Casabianca

Pe puntea-n flăcări e-un băiat,
Când toţi au cam fugit;
Şi focul de pe cuirasat
Pe morţi i-a învăluit.

Cu toate-acestea demn stătea,
Sfidând vântul ostil;
Făptură vajnică era,
Cu formă de copil.

Şi nu fugea de fumul gros,
Căci tatăl nu i-a spus;
Dar tatăl, mort, zăcea pe jos
Şi glasu-i era dus.

El îl chema, "Zi, tată, zi
Aici am terminat?"
Dar căpitanul n-auzi
Că fiul l-a strigat.

"Vorbeşte, tată, e de-ajuns?
Să plec, oare-aş putea?"
Ghiulele crunte i-au răspuns,
Iar focul pârjolea.

Simţea suflarea lor pe-obraz
Şi-n părul răsfirat;
În postul morţii stătea treaz
Privind îngândurat.

Şi-a strigat iar, cu glas răcnit,
"Mai stau, tată, şi-acum?"
În timp ce peste el, grăbit,
Văpaia-şi croia drum.

Şi vasul îl înfăşura,
Şi steagul cel stingher,
Peste copil ea fâlfâia
Ca flamurile-n cer.

Apoi, un tunet lung vuia –
Băiatul, unde-i dus? –
Pe mare vântul arunca
Fragmente mici de sus;

Din cârmă, fanion, catarg,
Ce rolul şi-au jucat –
Dar a pierit acolo-n larg
Şi-un suflet de băiat.

poezie de Felicia Hemans, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casabianca

Băiatul stătea pe puntea-n flăcări mari, o mie;
Coechipierii-n viaţă fugiseră – nişte bieţi vătui;
Focul mistuia epava-n marea bătălie
Şi-şi revărsa lumina peste oamenii morţi din jurul lui.

Frumos şi strălucitor, niciun pas nu dădea-napoi,
Parcă era stăpânul pălălăii – enormă;
O fiinţă dintr-un sânge nobil de eroi,
O mândră, deşi copilărescă formă.

Flăcările creşteau tot mai înalte – el aştepta
Ca tatăl să-i permită să părăsească vasul;
Tatăl, care sub punte-atunci tocmai se sfârşea,
N-avea cum fiului să-i audă glasul.

Striga-n mijlocul incendiului: "Spune, tată, spune,
Nu-i aşa că mi-am îndeplinit datoria pe deplin?"
El nu ştia, dar căpitanul zăcea ars cărbune
Şi nu-i putea răspunde, el fiindu-i Styxului vecin.

"Vorbeşte, tată!" a strigat iar, de pârjol împuns,
"Spune că-mi dai voie s-abandonez nava!"
Doar nişte bubuituri puternice-au răspuns,
Iar flăcările lingeau şi apele şi slava.

Le simţea suflul pe fruntea-ncinsă de emoţii,
Le simţea şi părul lui, vâlvoi, fierbintele-abordaj –
Şi, privindu-l în acel post solitar al morţii,
În disperarea-i se vădea foarte mult curaj.

A mai strigat înc-o dată, şi mai tare,
"Tată! Chiar trebuie să mai rămân pe navă?"
Printre vele şi prin bordaj, înspăimântătoare,
Limbile focului înaintau fără zăbavă

Înfăşurând nava-ntr-o sălbatică splendoare;
Au ajuns până sus la gabie, făcând-o scrum,
Fluturând ca nişte lungi drapele-n soare
Deasupra viteazului copil, condamnat de-acum.

Apoi, un trăsnet a plesnit apele-agitate –
Băiatul – oh! Unde-o s-o fi aflând acum?
Întrebaţi vânturile care până hăt departe
Răspândesc scânduri pe mare şi-n aer nori de fum!

Dispărute-s şi catarg şi cârmă, şi flamura-blazon,
Şi toate care-şi îndeplineau partea lor de datorie,
Dar esenţa nobilă pierdută-n al focului ciclon
A fost acea inimă loială, atât de vie.

