se-nfioară la fiecare palpare a cerului
cu roiuri de gânduri aruncate pe cer ca stele
într-o noapte neagră, neagră și-atât de aproape
de ce am fost odată umbre la-nceputuri?
Scândurile porții se aud scârțâind și doar
găurile amintesc că timpul se strecoară
prin fiecare fărâmă a ființei atât de învechite
ca un fir de ață care se rupe la prima
durere mai aproape de nodul încă nedezlegat
al destinului.
Îngerii se-adună pe cale ca fluturii albaștri
în jurul gurii de apă risipită pentru o fotografie
înrămată de retină și poate c-o flacără
deznodăm iar și iar cuvinte încrucișate
desenate pe-un trotuar într-o zi a copiilor
atât de departe de ceea ce am fost și noi
odată...
poezie de Mirela Nicoleta Toniță
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniță

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre albastru, poezii despre îngeri, poezii despre rebus, poezii despre ploaie sau poezii despre nori

Alerg
Alerg...
caut cu durere drumul pierdut
în labirintul în care
pașii tăi cheamă căutarea mea.
Urmează-mi destinul!
Tu-l știi... e încuiat în stele.
Citește-l,
nu poate fi departe de tine.
Visez în noapte să te ating
cu ramurile brațelor mele.
Te caut înfricoșată
pe obrazul ce mai păstrează încă
urma lacrimii tale.
Am nevoie de tine,
port înca în mine
fiorul atingerii tale.
Te visez în drumuri uitate
către adâncul ființei mele,
îți sărut încă urma
din vise...
Vino
*
Caută-mă ca să te găsesc...
poezie de Mirela Nicoleta Toniță (2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniță

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre visare, poezii despre uitare, poezii despre frică, poezii despre durere sau poezii despre crengi
O, până când?...
De-atâta vreme-auzi și tu chemarea
Spre ceruri, spre lumină și spre rai,
Și tot n-asculți, nici plânsul, nici cântarea
Și nu-ți îndrepți nici gândul, nici cărarea:
O, până când, o, până când mai stai?
Văzut-ai și tu lucrurile care
Pe alții mulți i-a-ntors din calea rea,
Dar tu mereu rămâi în nepăsare,
În cea mai rea, în cea mai tristă stare.
O, până când, o, până când așa?
O, tu cunoști că moartea nu-i departe,
Că mergi spre focul iadului dintâi,
Și totuși tu rămâi pe căi deșarte,
Rămâi în foc, în chin, în plâns și-n moarte!
O, până când, o, până când rămâi?
Tu știi și de la tine ce așteaptă
De-atâta vreme și astăzi Dumnezeu!
Cunoști chemarea sfântă și-nțeleaptă,
Cunoști și calea rea și calea dreaptă:
O, până când, o, până când în rău?
A mai trecut un an din scurta-ți viață
Și-acesta-i poate ultimul ce-l ai.
O, smulge-te din neagra nopții ceață,
O, rupe-ți vălul negru de pe față:
O, până când, o, până când mai stai?
Curând solia morții-o să te cheme
Răsplata cea de veci ca să ți-o iei.
E vremea hotărârilor supreme,
E azi a mântuirii tale vreme!
O, până când, o, până când nu vrei?...
poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre religie, poezii despre tristețe, poezii despre sfințenie sau poezii despre răsplată

De ce să caut pietre pe caldarâmul ud?
De ce să caut pietre pe caldarâmul ud
când lacrimile s-au oprit la răscruce
de cântec?... îngână în depărtări
vântul, elegia celor ce și-au căutat iubirea
la trunchiul copacului din ei...
erau doar rădăcini răsfirate în loc de degete
cuprind frunzele umede de-atâta ploaie
sunt de fapt pleoapele verzi ale copacului
desprinse de pe trupul primăverii
când iarna le-a nins, alb, până in adâncul
pământului... să le hrănească bulgării nenăscuți
înfloresc mugurii, rotund, rodul săruturilor,
au crescut petale pe pântecele virgina al crengilor
e simplu... și atât de verde... poveste de dragoste...
taina pulsului e ascultată doar de tâmpla zvâcnindă...
poezie de Mirela Nicoleta Toniță
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniță

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre verde, poezii despre iubire, poezii despre puls, poezii despre primăvară, poezii despre povești de dragoste sau poezii despre ninsoare

