Casabianca

Băiatul stătea pe puntea-n flăcări mari, o mie;
Coechipierii-n viaţă fugiseră – nişte bieţi vătui;
Focul mistuia epava-n marea bătălie
Şi-şi revărsa lumina peste oamenii morţi din jurul lui.

Frumos şi strălucitor, niciun pas nu dădea-napoi,
Parcă era stăpânul pălălăii – enormă;
O fiinţă dintr-un sânge nobil de eroi,
O mândră, deşi copilărescă formă.

Flăcările creşteau tot mai înalte – el aştepta
Ca tatăl să-i permită să părăsească vasul;
Tatăl, care sub punte-atunci tocmai se sfârşea,
N-avea cum fiului să-i audă glasul.

Striga-n mijlocul incendiului: "Spune, tată, spune,
Nu-i aşa că mi-am îndeplinit datoria pe deplin?"
El nu ştia, dar căpitanul zăcea ars cărbune
Şi nu-i putea răspunde, el fiindu-i Styxului vecin.

"Vorbeşte, tată!" a strigat iar, de pârjol împuns,
"Spune că-mi dai voie s-abandonez nava!"
Doar nişte bubuituri puternice-au răspuns,
Iar flăcările lingeau şi apele şi slava.

Le simţea suflul pe fruntea-ncinsă de emoţii,
Le simţea şi părul lui, vâlvoi, fierbintele-abordaj –
Şi, privindu-l în acel post solitar al morţii,
În disperarea-i se vădea foarte mult curaj.

A mai strigat înc-o dată, şi mai tare,
"Tată! Chiar trebuie să mai rămân pe navă?"
Printre vele şi prin bordaj, înspăimântătoare,
Limbile focului înaintau fără zăbavă

Înfăşurând nava-ntr-o sălbatică splendoare;
Au ajuns până sus la gabie, făcând-o scrum,
Fluturând ca nişte lungi drapele-n soare
Deasupra viteazului copil, condamnat de-acum.

Apoi, un trăsnet a plesnit apele-agitate –
Băiatul – oh! Unde-o s-o fi aflând acum?
Întrebaţi vânturile care până hăt departe
Răspândesc scânduri pe mare şi-n aer nori de fum!

Dispărute-s şi catarg şi cârmă, şi flamura-blazon,
Şi toate care-şi îndeplineau partea lor de datorie,
Dar esenţa nobilă pierdută-n al focului ciclon
A fost acea inimă loială, atât de vie.

*** Poemul se referă la o întâmplare reală din timpul bătăliei navale dintre francezi şi englezi în rada portului Abukir – Egipt (1798). Gioconte Casabianca, fiul comandantului navei amiral franceze L'Orient, Luc Julien Joseph Casabianca, a rămas la bord până-n ultima clipă, cea a morţii, refuzând să părăsească postul de luptă în lipsa unui ordin direct de la tatăl său (băiatul avea cam 11-12 ani). Acest poem a fost inclus în manualele şcolare din Regatul Unit şi Statele Unite în perioada anilor 1850 -1955.

poezie de Felicia Hemans, 1793 -1835, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casabianca

Pe puntea-n flăcări e-un băiat,
Când toţi au cam fugit;
Şi focul de pe cuirasat
Pe morţi i-a învăluit.

Cu toate-acestea demn stătea,
Sfidând vântul ostil;
Făptură vajnică era,
Cu formă de copil.

Şi nu fugea de fumul gros,
Căci tatăl nu i-a spus;
Dar tatăl, mort, zăcea pe jos
Şi glasu-i era dus.

El îl chema, "Zi, tată, zi
Aici am terminat?"
Dar căpitanul n-auzi
Că fiul l-a strigat.

"Vorbeşte, tată, e de-ajuns?
Să plec, oare-aş putea?"
Ghiulele crunte i-au răspuns,
Iar focul pârjolea.

Simţea suflarea lor pe-obraz
Şi-n părul răsfirat;
În postul morţii stătea treaz
Privind îngândurat.

Şi-a strigat iar, cu glas răcnit,
"Mai stau, tată, şi-acum?"
În timp ce peste el, grăbit,
Văpaia-şi croia drum.

Şi vasul îl înfăşura,
Şi steagul cel stingher,
Peste copil ea fâlfâia
Ca flamurile-n cer.

Apoi, un tunet lung vuia –
Băiatul, unde-i dus? –
Pe mare vântul arunca
Fragmente mici de sus;

Din cârmă, fanion, catarg,
Ce rolul şi-au jucat –
Dar a pierit acolo-n larg
Şi-un suflet de băiat.