*** Poemul se referă la o întâmplare reală din timpul bătăliei navale dintre francezi şi englezi în rada portului Abukir – Egipt (1798). Gioconte Casabianca, fiul comandantului navei amiral franceze L'Orient, Luc Julien Joseph Casabianca, a rămas la bord până-n ultima clipă, cea a morţii, refuzând să părăsească postul de luptă în lipsa unui ordin direct de la tatăl său (băiatul avea cam 11-12 ani). Acest poem a fost inclus în manualele şcolare din Regatul Unit şi Statele Unite în perioada anilor 1850 -1955.

poezie de Felicia Hemans, 1793 -1835, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul: Tată, tată! Ai zis că, dacă iau un zece, mă laşi să mă joc toată ziua pe-afară.
Tatăl: Aşa e!
Fiul: Buun... Mă duc să mă joc jumătate de zi.

replici
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întrebări şi răspunsuri

COPILUL
Tată! Am bătut potecile pădurii rând pe rând,
Dar n-am găsit nicio pasăre acolo,
N-am auzit niciun tril în crâng.

TATĂL
Pasărea care ne-a cântat, cu vântul
A zburat sus pe creasta unui val,
Şi poate acolo şi-a aflat mormântul.

COPILUL
Dar de ce n-a stat să mai aştepte-un pic între arţari?

TATĂL
S-a dus acolo unde căldura şi lumina sunt mai mari.

COPILUL
Tată! Mi se pare-un egoism extrem, cum poţi să explici
Faptul că tu alegi să zbori departe,
Când noi toţi ar trebui să fim aici.

TATĂL
Cu fiecare prunc se naşte-un cântecel sub soare;
Firesc şi din instinct mai viguros,
Ceva nou şi proaspăt în lumea asta-apare.

COPILUL
Dar dacă vânturi reci îl vor răpune, zboru-i vor curma?

TATĂL
Vor veni alţii; neamul lui îl va urma.

poezie de Bjørnstjerne Martinus Bjørnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi se fac 2 ani de când tatăl meu a plecat dintre noi...

Eram copil acasă şi tatăl meu puternic,
şi mama îmi era precum în zi lumina,
stătea în crucea zilei privind spre cerul 'nalt,
şi culegea luceferi cu sufletul şi mâna.

Eram copil în urbe şi tata de ne-nfrânt,
şi mama-n mănăstire sfinţea icoana rece,
stătea la miezul lumii, tăia în două-un vânt,
privind cum înspre moarte amiaza sa se trece.

Eram copil în curte şi tatăl meu cel sfânt
tăia în două viaţa cu pieptul şi cuvântul,
avea în piept lumina ne-mprăştiată-n vânt,
şi-l aştepta în pulberi şi-n pulbere pământul.

Eram copil acasă şi tata-mi-era scut,
avea în stânga luna şi soarele-n piept,
mă învăţa în codru nemoartea să-mi ascult,
să risipesc în ceţuri mărgăritare-n vânt.

Eram copil în casă şi tata era dus,
plecase să închine paharele cu rouă,
când mama în odaie, c-un caier şi cu-n fus
torcea lumina lunii şi o tăia în două.

Eram copil prin curte şi sufletu-mi plângea,
şi venea tata-n grabă şi mama mea venea,
aveau cu ei balsamul ce viaţa-mi vindeca,
şi tata cu-a sa palmă o lacrimă-mi ştergea.

Şi vremea a trecut, şi n-am mai fost copil,
şi tata prin ogradă făptura-şi mântuia,
eram copilul care prin neguri şi prin frig
priveam un tată care în viaţă se stingea.

Eram copilul care părintele-şi iubea,
eram copilul care adulmeca în vânt,
aveam un tată-n lume şi lumea mi-l rănea,
aveam un tată-n viaţă şi-o umbră-n pământ.

