Spre sfârşit

spre sfârşitul anului nu mă mai impresionează
ornamentele stradale ba chiar mi-e milă
de copacii înfăşuraţi în becuri colorate
sperie porumbeii care până mai ieri
stăteau agăţaţi ca nişte cearşafuri îngheţate
închid termopanele şi-mi pun şi dopuri în urechi
mă dor timpanele de un timp
manelele au fost drastic înlocuite cu sirene
ceaţa lui decembrie este sfâşiată
iar după ce iese un deget de soare să tasteze
câteva grade în plus minciuna că s-ar putea schimba
ceva între oameni e cât casa poporului
pun baterii noi ceasurilor din casă
ticăitul lor absurd nu face faţă infernului de-afară totuşi
timpul se derulează prin forfecarea a două limbi
străine de mine viaţa şi moartea
se întâlnesc pe cadrane atât de des că
am obosit de atâtea dispariţii
prietenele mele telefoanele zilnice
puse pe speaker nu mă lămuresc prea mult
nici prea mari speranţe nu-mi dau
pleci de nebunie şi ajungi purtător de ceva
invizibil şi rău de nu mai ai aer
esti transportat de colo-colo
pe cântecul mortal al sirenei cu fleşuri colorate
la ce bune beculeţele suspendate pe crengi
motive de bucurie nu mai există
durerea poartă mască şi costum se fereşte de boală
de parcă atacatorul nu te poate lovi pe la spate

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa ori seara

Să fi fost doar chimie şi doar ochii vinovaţi
pentru tot ce s-a întâmplat, să nu fi fost nimic
din ce ar putea fi divin, să fi fost doar
întâmplare, trup şi carne, toate numite destin?!

Să fi trecut atâtea decenii degeaba... şi totuşi
ceva de neînţeles s-a întâmplat în momentul
acela în care am anulat timpul, în momentul
acela când ţi-am citit gândul, s-a născut poezia!

Să fie acesta preţul plătit unei muze rebele,
răzvrătită de soartă, preţu-i prea mare să fie...
să cred că-i doar întâmplare şi nimic din ce ţine
de suflet nu poate... nu există pe acest pământ!

E prea mult gând între Noi, e prea fără timp ce
se întâmplă cu Noi, nu văd începutul, nu
întrăzăresc nici sfârşitul, pare că nici timp nu
există de atâta prezent ori de atâta absent!

Poate greşesc ori mă-nşel, dar cum rămâne cu
timpul, cum rămâne cu Noi, suntem mult prea
prezenţi, ieri erai în braţele mele, azi te,, scalzi"
în ochii mei, ieri îmi vorbeai de iubire iar azi...

Azi taci şi asculţi iubire, ziua de mâine ne dă
întâlnire, vom zâmbi, poate chiar vom şi râde de
Noi ori de timp, în priviri vom fi şi mai,, vii" chiar
dacă pe trupurile noastre au trecut decenii!

Au trecut anotimpuri, chiar, câte au trecut, te
invit într-o zi la numărat anotimpuri, te invit la
numărat timpul, chiar, cum ar fi reîntâlnirea de
după o zi trecută ori după o viaţă trecută!?

Noi doi, faţă în faţă, cred că şi cuvântul şi
lacrima ar îngheţa, de trup nu mai vorbesc, ar
reînvia fluturii, s-ar crucii Demonii, s-ar reîntâlni
două vieţi, alege Tu, dimineaţa ori seara! miha

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regal

luaţi împreună suntem doi frumoşi
două ceşti de cafea îşi răsucesc aromele în funii
cu mirosurile noastre după
o noapte cu lună de veghe între cearşafuri
cu cât ne ştim mai mult cu atât ne dăm seama
cât de puţin am aflat unul despre celălalt
câtă anatomie avem încă de parcurs
cu mâinile putem face orice ne trece prin minte
să folosim fiecare parte din noi pentru modelat
la focul zvăpăiat al cunoaşterii dorinţele de murano
au ceva inimaginabil în culoarea lor

separat suntem două felii de pepene
în gurile a două nefericiri
seminţele par nişte păsări împrăştiate
nu mai ştiu drumul spre cuib
&
lasă-mă chiar acum să-ţi amintesc
iubire e atunci când mângâi
aerul cu care mă apropii
aşternutul pe care mă aşezi
tot ce ating şi vrei să rămână neatins
când vorbele nu-şi pierd valoarea
se întorc în noi ca nişte cocoare
primăvara
nu se destramă fiindcă avem în noi ceva sfânt
ceva mai înalt decât noi
unde ne recunoaştem şi
devenim stăpâni

moartea e când nu ai pe cine iubi

poezie de Ottilia Ardeleanu din Cele mai frumoase poezii de dragoste (2018)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspunsul este iubirea

Marea dilemă a vieţilor noastre, a destinelor noastre, este lipsa de iubire.
Atunci când iubim, nu putem răni - să nu crezi că ceea ce trăieşti este iubire, te rog, nu te minţi.
Ascultă atent, este o voce, ce îţi şopteşte zi de zi, un cântec dulce, de iubire - nu încerca să-l înţelegi, doar fii.