poezie de Felicia Hemans, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

introspecţie

Fiule te du la muncă
de cu zori până-n apus
fiul îşi priveşte tatăl
şi se-ntoarce pe călcâie
cuvântând:
-sigur tată, chiar acuma
voi porni precum ai spus-
i-a răspuns pe loc băiatul
dar apoi nu s-a mai dus.
Ce’lalt fiu aude şi el
glasul tatălui chemând
nu mă duc – răspunde aspru -
ce-s eu, slugă sau stăpân?
Dar apoi căzând privirea
i-a părut rău şi s-a dus
chiar dacă pe dos a spus.
Care zici, întâiul oare,
Sau cel răzvrătit la vorbă?
Care crezi c-a dat dovadă
Pân’ la urmă de-ascultare?
Tu cu care semeni,
Spune!?
Iată marea întrebare.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După-amiaza, dintre părinţi, doar Diana mai era printre cei şapte tineri. Privindu-şi fiul, frumos şi elegent, cu uniforma albastră, cu însemnele comandantului (cele şase bulinuţe sclipind "timid" pe reverul hainei), se simţea tare mândră; acela era chiar băiatul ei, la numai 21 de ani, cel mai important membru al echipajului, comandantul misiunii. Îi plăcu acest amănunt, mai ales văzându-l cum coordona activitatea, nu cu glas poruncitor, însă colegii cam ţineau seama de spusele lui, sau cel puţin îi solicitau părerea. Spre seară, Diana îşi anunţă plecarea; era cazul să meargă acasă, n-avea rost să mai întârzie, deşi se simţea bine acolo, în nava aceea, aproape de fiul ei. În sinea lui, Lucian se bucura de faptul că mama lui pleca acasă, pentru că, în felul acesta, dacă domnul Stancu nu-i interzisese, o putea din nou conduce acasă la ea pe... domnişoara Barbie. Cu voce tare, nu spuse însă nimic de acest gen. O conduse pe Diana doar până la ieşirea din navă; o sărută pe obraji înainte de plecare.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Directorul porni îngândurat spre biroul său. Din nou intervenea pentru favoritul său; dar cum să nu-l ajute, măcar pentru a zări expresia de mulţumire ce-i lumina chipul tânărului, ştiindu-se sprijinit de cel mai influent om din Institut... Că dânsul era chiar tatăl său, băiatul habar n-avea şi nici nu va afla acest amănunt atât de curând. De fapt, directorul i-ar fi putut spune adevărul oricând, dar pentru că amânase mereu momentul, din pricina Dianei, nedorind să-i provoace acesteia suferinţe, se temea acum de modul în care ar reacţiona băiatul la aflarea unei asemenea noutăţi. Poate că l-ar respinge brusc, iar directorul n-ar putea suporta nici măcar acest gând. Cel puţin, aşa-l avea totuşi aproape: era Lucian, elevul său favorit şi simţea că băiatul îl admiră, îl respectă; ar fi preferat să-l iubească, dar nu putea avea asemenea pretenţii. Pentru el, era totuşi, doar directorul Institutului, nimic mai mult...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A treia seară dacă se adunară şi se puseră la rugă, se rugară, se rugară, până ce către miezul nopţii o dată începu a se cutremura biserica şi se auziră nişte pocnete şi tunete, bubuituri şi duduituri îngrozitoare, ca de tunet. Căzură şi de astă dată în genunchi, se rugară şi de astă dată cu toată credinţa în Dumnezeu. Însă, ce să vedeţi d-voastră? tocmai în toiul rugăciunei, unde se coborî un călugăr din turnul bisericii, apucă pe băiatul unchiaşului de subţiori, îl răpeşte din mijlocul lor şi se înalţă cu dânsul în sus. N-apucară oamenii să bage bine de seamă, şi pieriră din ochii lor ca o nălucă. Ba că o fi rămas prin turn, ba că o fi pe după biserică, ba că o fi pe colo, ba pe dincolo. Aşi! El s-a dus cu călugărul ce-l răpise, şi dus a fost. Toţi rămaseră ca căzuţi din cer de spaimă, dar unchiaşul şi baba, mai cu asupra. După ce se mai astâmpărară din spaimă, şi după ce biserica se linişti, oamenii ieşiră şi se duse fiecare într-ale sale. Fiul unchiaşului, deşi răpit de călugăr, dară cartea din mână n-o lăsa. Citea mereu şi în gura mare; iară când fu de ajunse pe la mijlocul cărţii, călugărul nu-l mai putea ţine. Vru să-i smucească cartea din mână; dară băiatul o ţinea vârtos. Luptându-se cu băiatul prin văzduh ca să-i ia cartea, călugărul îl scăpă, şi fiul unchiaşului căzu într-o prăpastie adâncă.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blondul Iulian Enka urcă până la etaj şi intră în camera fiului său. Acesta nu se trezise, încă mai dormea; îl privi cu drag. "Ce băiat... Iarăşi doarme cu păpuşica aceea?" observă domnul Enka aceeaşi păpuşă brunetă, cu ochi albaştri, tare simpatică. Privind-o mai bine, parcă i se păru că nu mai era îmbrăcată cu aceleaşi haine. Fiul său o schimbase de hăinuţe?! Ciudată ocupaţie pentru un comandant al unei misiuni spaţiale, dar Iulian Enka n-avea de gând să-i reproşeze nimic; acum nici nu-l va mai lăuda; ceea ce-i spusese zilele trecute i se părea suficient, poate chiar pentru următorii ani, dar nici de criticat n-ar fi avut motive. Ce dacă lui i se părea interesantă joaca, fie chiar şi cu păpuşile? Avea dreptul să facă orice dorea; nu-l reţinea nimeni, nici chiar tatăl lui. Văzând că doarme liniştit, blondul vru să se retragă; n-avea de gând să-l deranjeze cu prezenţa lui. Băiatul merita să se odihnească cât mai bine, în linişte. Dar, deşi tatăl se străduise să nu provoace zgomot, băiatul se trezise.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă pentru părinţi