Şi vremea a trecut, şi n-am mai fost copil,
şi tatăl meu în trudă puterea-şi sfâşia,
şi s-a făcut de ziuă, şi tatăl meu s-a dus,
în vremea-n care-n mama şi lacrima plângea.

Şi m-am trezit de-o dată matur cu barba rasă,
I se scursese-n pulberi şi în cenuşi puterea,
la margine de lume pe pat moartea şi-o dorea,
iubise-n viaţa-ntreagă pe mama mea lumită,
şi-o lacrimă de jale în lacrimi şi-o-nflorea.

Aşa sfârşit cu zile, cu zilele în mâini,
s-a dus spre ceas de noapte un tată ce-am avut,
mireasma de agheasmă, de ceară şi azimi,
îmi mai presară-n suflet veninul nebăut.

Şi tocmai de aceea, în ceasul ăsta rece,
descântul meu de viaţă e veşted şi pătat,
şi amintirea caldă a tatălui nu trece,
el îmi rămâne-n vremuri şi tată şi-mpărat

poezie de Mihai Laurenţiu Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul: Tată, eu nu mai merg la şcoală!
Tatăl: Dar de ce?
Fiul: Profesoara asta nu ştie nimic.
Tatăl: Cum aşa?
Fiul: Păi, m-a întrebat pe mine cât fac 2+2!

replici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca de obicei, mâncarea, de a cărei pregătire se ocupa în ultimul timp, de vreo câţiva ani bunicei, tânărul Lucian, era foarte gustoasă. Mamei lui nu-i plăcea să-şi vadă fiul petrecându-şi majoritatea timpului liber la bucătărie, cu şorţul legat la brâu, printre cratiţe şi tigăi, deşi băiatului îi stătea bine în postură de bucătar. Sau poate că tânărului îi stătea bine oricum; era un băiat frumos, amănunt ce nu putea scăpa neobservat, mai ales din atenţia fetelor. Semăna mai mult cu mama lui, doamna Diana, care era tare mândră de el. Cât despre tatăl său, nu avea nimic în comun cu acesta. În timp ce mama şi fiul serviră împreună cina, tatăl cel blond nu se ridicase deloc de pe fotoliu şi nu-şi întrerupsese activitatea începută, cea de a afla ultimele noutăţi din presa locală şi naţională a zilei.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parabola bătrânului şi a tânărului

Aşa că Abraham s-a ridicat, şi-a spart lemnele, şi-a plecat,
Şi-a luat cu el amnarul şi iasca, şi-un cuţit.
Şi cum stăteau ei doi acolo, umăr lângă umăr,
Isaac – primul născut – a luat cuvântul şi-a spus, Tată,
Toate sunt pregătite, fierul şi focul,
Dar unde este mielul pentru această ofrandă a arderii de tot?

Atunci Abraham a legat tânărul cu curele şi chingi,
Şi a ridicat parapeţi, şi a săpat şanţuri,
Şi a scos cuţitul să-şi ucidă fiul.
Când, iată! Un înger a strigat din slavă
Şi i-a spus, NU atinge băiatul,
Nici nu-i pricinui vreun rău. Uite,
Un berbec, prins cu coarnele în tufiş;
Oferă Berbecul Trufiei, în locul copilului.

Dar bătrânul nu a acceptat, ci şi-a ucis fiul,
Şi jumătate din copiii Europei, unul câte unul.

*** Locotenentul Wifrid Owen a căzut în luptă pe 4 noiembrie 1918, în timpul traversării Canalului Sambre- Oise – exact cu o săptămână înainte de semnarea armistiţiului care încheia primul război mondial.

poezie de Wilfred Owen, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl infernal

Vorbiţi-mi prin semne,
Sau scrijeliţi pământul
Înfuriaţi natura,
Certaţi-vă cu vântul.

V-aud de peste tot,
Vă văd în orice clipă
Sunteţi ca nişte păsări,
Zburând făr' de-o aripă.