Ultima rază
rătăcit între neglijabile absențe
de multe ori incoerente
discut cu mine
cu fostele amintiri
să uit acum tot ce a fost
murdar, urât
eu nu mai pot
se scutură pe aleile de tei
sau de ce vrei
dureri, lacrimi și păcate
în orbite ochii mă dor
prin cearcănele sufletului
curg alte gânduri
despre un trecut
de mult trecut, băut și petrecut
am colții azi tociți de griji
de ani trăiți prin gunoi
sunt un biet copil neascultător sau un bătrân
atât de orb, atât de chior
de ce îmi ceri mereu
să plec de zor
pe drum copacul tresare
de ce oare
râul țopăie prin ani
rătăcit între plopi și platani
caut o cale spre mare
vântul dă târcoale
bolovani pe umeri, pietre pe drum
o salcie plânge astăzi, acum
e lacrimă toată
un hohot amorf răsună a jale
nimeni în cale, doar moarte dă târcole
întunericul a cuprins totul
tăcerea tresare
o lume cade
pe o parte, la vale
timpul țipă nervos
a uitat să mai plece
viața curge și trece
a rămas o urmă de gând în zațul de cafea
cafeaua amară
trenul a trecut în zori
dincolo de mine
în stație nu era nimeni
nici eu
ascunsesem trupul
dincolo de ușă
ca să mă strecor
mai ușor în neantul lumii
nu am știut
eram copil atunci
doar rătăceam pe dealuri și prin lunci
tot căutând ouă de cuci
uneori vorbesc dincolo de cuvinte
despre iubire
cu cine vine
dacă mai vine
aici nimeni nu trece, nu vine
târziu am înțeles
eram în altă dimensiune
offf, sunt un poet rebel
cuvântul îmi este gândul și vorba mi-este soartă
să bat nebun din poartă în poartă
târziu am înțeles, că e târziu
e prea târziu
răul era în jur
acum este în noi
ce poți să faci
aici cadavre vii se târâie pe drum
un drum al sorții către poarta morții
să construim ce și pentru ce
și pentru cine
de ce mă întreb în fiecare zi
desigur fără a ști
ce pot a ști
știu doar atât
murim în fiecare zi
și zi de zi
fără a ști
știi.. soarele nu a răsărit aici, demult
uneori mă întreb....
a răsărit vreodată aici
cenușă și scrum
în jur, în noi
ce să mai sper
privesc în jur
nu, nu blestem, nu înjur
doar vă conjur
lăsați-ne în legea noastră
cum au trăit, cum au iubit și au murit
strămoșii noștri odată, pe acest pământ, odată sfânt
poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre cuvinte, poezii despre cafea, poezii despre întuneric sau poezii despre văi
Când vine toamna
De fiecare dată când toamna vine-n mine
Cu trena ei de frunze ce flutură în vânt,
Mă uit în apa vieții și văd atât de bine
Ce-am vrut să fac în viață și, azi, ce-abia mai sunt!
Am vrut din piatră tare să modelez statuie
Iubirii. Și un templu am vrut ca să-i zidesc,
Să tai spre templu trepte pe care să se suie
Îndrăgostiții vremii, toți cei ce se iubesc.
Mi-e gura, azi, amară de-atâta amăgire!
N-a mai rămas nimica, nimic din tot ce-am vrut.
Tot ce-am clădit cu trudă, surpatu-s-a-n neștire
Și visul, azi, mi-l sprijin pe mucezitul lut!
Unde a fost statuia, se cască-o groapă-adâncă,
Unde zidiri de templu, se-ntind prăpăstii rând!
Doar treptele rămas-au, pe care mai urc, încă,
Toți amăgiții vieții, acei ce mor sperând!
......................................................
De fiecare dată când toamna tristă vine
Cu trena ei de frunze ce flutură în vânt,
Mă uit în apa vieții și mă întreb în mine:
Dacă surpat e totul, eu, totuși, cum mai sunt?
poezie de Constantin Tiron
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sculptură, poezii despre toamnă sau poezii despre gură
Din adâncul inimii mele zdorbite
"Să nu privim în urmă", am spus;
Cum puteam ști
Că o să-mi fie atât de dor?
Singurătatea acum o simt,
Mă golește pe dinăuntru.
Ce să fac,
Unde să merg?
Și tu, care nu mi-ai auzit
Toată tristețea din lacrimi,
Toate suspinele din speranțe;
Ai știut măcar
Că încă îți simt lipsa într-un fel?
Din adâncul inimii mele zdrobite,
Sunt doar două sau trei lucruri
Pe care aș vrea să le știi,
Ai fost prima mea iubire, adevărata mea dragoste,
De la primele săruturi până la ultimul trandafir;
În ciuda timpului,
Care mi-ar putea găsi pe altcineva nou,
Tu ai fost adevărata mea iubire,
Până atunci nu am cunoscut iubirea,
Până nu ai existat tu...
poezie de Alexandra Irimie
Adăugat de Alexandra Irimie