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacey (către tatăl său beat şi leşinat): Presupun că ăsta este un moment bun pentru a avea acea discuţie tată/fiu. (Imitându-şi tatăl.) Deci, cum merge şcoala, Pacey? (El însuşi.) Păi, tată, merge chiar bine. Chiar mă schimb. Se pare că sunt destul de deştept. Chiar aş putea avea potenţial de facultate. (Ca tatăl său.) Bravo, Pacey, am ştiut mereu că o să te dovedeşti a fi inteligent. Cum se poartă fetele cu tine? (El însuşi.) Am cunoscut o femeie. (Ca tatăl său.) E drăguţă? (El însuşi.) Drăguţă? Andie e frumoasă. E inteligentă, e amuzantă. Îţi spun eu, tată, fata asta este cu adevărat specială. Din nu ştiu ce motiv, pare să creadă că şi eu sunt special. Tu de ce nu poţi vedea asta? Ah? De ce nu mă vezi? Când ai renunţat la mine, când aveam cinci ani? Sau zece, sau doisprezece? Am 16 ani, tată! Şi sunt aici şi nu sunt perfect, dar mă străduiesc atât de mult pentru tine! (Începe să plângă.) Eu doar...(Suspină.) Şi e datoria ta! Este datoria ta să mă iubeşti, indiferent de cine sunt sau o să fiu în viitor! Pentru că eşti tatăl meu. (Suspină.) Eşti tatăl meu. (Suspină din nou.) Ar trebui să mă iubeşti, nemernicule! Nu pot face asta singur.

replică din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât despre director, în cabinetul acestuia intră, fără a fi fost invitată, o tânără doamnă, elegantă şi frumoasă. Era Diana Enka. Chipul ei plăcut era obosit şi trist, chinuit chiar. De o săptămână nu-şi văzuse deloc băiatul, iar lipsa lui o durea, îi sfâşia sufletul. Îl simţea departe, deşi ştia că el era acolo, aproape, în Institut, nu plecase încă în misiune. Nu putea suporta gândul că nu-şi va mai vedea deloc fiul până la data plecării în misiune şi nici după aceea, pentru foarte mult timp, nu ştia sigur cât anume; 13 ani, se presupunea. Ar fi dorit o împăcare cu fiul ei, să se bucure de prezenţa lui măcar până-n momentul plecării, deşi încă nu se putea împăca cu ideea că el va participa totuşi la această misiune. De dragul lui însă, pentru a mai fi împreună măcar până pe 27 iunie, era totuşi dispusă să accepte un compromis.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nedumerit, tânărul comandant se întoarse din nou spre director, fără a-l întreba nimic cu vocea, ci doar cu ochii. Tăcut, timid chiar, Lucian se apropie şovăielnic de acel om pe care credea că-l cunoaşte destul de bine; inexplicabil, simţea o puternică emoţie interioară, pe măsură ce se apropia de director. Dânsul îl îmbrăţişă cu putere, prieteneşte, cu căldură, sau cel puţin aşa simţea Lucian. În plus, îi zărise ochii umezi, plini de lacrimi îndărătnice, care se încăpăţânau să nu se rostogolească pe obrajii directorului; oare ce-l impresionase atât de mult?! Lucian îl îmbrăţişă şi el pe director, ceva mai cu rezervă, deşi putea observa că parcă nu astfel şi-ar fi dorit directorul această ultimă îmbrăţişare. Simţi în acele momente un sentiment straniu, de parcă-l lega ceva de acel om, de parcă dânsul îi era foarte apropiat, însă nici prin gând nu-i trecea că, de fapt, îşi îmbrăţişa pentru ultima oară, pentru următorii cel puţin 13 ani, tatăl, adevăratul său tată. Cu ochii încă umezi (deşi Lucian nu pricepea deloc de ce), directorul îl privea cu drag.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl lui Boris: Îţi aduci aminte de Raskolnikov băiatul de alături?
Boris: Mda.
Tatăl lui Boris: A omorât două femei.
Boris: Ce poveste nasoală.
Tatăl lui Boris: Bobalk mi-a zis. A auzit-o de la unul din fraţii Karamazov.
Boris: Trebuie să fi fost posedat.
Tatăl lui Boris: Eh... era un adolescent rebel.
Boris: Adolescent rebel... Era un idiot!
Tatăl lui Boris: Se făcea că a fost atacat şi bătut.
Boris: Am auzit că era cartofor.
Tatăl lui Boris: Ştii, ar putea fi dublura ta.
Boris: Cât de romanesc!