Urâţi-mă şi morţi,
Eu vă iubesc oricum
Curând sufletul vostru,
Va fi singur în drum.

Va bate pe la porţi,
De cimitire goale
Şi va dansa cu demoni,
În sunete de zale.

Sunt singurul ce iartă,
Şi vă oferă un ban
Un tată responsabil,
Cu numele Satan.

poezie de Alin Ojog
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tată (Deputatul rus Serghei Markov: "Istoric, Rusia este tatăl României")

Tatăl nostru e Traian,
Dacă vrea sau nu vrea igrec;
Nu-i nevoie de Ivan
Nici măcar ca... tată vitreg!

epigramă de Dumitru Râpanu (2011)
Adăugat de Dumitru Râpanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ziua tatălui

Tată,
altă vară vine,
îmbătrânind dorul de tine.
copil eram când m-ai lăsat
şi singură am învăţat

ce lung e drumul, ce spinos,
până te-aduci ţărnii prinos,
câtă durere poate-ncape
un suflet tăinuit sub pleoape,

că împăcaţi cu viaţa nu-s
acei c-un tată pus prea sus,
ci scormonesc cu ochii zarea,
tot căutându-şi alinarea.

chiar dacă mi-ai rămas mister,
n-am încetat să te mai sper,
te caut încă şi aştept
cuvântul tău cel înţelept.

şi trece vremea mea, tiptil,
eu încă plâng ca un copil,
tu, tată drag, nu mă uita
fă-mi loc în veşnicia ta.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tată

Voi pune eternitatea în plicul de la poartă,
Si glas de pescăruşi voi aduna-n borcane,
Voi scrie despre tine şi pentru tine, tată,
Şi-ţi voi găsi blândeţea, mereu printre creioane.

Voi pune la dor cheie, să nu îl simt vreodată,
Suspinul unor îngeri îl voi picta căprui,
Ca să-mi rămâi aici, mereu cu mine tată,
Să trecem peste toate când toate-s amărui!

Voi strânge marea-n braţe, voi fi eu marea toată,
Când cerul va sorbi atatea mii de lacrimi,
Tu nu te-ngrijora, voi fi cu tine tată,
Eu am să-ţi luminez, voi face far din patimi!

Mă voi picta lila, mereu să îţi fiu adorată,
Cu tâmplele grena şi soarele în plete,
Căci mă iubeşti albastru, cum iti sunt ochii, tată,
Cum te iubesc si eu, în mov, lila, în zâmbete!

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacey (către tatăl său beat şi leşinat): Presupun că ăsta este un moment bun pentru a avea acea discuţie tată/fiu. (Imitându-şi tatăl.) Deci, cum merge şcoala, Pacey? (El însuşi.) Păi, tată, merge chiar bine. Chiar mă schimb. Se pare că sunt destul de deştept. Chiar aş putea avea potenţial de facultate. (Ca tatăl său.) Bravo, Pacey, am ştiut mereu că o să te dovedeşti a fi inteligent. Cum se poartă fetele cu tine? (El însuşi.) Am cunoscut o femeie. (Ca tatăl său.) E drăguţă? (El însuşi.) Drăguţă? Andie e frumoasă. E inteligentă, e amuzantă. Îţi spun eu, tată, fata asta este cu adevărat specială. Din nu ştiu ce motiv, pare să creadă că şi eu sunt special. Tu de ce nu poţi vedea asta? Ah? De ce nu mă vezi? Când ai renunţat la mine, când aveam cinci ani? Sau zece, sau doisprezece? Am 16 ani, tată! Şi sunt aici şi nu sunt perfect, dar mă străduiesc atât de mult pentru tine! (Începe să plângă.) Eu doar...(Suspină.) Şi e datoria ta! Este datoria ta să mă iubeşti, indiferent de cine sunt sau o să fiu în viitor! Pentru că eşti tatăl meu. (Suspină.) Eşti tatăl meu. (Suspină din nou.) Ar trebui să mă iubeşti, nemernicule! Nu pot face asta singur.