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre singurătate sau poezii despre existență

* * *
Viața asta (a mea) pare un fulger în infinitul ce va urma,
O cruce plină de spini la căpătâi, cruce a ta, Eu pironit pe ea,
Timpul nici nu mai curge, doar sânge dintr-un trup golit de tine,
Pământul, doar pământul mai mă ține legat de ziua de mâine!
Chipul tău, icoană pictată în sufletul meu fără de culoare,
Mă închin la ea, durerea mea în dimineața ce refuză a mă părăsi,
O lacrimă îmi arde printre pleoape, îmi bate în clipe cât în nenumărate vieți,
Refuzi să pleci, refuz să plec, ne-am pierdut orizontul și locul de întâlnire!
Cu greu mă îndrept spre ziua de mâine, cu greu ridic privirea fără tine,
Îmi pare a păcat, mă zbat între clipele ce vor urma,
Încă mai doare urma ta, încă mai curge lacrima arzând totul în calea sa,
Încă mă simt cerșind, un cerșetor condamnat la temniță grea!
E atâta greu în umbra ta, nici soarele nu obturează strălucirea ta,
Nici verdele de primăvară nu anulează verdele din ochii tăi,
E atâta Soare, atât de primăvară, în mine e doar toamnă,
Toamna ce precede încă o iarnă, încă o zăpadă ce mă îneacă!
Mă înec în lacrimi, în regrete, în umilința dorinței de a-mi fi,
Mi-e sufletul umil, de umilință plin, mi-e ruga fără de auz,
Mi-e glasul tot mai slab, se pierde în depărtări de timp,
Mi-e timpul tot mai nul, o zbatere într-un ceas de disperare!
Mi-e teamă, teama de a nu mai fi nici Om, mi-e greu, mi-e sufletul pământ,
Pașii îmi rătăcesc în urma ta, mă simt pierdut fără iubirea ta,
Mi-e teamă chiar și de cuvânt, cuvântul tău un trăznet în amurg,
Îmi ești un fulger de o clipă, îmi ești o picătură între vieți!
Mă dezarmezi, mă dezgolești chiar și de ultima clipă,
Mă arunci în infinit fără de vină, mă condamni la nemurire,
Mi-e teamă cum nu mi-a fost vreodată, deja mă simt fără de mine,
Deja am trecut în altă lume, deja mă rup de timp dar nu și de tine!
poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre infinit, poezii despre Soare, poezii despre zăpadă sau poezii despre vinovăție

Mă adun
încă de dimineață pornesc truda
mă adun de pe jos
bucată cu bucată
așa risipită cum sunt
în o mie de mărgele, o mie de petice,
pietre îngrozitor de triste
câteva fete culegând smochine pe malul Dunării
frunze
și acest aer în ștreang
ah, zeilor, el e singurul bărbat pe care l-am iubit
aș întreba cât costă viața în care nu aș fi intrat niciodată
dacă îmi erai atât de puțin
dar nu mai am pe cine
e un octombrie surd,
zidul din care cad
are cărămizi foarte singure
eu nu știu să lipesc scrisori,
nu știu să lipesc prăpăstii,
în general nu știu mai nimic
nici taina acestui miracol nătâng
că îmi lipsești și tremur
cineva ar putea face din mine o cruce
cineva ar râde
e noapte
încă
de dimineață pornesc truda.
poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre râs, poezii despre smochine, poezii despre scrisori, poezii despre frunze sau Ai o scrisoare de dragoste frumoasă?

Drum de viață alb
nu-mi vreau tăcerile închise într-o firindă
nici lacrimi neuscate, stând mereu în beznă
ci vreau să ascult cum lin pe-o stâncă
apa cum susură și muntele, din pământ, încet cum urcă
nu vreau ca inima să-mi fie-n beznă moartă
nici suflletul și gândul îngropat sub o fereastră
ci vreau să văd cum crește-n glastră
din viața mea, o mică picătură înaltă-albă
nu vreau nici strada, asfaltul, colțul sau bordura
nici gardul de metal cel văd, căci îmi strâmbă gura
ci vreau un colț de cer în zare unde-mi este luna
și-o floare ce-n roșu înveșmântată îmi zice bună ziua
nu vreau pantof scălâmb ce-n degete el bate
dureri și neputințe de modă ce se zbate
ci vreau desculț pe drumuri să simt țărână moale
și mirosul fânului prin vânt cum el tresare
nu vreau ecrane, chipuri vechi, burți goale
nici fumul greu din viață de motoare
ci vreau să ascult senin și fericit, târziu spre noapte
cum o clopotniță își cheamă suflete de maici curate
poezie de Viorel Muha (iunie 2009)
Adăugat de Viorel Muha