replici din filmul artistic Dragoste şi moarte, scenariu de Woody Allen (10 iunie 1975)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
Să bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă şi cu sârg viaţa să-şi trăiască
Acasă dar clădindu-şi prin muncă-un viitor

Şi fiul cel mai mic averea şi-a pierdut
Cu fetele stricate şi oamenii cei răi
Sărac curând ajunse şi-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinţii săi

Şi-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăţie
În zdrenţe ajunsese ca orice cerşitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te aşteaptă
Şi el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — şi tatăl tău te iartă

Şi iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — că fiu-i se va-ntoarce
Şi tatăl lui nerăbdător mereu l-a aşteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creştea şi tot creştea
Când tatăl îl aştepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Şi iată chipu acela mai mare şi mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — şi se avântă deodată-n alergare
Şi-n braţe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu şi-o să-ţi dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele să-ţi port
Şoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu eşti fiul meu şi eu îţi dărui tot
Căci dragostea mă arde cu atâta frământare

Aduceţi haina cea mai bună pentru al meu băiat
Şi puneţi-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă şi atât m-a bucurat
Căci dorul azi mă face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit şi iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă şi eu în sărbătoare
Iarăşi îl primesc căci nu e orişicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acasă — rămăsese-n curte
Nu vrea să intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Şi-averea lui întregă el şi-a prăpădit

Doi oameni iată — în faţă ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Şi nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas

Şi fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său şi care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Ştie că averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Îşi văd distrusă viaţa şi-l vor pe-al vieţii Miel
Căci vor ca să se scape de moarte şi pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Şi astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deşi era acasă — era în sine rău

El nu vedea iubirea şi n-o înţelegea
Trăind dar în belşug şi fără suferinţă
Tot că-i aparţine lui — însuşi el vedea
Şi nu-i păsa nicicum de-a fratelui fiinţă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind să aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neştire
Aşa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea să ne desprindă
De tot ce avem aicea averi şi chiar comori
În El să ne încredem viaţa-ni să depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — şi nu de-ai firii zori

Şi nu dar de pământ de bunuri şi averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci să fim legaţi
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Şi ne-a luat cu Sine să-i fim pururea fraţi
31-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca de obicei în această casă, cina fu servită de simpaticul băiat, care se ocupa cu mare atenţie de acest lucru, pentru ultima oară, în această seară. Bunicii, nostalgici, îl priveau cu drag. Părinţii, destul de mohorâţi şi trişti, îl sorbeau din priviri. Blondul, deşi conştient că nu era fiul lui, simţea totuşi că va pierde pe cineva drag; băiatul îi "intrase" la inimă (indiscutabil, îl iubea nespus de mult). Dar acest lucru nu era deloc neobişnuit, cunoscut fiind faptul că băiatul avea, în general, "lipici", nu doar la fete... Deci cum să nu-l fi îndrăgit chiar şi acest domn blond care-l crescuse de mic, îi veghease copilăria; ar fi fost imposibil... Iar Iulian Enka resimţea în aceste ultime ore mai mult ca oricând dragostea imensă care se înfiripase de-a lungul timpului între el şi acest băiat. Cum să se despartă de el, pentru următorii 13 ani, cel puţin?!

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Slava Celui Prea Înalt

Gloria şi slava Celui Prea Înalt
Nicăieri pereche n-are
Căci e Dumnezeu Adevărat
Ce viaţă omului i-a dat
Şi-a lui minte-nfloritoare

De la El pornit-a totul
Univers — şi viaţă şi lumină
Căci doar El croise planul
Şi cerul în tot înaltul
Flori de foc şi de lumină

Gloria şi cinstea şi onoarea
Îi rămân pentru vecie
Căci El plănui salvarea
Omului prin îndurarea
Fiului — ce-i Pâinea Vie

Lui Daniel i s-a arătat
Tatăl nostru Cel Prea Sfânt
În foc şi-n flăcări îmbrăcat
Căci scaunu-i era-nălţat
Aşa ne spune a Lui Cuvânt

Şi haina-i era ca zăpada
Iar păru-i ca lâna curată
Căci sfinţenia-i era garda
Oriunde având putere-n lumea asta
În glorie — Fiinţa-i era îmbrăcată

Şi scaunul Lui de domnie
Era ca flcări mari de foc
Iar roatele-i în veşnicie
O flacără păreau atât de vie
Neavând pereche-n vreun loc

Un râu de foc iată curgea
Dinaintea Lui ieşind
Şi mii de slujitori I se-nchina
În glorie Fiinţa îi scălda
Veşnic Numele-I cinstind

Daniel aşa descrie
Slava Tatălui Cel Sfânt
Acel ce e din veşnicie
Şi-a Lui putere veşnic vie
O are-n cer şi pe pământ

Dar iată apostolul iubirii
În Apocalipsa ce ne spune
Pe căile desăvârşirii
Când el era deasupra firii
Furat fiind de rugăciune

În Duhul iată am fost răpit
Pân" la scaunul sfânt de domnie
Pe care Cel Desăvârşit
Şi Tatăl ce ne-a întocmit
Pe el stătea din veşnicie