replică din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetiţa: Tată, un băiat de la şcoală mi-a spus ceva ce nu înţeleg. Mi-a spus că am parbrizul frumos, un portbagaj şmecher, nişte şasiuri tari, amortizoare excelente. Ce înseamnă asta?
Tatăl: Spune-i aşa: că eşti încă în garanţie şi de îndrăzneşte să îţi ridice capota ca să verifice uleiul, o să-i rup ţeava de eşapament!

replici
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taine...

O, Tată, ce eşti Tu? Şi unde?
Din stânci în stânci, ca Moise pe Horeb,
încerc să urc prin ceaţa ce Te-ascunde.
Şi am atâtea, Doamne, să Te-ntreb.
Eşti Tu cuprins în vreme şi în spaţiu,
când Tu cuprinzi în Tine Însuţi tot?
Pot eu întinde către Tine braţul?
O, iartă-mi îndrăzneala şi nesaţul.
Vreau să-nţeleg atâtea... Şi nu pot.

O, Tată, ce eşti Tu? O conştiinţă
a unei insondabile puteri?
Trăieşti ca mine? Eşti şi Tu fiinţă
cu bucurii, cu dor, cu suferinţă?
Sau eşti mai sus de gând şi de dureri?...

Spre focul din pustiu privea profetul
şi se simţea atâta de mărunt.
Dar când a vrut să-Ţi poată şti secretul,
Tu i-ai răspuns: "EU SUNT ACEL CE SUNT".

Tu eşti! Deci numai Tu şi nimeni altul!
Căci toate sunt ţesute din nimic.
Simboluri sunt şi carnea şi bazaltul.
Dar ce eşti Tu, Supremul, Preaînaltul,
spre care-atât de trudnic mă ridic?

Tu ai creat şi crini, şi orhidee,
şi cerul cu ciudatele-i caleşti,
şi chipul de copil şi de femeie,
şi geniul sclipind într-o idee.
Dar Tu, Făuritorul, Tu ce eşti?...

M-ai tors din nevăzute molecule.
Şi poate că, în carnea mea de om,
sunt mii de căi lactee minuscule,
un univers în fiece atom.

Poate pământul nostru totodată
e-o parte dintr-un fir de praf gigant.
Şi-n pulberea ce mi s-a pus e gheată
sunt galaxii aduse din neant...

Zidar fără mistrie, fără drişcă,
Tu chemi din vin, din absolutul NU.
Învârţi în cer morişcă în morişcă!...
Pe toate-odată forţa Ta le mişcă!
O, Tată, mă cutremur. Ce eşti Tu?

Cum ai ascuns sămânţă în sămânţă?
Un sâmbure e-un chivot. Şi în el,
alt chivot poartă altu-ascuns la fel.
Şi toate cer de mii de ani fiinţă.

Dar sufleul? Dar duhul? Lumi latente!
Ce taine-avem în noi şi nu le ştim!
Suntem neexplorate continente!
În lut nu sunt vibrări de sentimente.
Tu ce-ai ascuns în noi?... căci Te iubim...

Dar iată, văd o zi de sărbătoare.
Apostolii... aşteaptă un răspuns...
("Arată-ne pe Tatăl şi-i de-ajuns...")
O, Filipe, ce slăvi ameţitoare!

Mă uit cum intră soarele-n grădină...
cum îngeri albi aripile şi-au strâns...
Trăsare Magdalena în lumină.
"Rabuni!" strigă inima ei plină.
"Rabuni!" strigă glasul ei în plâns.

O văd cum cade în genunchi pe stâncă,
prin ceaţa cu sclipiri de curcubeu.
"O, nu M-atinge, Miriam, căci încă
n-am fost... acolo sus... la Tatăl Meu..."