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre încălțăminte, poezii despre tăcere, poezii despre stânci sau poezii despre roșu
Etapă stresantă
șarpele durerii s-a încolăcit pe oase
mi-e greu să merg, să urc, să zbor
atingerile lui sunt veninoase
voi lupta cu el până am să mor.
car cu mine un geamantan de întrebări
timpul nu-mi răspunde a amuțit
și cerul pretinde o seamă de schimbări
soarele meu se îndreaptă spre asfințit.
timpul care a trecut mi-a lăsat semne
și fiecare noapte este o mare treaptă
dar steaua mea-i pe cer să mă îndemne
să îmi duc destinul pe calea înțeleaptă.
port în conștiință doar gândurile demne
pe care le transpun senină în faptă.
sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre înțelepciune, poezii despre șerpi sau poezii despre schimbare

două lacrimi
Două lacrimi, pereche de iriși,
se-nvălmășesc în cuvinte șoptite de rugă...
Urcă din mine
coloană de abur către un cer
prea arid de plânsul din nori...
Răscolesc cenușa orizontului
exil în deșertul albastru al ființei.
Descos fire de sânge,
veșmânt sufocant de trăire,
amnar pentru zenit și dorințe.
Cărbuni de tunete urcă
din hău de-mpietrire
și...
aplec către pământ
potop al durerii
din lacrimi gemene de iriși
zămislite-n foc de priviri
rup strigăt de ploaie
Tăcere apoi...
Doar zbaterea tâmplei îmi amintește
că ruga m-a plâns cu cerul
spălând pentru o clipă amar prea amar
din cupa de viață tăcută-n durere...
poezie de Mirela Nicoleta Toniță (2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniță

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre dorințe sau poezii despre deșert

Nu știu câte suflete am
Nu știu câte suflete am.
Le-am schimbat în fiecare moment.
Mă simt întotdeauna un străin.
Niciodată nu m-am văzut și nici întâlnit.
Fiindcă am fost atât de mult, sunt numai suflet.
Un om care are suflet nu are liniște.
Un om care vede e doar ceea ce vede.
Un om care simte nu este el cel care este.
Atent la ceea ce sunt și văd,
Am devenit ei și-am încetat să fiu eu.
Fiecare din visele sau dorințele mele
Apațin celui care le-a avut, nu mie.
Eu sunt propriul meu peisaj,
Îmi supraveghez călătoria
Diferit, mobil și singur.
Aici unde sunt nu mă pot simți pe mine însumi.
De aceea îmi citesc, ca un străin,
Ființa, de parcă-ar fi o o carte.
Neștiind ce va veni
Și uitând ce-a trecut,
Notez pe marginea paginilor
Ceea ce cred că simt.
Mă mir, recitind,:" Acesta am fost eu?"
Doar Dumnezeu știe, pentru că El a scris.
poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre peisaje, poezii despre lectură sau poezii despre devenire
Atât de tânăr sunt
Atât de tânăr sunt. Vreau fiecărui sunet,
ce trece lângă mine, să-i dau a mea ființă,
și în a vântului atât de dulce tunet,
asemenea cățărătoarei plante zvâcnet,
vreau dorul să se-anine-n cuviință,
De orice armură ființa-mi dezgolesc
să simt cum pieptu-mi se lărgește,
căci este vremea să mă pregătesc
de drumul mării unde-o să găsesc
acele țări spre care mă gonește.
poezie clasică de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre țări, poezii despre tinerețe, poezii despre plante, poezii despre dor, poezii despre bunele maniere sau poezii despre botanică

Poarta spre fericire
A nins...
încă o Ana Karenina
a căzut răpusă de dragoste...
Trenul vieții
nu mai oprește în gară...
Aleargă
pătând șinele
cu sângele cald...
Nebunia dragostei a
dus-o în brațele morții...
În jurul ei
nu mai e nici un conte,
în jurul ei
nu-i decât moartea...
Aprinde-i acestei nefericite
o lumânare
și deschide-i
poarta spre infinit...
poezie de Any Drăgoianu (2008)
Adăugat de Any Drăgoianu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre nefericire, poezii despre nebunie sau poezii despre lumânări