Şi-a Lui înfăţişare atunci era
Ca o piatră de iaspis
Iar faţa sfântă strălucea
Pe când scaunul de domnie radia
Cum nu-ntâlneşti nici chiar în vis
Un curcubeu ca de smarald
Înconjura scaunul de domnie
Pe când bătrânii iată cad
Pe al laudei şi-al cinstei vad
Dându-i slavă-n veşnicie

Acelui Sfânt şi vrednic Tată
Ce totul El a conceput
Şi îngeri sfinţi — gingaşa fată
Cu faţa caldă şi curată
Lumina doar fiindu-i scut

Pe tot atâtea scaune de domnie
Cei douăzeci şi patru de bătrâni stăteau
În haine albe pe vecie
Din ochi cântând cântarea vie
Pe Cel Prea Înalt îl onorau

Din scaunul de domnie ieşeau
Flugere tunete şi glasuri
Pe când şapte lămpi de foc ardeau
"Naintea Celui ce îi străluceau
Şi ochii sfinţi şi ai luminii păsuri

Şi cele patru făpturi vii
De ochi pline — înăuntru şi-nafară
Tatălui Cel Sfânt din veşnicii
Îi ziceau — Sfânt Sfânt Doamne să fii
Prin putrea Ta cea rară

Şi bătrânii se-nchinau
Înaintea Celui veşnic Sfânt
Şi glorie îi cântau
Pe când toţi slavă-I dădeau
Lăudându-l prin Cuvânt

Glorie cinste — onoare
Tată Sfânt şi drag din cer
De aici — noi de sub soare
Îţi slăvim Numele-ţi mare
Şi-ţi cântăm Doamne-n etern

Tată Sfânt o Tată sfânt
Prin Isus îţi mulţumim
Căci ne-ai dat al Tău Cuvânt
Să-l urmăm pe acest pământ
Ai Tăi pururea să fim
Mănăştur 05-03-2020