La Tatăl? Cum? La Tatăl?! Faţă-n faţă?...
În sanctuar de negândit?
O, ce-ntrebări, tot sufletu-mi îngheaţă!
Pe când Isus dispare brusc din ceaţă,
spre Tatăl, cu viteza infinit...

Şi, iată, plec şi eu. Şi văd cu gândul
planete cu inele în culori...
Străbat în zbor spiralele de-a rândul
şi văd supragiganţi uluitori.

Deodată, în noianul de mistere
un chip de crin înaintează blând
spre Tronul Alb de plasmă şi putere.
Încremenesc oştirile-n tăcere.
Şi-un glas de om se-aude murmurând:

"Părinte Sfânt, am isprăvit lucrarea...
Am biruit prin Tine pe Cel Rău,
ca să câştig pentru pământ iertarea.
Primeşte-Mă acum, la pieptul Tău..."

"O, Fiu născut, cu nimeni altu-asemeni,
Ieşua!... sunt atât de fericit!
În Tine-am fost când, printre spini şi cremeni,
cu stropi de lacrimi alergai să semeni,
în Tine tot Calvarul l-am suit!

Acum e-al Tău pământul! Ia şi-mparte!
Domneşte peste neamul omenesc
cu cheile de viaţă şi de moarte!
Mai mult, priveşte împrejur, departe!
Tot cerul, Fiul Meu, Îţi dăruiesc!"

*

Jos pe pământ în casa cu zăvoare
stau ucenicii palizi de năduh.
Dar Cineva în faţa lor răsare.
E om? E Dumnezeu? E lut? E Duh?

"Şalom Lahem! EU SUNT! Cel care vine!
EU SUNT! Cel răstignit! Cel din mormânt!
Pe Tatăl Meu Îl va cunoaşte-oricine.
Toată puterea- n cer şi pe pământ
Mi-a dat-o El. Acum luaţi Duh Sfânt!
Eu sunt cu voi. Şi Tatăl e cu Mine!"

Da. Iată cheia. Fruntea-n colb se-aşterne.
Acum, acolo sus, în veşnicie,
o, Filipe, tu vezi Lumina Vie
şi urci mereu pe treptele eterne...

Iar eu, în clipa de ţărână, iată-L,
cu faţa sângerândă sub povară,
în Salvatorul meu Îl văd pe Tatăl,
cum Îl vedeai şi Tu odinioară...

*

Din stânci în stânci, o, Chip divin, cu Tine
cobor de pe Horeb cu suflet plin;
cu tablele nădejdilor în mine.
Şi-ngenunchind, Îţi mulţumesc.
Amin.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rococo

nu stătea unul
peste altul nu stătea
înfloritor, tatăl murise - mama
mai supravieţuia
ca decor

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl: Fiule, lasă-te de fumurile astea cu pictura şi apucă-te serios de medicină.
Fiul: De ce, tată?
Tatăl: Simplu: în pictură toate greşelile rămân expuse vederii, în timp ce în medicină ele sunt îngropate odată cu bolnavul.

replici
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

introspecţie

Fiule te du la muncă
de cu zori până-n apus
fiul îşi priveşte tatăl
şi se-ntoarce pe călcâie
cuvântând:
-sigur tată, chiar acuma
voi porni precum ai spus-
i-a răspuns pe loc băiatul
dar apoi nu s-a mai dus.
Ce’lalt fiu aude şi el
glasul tatălui chemând
nu mă duc – răspunde aspru -
ce-s eu, slugă sau stăpân?
Dar apoi căzând privirea
i-a părut rău şi s-a dus
chiar dacă pe dos a spus.
Care zici, întâiul oare,
Sau cel răzvrătit la vorbă?
Care crezi c-a dat dovadă
Pân’ la urmă de-ascultare?
Tu cu care semeni,
Spune!?
Iată marea întrebare.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mia şi Noel

Dedicaţie nepoţilor mei...