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu excepţia Liei, ceilalţi nu-i reproşaseră nimic; poate doar în glumă, nu în serios, Alex, Nis... Ea păruse serioasă! Dar nu ştia dacă doar păruse a fi, sau chiar era serioasă!? Se încruntă! Era oare vinovat cu ceva pentru ceea ce păţise? Probabil că da, deşi nu reuşea să-şi găsească vina. Ca de obicei, directorul îl proteja şi-l răsfăţa, iar fetele îl plăceau, deşi nu chiar toate. Ea, tocmai ea, îi declarase indirect un război pe care nu ştia dacă-l va putea câştiga vreodată; sau pe care, de fapt, nici măcar nu i-l declarase pe faţă... Iar sufletul lui se zbuciuma, se frământa; era comandantul, ba încă unul îndrăgostit, tocmai de ea, care se declarase duşmanul lui. Şi cum îi spusese? "Domnul director a avut mare grijă să-i acorde preferatului dumnealui o funcţie foarte importantă, de mare răspundere..." Cuvinte veninoase, dureroase, venite tocmai din partea ei, care i se înfipseră ca un pumnal, direct în inimă, pe care simţea că parcă i-o despica în două.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta împlineşte mâine de abia 45 de ani... Era foarte tânără când ai apărut tu pe lume, în viaţa ei.
Lucian: Da, aşa e... Avea de abia 17 ani, era practic o copilă! N-am înţeles niciodată de ce s-a grăbit atât de mult, de ce s-a căsătorit atât de devreme; practic, nu existau motive.
Lia: Poate pentru că-l iubea prea mult pe tatăl tău şi n-a vrut să-l piardă.
Lucian: Probabil, dar... Avea doar 16 ani! Era pur şi simplu un copil! N-am îndrăznit niciodată s-o întreb de ce... Pentru tatăl meu, nu era deloc prea devreme, el e cu 11 ani mai mare ca ea. Dar putea să aştepte câţiva ani, măcar până la majoratul ei, dacă o iubea cu adevărat!
Lia: Poate, dar priveşte partea bună a lucrurilor. E mult mai bine că s-a întâmplat astfel!
Lucian: Mai bine? De ce? Care ar fi partea bună a lucrurilor, în toată chestia asta?
Lia: Pentru că, altfel, n-ai mai fi fost tu acum, aici, cu noi. N-ai fi putut participa la această misiune. Ai fi fost poate prea mic la data lansării. N-ai mai fi fost tu comandantul nostru!
Lucian: Mda... Cum să nu?! Ce pierdere dezastruoasă pentru voi! Mare scofală, nu-i aşa?!
Lia: Păi, mare, pentru că, cine ştie cine ar fi fost în locul tău şi cum s-ar fi purtat cu noi... Deci, o iubeşti foarte mult pe mama ta.
Lucian: Da, o iubesc, normal. Dar nu i-am spus-o niciodată, sau cel puţin nu-mi amintesc să-i fi spus şi nici nu m-am străduit să-i arăt acest lucru. De obicei, eram doar foarte încăpăţânat şi nu îi dădeam niciodată ascultare.
Lia: Nu mă surprinde deloc! Acest comportament te caracterizează, în general.
Lucian: Ah, te rog... Nu-i momentul să-mi aminteşti şi tu! Ce-ai vrea, am defectele mele...
Lia: Aşa e, le cam ai.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nick: Nu sunt atât de sigur în privinţa lui. Nu ştiu dacă într-adevăr e demn de încredere în acest sens. Am înţeles că, în general, îi plac fetele. Toate!
To Kuny: Zvonuri, dragule... De altfel, s-ar putea să-i placă, nu zic că nu, însă numai una i-a cucerit lui inima, iar aceea e sora ta! Celelalte nu prezintă interes pentru el. Aşa că, linişteşte-te, băiatul meu! Sunt convins că nu e nimic între ei doi, nimic din ceea ce-ţi imaginezi tu acum.
Nick: Sper să ai dreptate. Deşi Maria mi-a spus că mai de mult îi plăcea de el.
To Kuny: Îi plăcea de el?! Asta nu înseamnă nimic rău. Dimpotrivă! E bine că a fost sinceră cu tine, a fost corectă. Astfel ţi-a demonstrat că ţine cu adevărat la tine, mult, mult de tot şi că e demnă de încrederea ta! Crede-mă, dragul meu, el nu reprezintă nimic pentru blondina ta, nimic mai mult decât un foarte bun coleg şi prieten, atâta tot! Deşi nu pot nega, e un tip atrăgător, interesant. Dar ea te iubeşte pe tine acum; doar pe tine, nu şi pe el.
Nick: Păi... Nu ştiu, tată. Nu ştiu ce să spun, ce să cred. Cert este însă că nu mi-a plăcut deloc să-i văd îmbrăţişaţi. De altfel, s-au mai manifestat ei astfel, destul de des chiar, însă când eram şi eu de faţă, de asta nu m-a deranjat foarte mult văzându-i, considerând că e un gest normal între nişte vechi colegi, dar dacă procedează astfel şi în lipsa mea, situaţia se schimbă.
To Kuny: Off, dragul meu, asta-i clar gelozie. Ai devenit deja gelos, deşi n-ai motive întemeiate. Crede-mă, Nick, gelozia nu-i pentru tine! E un sentiment puternic, straniu, deloc plăcut, periculos chiar. Nu-l lăsa să te domine! Înfrânge acest sentiment şi lucrurile se vor clarifica. Deci, ce spui acum? Ce intenţionezi să faci?
Nick: Nu ştiu, tată. Nu sunt sigur. Tu ce crezi că ar fi mai bine?
To Kuny: Eu, dragul meu, te-aş sfătui să-i dai ocazia să-ţi explice ce s-a întâmplat de fapt, unuia dintre ei. Vorbeşte cu unul dintre ei şi încearcă să fii cât mai calm posibil, cât mai lucid. Nu te lăsa condus de gelozie; nu te-ar duce la nimic bun! Aşa cred eu c-ar trebui să procedezi. Tu însă, faci cum crezi tu c-ar fi bine.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atracţie fatală

Eram un flăcăiandru la prima îmbarcare,
M-au numit mus şi a doua zi-am ieşit pe mare...

Io-ho-ho, mardeiaşii mei, trageţi tare!

Deşi nava abia trecuse dincolo de far,
Genunchii-mi tremurau, faţa-mi era de-un gri-murdar;

M-am târât până la căpitan şi, plângând ca idiotul,
L-am implorat să mă debarce-odată cu pilotul,
Pentru-a ajunge cu pilotina cât mai iute pe uscat,
Acolo unde pământul sub talpa omului stă nemişcat.

Căpitanul a râs în hohote şi-a strigat în gura mare,
"De-acum, băiete, până la moarte te vei legăna pe mare;
Ei îi aparţinem toţi – fulgii de spumă şi bolta cea albastră,
Vântul şi valurile – vei simţi curând că nava-i casa noastră."

Ajuns apoi timonier, am jurat cu mâna pe catarg
La fiecare voiaj că va fi ultimul pe care-l fac...
Făceam legământ după legământ, cu-ncredere şi cu curaj,
Că nu voi mai fi vreodată membrul niciunui echipaj...

Cum, zici că nava "Castelul" va părăsi-n curând acest port
Cu destinaţia Puget Sound? E vreun post vacant la bord?.
"Eşti bătrân!"... Dar cunosc marea bine, nu-s un veleitar...
Am auzit că pe "Bătrânul" e nevoie de bucătar!...

Da, pot pentru douăj de-oameni pune masa şi găti...
Nu-i aşa că, lăudat fie Domnul, mă puteţi încă folosi?...
Oh, mi-au mai rămas puţini ani de trăit sub soare
Şi-acolo vreau să mor şi să fiu înmormântat – în mare!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost cu băiatul. E tăcut şi îndărătnic ca tatăl său. Nu-i mic, cum crezi: are 24 de ani – şi nici o situaţie. Îi place vioara şi trăieşte cu capul în nori. Fuge de-ai lui şi vine să tacă la mine. Mă duc cu el să-i fac haine, ne plimbăm amândoi, bem cafele.

Otilia Cazimir în Confesiunile Otiliei Cazimir, la nouă zile de la moartea lui G. Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada lui Iskander

Aflatun, Aristu şi Regele Iskander, cum ştie orice om,
Sunt Platon, Aristotel şi Alexandru Macedon.

Sultanul Iskander, fie-i în veci numele pomenit,
Şi-a pus coroana pe cap, s-a aşezat pe tronul aurit
Şi-a exclamat, "Vin, trei flautiste tinerele
Şi Căpitanul încercat al navelor mele."

Şi-a băut cupa de vin, apoi le-a constrâns
Pe fete să danseze pân-au izbucnit în plâns,
Le-a sărutat şi le-a binecuvântat buzele florale,
Şi întorcând-se spre Căpitanul Tuturor Navelor sale:

"O, Domnul flotei mele care, fie vreme bună, fie vreme rea,
Navighezi din Golful Piersic până la Igluurile de Nea,
Găseşte-mi-i pe toţi înţelepţii neştiuţi ai fiecărui neam!"
Aşa a grăit Sultanul Iskander din Yoonistan.

"Daroosh e mort, acum eu sunt Rege,
Rege peste Tot şi Rege-a Toate, se-nţelege:
Şi totuşi undeva la multe, multe leghe depărtare
Nişte inimi de leu tânjesc după o bătălie mare.

"Amiral, îţi ordon să te îmbarci de-ndată;
Ia-ţi o corabie-n argint curat placată,
Provizii îndeajuns în cală şi, echipaj,
Cincizeci de flăcăi cu multă snagă şi curaj,

Şi caută douăzeci de oameni care ştiu pe dinafară
Toate limbile vorbite-n Babilon odinioară;
Şi-aşteaptă! Din echipaj trebuie să facă parte,-ţi spun,
Şi cei doi învăţaţi, bătrânii Aristu şi Aflatun.

Îndreaptă spre sud-vest prova cutezătoare,
Navighează-o mie de zile unduioase, sclipitoare,
Şi găseşte-i pe Domnii cu inimi de leu, neîmblânzite,
Ale căror piepturi vor hrăni săbiile Noastre ruginite."

Căpitanul flotei a înclinat capul, supus.
"Stăpâne, vom face întocmai cum ai spus."
Şi-n mare grabă spre rada portului se repezi
Să echipeze nava pentru acel voiaj spre Miazăzi.

A ales o corabie în argint curat placată
Şi, cu cei cincizeci şi velatura larg desfăşurată,
A ieşit în larg având din pupa un vânt bun,
Iar la bord pe Aristu şi Aflatun;

Înainte să sosească zorii zilei următoare,
Galionul dispăruse dincolo de zare;
Şi se auzeau în noapte ca un ecou de clopot
Oşteni urându-le la revedere, urale, mare chiot.

După douăzeci de zile nava de argint
Se-apropia, trecând pe lângă Insula Serendip,
De falezele Arauniane policrome,
Locuite în miezul zilei de Fantome.

După treizeci de zile ajunsese încă mai departe,
Dincolo de Calcobar şi de ţărmurile lui înalte,
Unde oamenii beau Sângele celor Morţi în loc de vin
Şi-şi vopsesc barba în nuanţe de carmin.

Dar, în cea de-a suta zi, au năvălit ereţii
Furtunilor şi-aripile lor mari de flăcări vineţii
Au împins corabia spre Mările Singurătăţii,
Unde valurile bat la fruntariile Eternităţii.

Şapte ani şi încă şapte ani, pierdut de lume,
A navigat acel echipaj pe apele în spume
Făr-a zări, mai încolo sau mai încoace,
O palmă de pământ pe care paşii lor să calce.

N-au văzut peşti înotând în ape şi nici păsărele-n zbor;
Nicio altă navă nu era acolo-n afara de nava lor –
Zile şi nopţi lungi nuferii din Abisurile înfofolite
Şi-au întins în jurul lor florile-adormite.

Bigile-au început să se scorojească şi să crape,
Plăcile-argintate au ajuns gunoaie-n acele ape –
Şi, prăbuşite, peste copastia de lemn sculptat
Atârna mătasea velelor, cândva vibrând în aerul sărat...

Şi marinarii falnicei nave, cândva cu catargele-n nori,
Nobili din obârşie şi din fire cutezători,
Îmbătrâniţi de cerul mereu acelaşi şi de-a soarelui ocară
S-au aşezat pe covertă aşteptând să moară.

Iar cei doi vorbitori ai tuturor limbilor din lume
Se întreceau în giumbuşlucuri uitând de-al lor renume;
Sau faţă-n faţă, cu nişte figuri foarte serioase,
Făceau, vorbind limbi străine, glume porcoase.

Apoi Aristu şi Aflatun
Şi-au lăsat bărbile să crească, fuioare lungi de fum
Rotindu-se jur împrejurul catargului cel mare,
Unde ei, nemişcaţi, se zgâiau la mare.