Noel, toboşarul mamei,
Roşu, ca un rac la faţă,
Cu ochi aprinşi, ca de cicoare,
Ridică casa în picioare,
Nu îi pasă chiar deloc
Dacă mâinile îl dor
De atâta sfântă bătaie...

Tobele-i rabdă furia,
Talentatului băiat,
Dar auditorii casei
Rămân fără de timpane,
De n-au căştile pe cap.

Sora lui, frumoasa Mia,
O zână cu păr de aur,
Ca răspuns la decibeli,
Cântă la pian sonate,
De ia foc sufrageria.

Peste clape de pian,
Trec ca o dulce adiere
Note ce se scurg agale
Şi apoi, mare tăcere,
Timpul i-a oprit la timp.

Frăţiorii au obosit,
Lecţiile şi-au terminat,
Lăsând totul la o parte,
O rup amândoi la fugă,
Fiindcă-i vremea de jucat.

O! Şi bunicii fericiţi,
Cu aşa nepoţi aleşi
Şi-au uitat toţi decibelii,
Care i-au îngurgitat,
Visând la marii artişti.

poezie pentru copii de Valeria Mahok (12 iunie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi, sprintenă ca o copilă, baba face degrabă leşie, pregăteşte de scăldătoare şi, fiindcă ştia bine treaba moşitului, lă purcelul, îl scaldă, îi trage frumuşel cu untură din opaiţ pe la toate încheieturile, îl strânge de nas şi-l sumuţă, ca să nu se deoache odorul. Apoi îl piaptănă şi-l grijeşte aşa de bine, că peste câteva zile îl scoate din boală; şi cu tărâţe, cu cojiţe, purcelul începe a se înfiripa şi a creşte văzând cu ochii, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la el. Iară baba nu ştia ce să mai facă de bucurie că are un băiat aşa de chipos, de hazliu, de gras şi învelit ca un pepene. Să-i fi zis toată lumea că-i urât şi obraznic, ea ţinea una şi bună, că băiat ca băiatul ei nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignită: că nu putea să le zică tată şi mamă.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O veste tristă!

O veste tristă! Tată, ai plecat...
Aud în mine clopotul bătând,
Şi satu-ntreg... şi noi ne-am întristat
Tu ne-ai lăsat pustii şi lăcrimând.

Azi, tatăl meu, zis Apetroaie Anton,
Pierdut de noi în anul '90
Îşi duce-aici al nemuririi somn,
Încătuşat de vremurile reci.

Ghirlanda plânge... Lacrimi de cristal
Se scurg din suflet, tată, iar şi iar.
Octombrie... o toamnă ne-ai lăsat
În suflet... zi de 9, gând amar.

Iisus în suferinţă-i răstignit...
Mă plec şi îngenunchi. Ne-ai părăsit,
Cuvintele de-acum sunt în zadar
Fotografia ta imi e amnar.

Mormântul, tată bun, ţi-e îngrijit,
Vin iar singurătatea să-ţi alung,
Mi-e fratele şi el de-acum cernit
Cu el alături, tată, stau şi plâng.

Suntem aici, noi cei doi fii ai tăi,
Crinii de pe mormânt să îi udăm.
Lăstari din tine frânţi, oriunde-am fii
Prin tine "a trăi" noi învăţăm.

Ţi-am pus adesea candele, dar vezi?!
Lumina ţi-au furat-o alţi străini...
Tu strigi cu glas de clopot şi aştepţi
Alte mătănii şi alte lumini.

În sărbători, la tine să venim
Ne-aştepţi... Ne chemi - o pasăre în zbor,
Noi am rămas a tale rădăcini,
Şi fără tine nu ne e uşor.

Odihnă tată, ţie,-n cerul sfânt!
De-aţi scrie încercarea mi-e-n zadar.
Nu ştiu să-ţi scriu... Adesea stau şi plâng
Şi-ţi rog eternă pace, la altar.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!