Şi în fiecare zi Căpitanul, încărunţit deja,
Îngenunchea pe coverta putredă şi se ruga;
Însă-n pofida a zece mii de rugăciuni ridicate-n slavă
În afara de corabia lor n-au mai văzut o altă navă.

După ce-au trecut de trei ori şapte ani au zărit
O navă apărând de nicăieri, o navă în sfârşit!
Strălucea-n lumină, iar bordajul argintiu n-avea nicio pată
Şi, deşi nu bătea vântul, velatura-i era umflată.

Marinarii încărunţiţi, într-un strigăt, s-au ridicat în pripă
Blestemând toţi acei ani de odihnă maladivă,
Iar cei doi care vorbeau în limbi de alţii neştiute
S-au întors bucuroşi la-ndelenicirile lor bine-cunoscute.

Căpitanul, lăsând rugăciunile deoparte,
A coborât treptele înnegrite şi uscate
Şi-n scurtă vreme, în mână cu un bici,
A trezit nava amorţită de vraja şamanilor oceanici.

Dar Aristu şi Aflatun,
Care n-aveau altceva de făcut mai bun,
Priveau strania Navă şi Marea până hăt în larg
Cu bărbile încă-nfăşurate de catarg.

Corabia albă se-apropia de ei încetişor
Şi toţi au exclamat, întru ruşinea navei lor:
"Vele noi de mătase, strălucitor bordajul!
La fel sclipeam şi noi când ne-am început voiajul."

Nava se-apropia, se-apropia-n acelaşi azimut,
Iar ei, abia suflând, păreau nişte oameni morţi demult,–
"De necrezut, la fel era şi corăbioara noastră
În ziua când ne-am avântat pe-ntinsa mare-albastră!"

Velierul negru şi velierul alb s-au întâlnit – doi călători –
Cum se-ntâlnesc ziua şi noaptea-n amurg şi-n zori;
S-au întâlnit, în liniştea mării sub primele stele
În curtea indiferentă a crepusculului dintre ele.

Şi cei douăzeci de magiştri-n limbi străine
Conversau în toate graiurile, vezi bine;
Căpitanul navei de-argint le-a auzit spusele-n amănunt,
A dat din cap zâmbind, dar n-a scos niciun cuvânt.

Apoi Aristu şi Aflatun
S-au adresat Domnului de-argint, vorbind acum
În limba lor de-acasă, din Yoonistan,
Ca şi cum acesta le-ar fi fost concetăţean;

Şi "Din care port,"- au strigat ei, "O, Fii ai Mândriei
V-aţi avântat pe tulburele val de maree-al veşniciei?
La Sud sau la Nord de-aici destinul vostru a fost decis?
Şi cine-i Regele care pe-aceste ape v-a trimis?"

"Noi locuim," a răspuns acel Domn zâmbind subţire
La o milă dincolo de un milion de mile.
N-avem habar de Sud şi n-avem habar de Nord,
SULTANUL ISKANDER ne-a dat ordin să urcăm la bord."

Aristu i-a spus lui Aflatun,
"Regele nostru, poate într-un moment nu foarte bun,
A trimis cea de a doua navă pentru a descoperi
Teritoriile încă necunoscute-ale acestei omeniri."

Dar Aflatun s-a întors şi, privindu-l îngândurat,
A râs cu un râs amar, întunecat.
"Of," a zis el, "Of, Aristu,
Un nebun bătrân, slab şi bleg, ăsta eşti tu.

Cum poţi crede c-acea navă, aşa curată, dacă n-ai vedenii
Şi mintea-n ceaţă, chiar a navigat două decenii?
Iar chipul acelui Căpitan de-argint strălucitor,
E chipul unui om de rând sau al unui Duh Nemuritor?

Al lor e pământul (chiar dacă-ţi pare de necrezut)
Unde trăiesc Formele Lucrurilor de Dedesubt,
A lor e ţara unde în veac se păstrează
Imaginile văzute de oameni când visează.

A lor este ţinutul de dincolo de Uşă,
Şi ţărmul vechiului ideal potrivit lor mănuşă,
Ei ne conduc nava: e echipajul nostru ideal –
Şi uite-l şi pe Căpitanul nostru excepţional!

Şi, iată, acolo, lângă catargul cel mare,
Două forme-nalte şi strălucitoare,
Sunt ceea ce ar fi trebuit să fim noi doi,
Şi totuşi noi suntem ei, iar ei sunt... noi."

Astfel a vorbit Aflatun – Zefirul a scos un proaspăt şopot
Şi corăbiile s-au atins: nu s-a auzit niciun zgomot;
Nava Neagră s-a evaporat ca un nor şi-n clipa efemeră
Acolo a rămas numai Corabia Himeră.

Şi-a răsunat în slavă o chemare, un tremolo
Scos de vocile unor glorioşi aezi în trecere pe-acolo...
Şi netulburată, leală, pe marea de dincolo de moarte
Corabia Argintie şi-a continuat drumul mai departe.

* Iskander – echivalentul persan al numelui Alexandru.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!