Ce cheamă ploaia către pământ?
Ce împinge soarele către apus?
Ce împodobeşte munţii cu zăpadă şi oferă strălucire mării?
Unde te cheamă vântul atunci când îţi şopteşte?
Ce îţi răspunde luna atunci când o priveşti?
Unde te poartă frica, atunci când nu încerci să o opreşti?

Unde te poartă toate - înapoi la tine; pe canalul îngust al minţii obosite de atât învârtit, încercând să-şi prindă coada.

Ridică-te, locul tău nu este în genunchi.

Prieten drag, nu te ruga la stele, nu arunca blesteme, iubeşte-ţi fiii, adună-ţi turma; ceva te cheamă către casă... chiar şi cel mai neiscusit cioban ştie când e timpul să se întoarcă acasă. Ai călătorit departe, picioarele ţi-au obosit, pământul pare greu sub tălpi. Te uiţi în faţă, drumul se-ntinde, se şerpuieşte-n orizont, la infinit. Drumu-ţi promite, că dacă mergi încă puţin, te-mbogăţeşte, te face prinţ peste oceane şi rege între oameni - dar tu nu îl asculţi, ai obosit. Îţi aminteşti de măgarul harnic, căruia îi sunt promise măreţe împliniri şi care îşi duce-n spate, povara veşnică şi grea a propriei nemulţumiri.

Te uiţi în spate; ce mult ai mers... vii de departe. Au trecut parcă veacuri întregi de la primul căscat, de la primul pas şi prima vorbă - ce entuziasm aveai odată; luai orice provocare în piept cu dăruire, promiţând că ai s-aduci în lume, mult căutată mântuire. Ai zâmbit şi te-ai jucat - ce suflet drag, ce bucurie.

Dar parcă este mult de atunci - nisipul stă împrăştiat peste trecut; se văd prin ceaţă, fragmentele amintirilor de demult. Nu are sens să răscoleşti trecutul, o ştii prea bine – din asta nu a ieşit nicicând ceva bun; poate doar plâns, orbire şi scrum.

Nu mai este timp de-ntoarcere acum - te uiţi din nou în faţă, priveşti din nou în spate. Ai căutat, ai luat notiţe şi ai scris în jurnal - ceva nu este bine; viaţa ar trebui să facă sens, dar sensul nu e de găsit niciunde. Te uiţi în sus, la cer - e prea departe. Te uiţi în jos, la pământul crud, proaspăt şi viu - îi mulţumeşti în gând pentru o clipă, realizând însă că el doar te poartă, nu te ridică.

Cum se face că ai căutat peste tot... şi tot n-ai pace; cum se face?

E evident - nu mai există cale; nu mai există drum care să te poarte acolo unde vrei să mergi, să îţi ofere ceea ce cu disperare îţi doreşti. Răspunsul nu e aici, nu e acolo; nu e în timp şi nici în lipsa lui - căci timpul trece atât de repede în joacă şi atât de greu în muncă. Te-ai uitat şi pe unde ai venit şi pe unde ai fi putut să mergi – te-ai uitat la cer, dar ţi se pare prea departe, decizi să-l laşi în grija păsărilor de noapte; te-ai uitat în pământ, însă el te-a privit tăcut, flămând, cu ochi de frunze.

Răspunsul nu e de găsit.
Răspunsul e iubirea.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceva din mine caută ceva

Ceva din mine caută singurătatea, ceva caută oamenii.
Bine că am ce alege.
Ceva din mine caută lumina, ceva caută întunericul.
Bine că pot arde, bine că mă pot stinge.
Ceva din mine caută liniştea, ceva caută larma.
Bine că există cuvântul.
Ceva din mine caută moartea, ceva caută nemurirea.
Bine că există cerul.
Ceva din mine caută ceva din tine.
Bine că există iubirea.
Ceva din mine caută adevărul, ceva caută minciuna.
Bine că există cugetul.
Ceva din mine caută totul, ceva caută nimicul.
Bine că există ceva care caută ceva.
Ceva din mine caută suferinţa, ceva caută alinarea.
Bine că există lacrima.
Ceva din mine caută fericirea.
Bine că există speranţa.
Ceva din mine caută agonia, ceva caută extazul.
Bine că mai pot să respir.
Ceva din mine îl caută pe Dumnezeu, ceva îl caută pe diavol.
Bine că am în cine să cred şi de cine să mă lovesc.
Ceva din mine caută uitarea, ceva caută amintirea.
Bine că mai există visele.
Ceva din mine caută o secundă, ceva caută un minut,
Ceva caută o oră, ceva caută o zi, ceva caută o lună,
Ceva caută un an, ceva caută o viaţă,
Ceva caută mereu ceva.

poezie de Ionuţ Caragea din Absenţa a ceea ce suntem (27 decembrie 2009)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitaţi-vă la paradele gay-ilor şi lesbienelor: participanţii sunt coloraţi ostentativ ca nişte păuni, lipindu-şi pe ei chiar pene colorate şi punându-şi cozi de pene colorate. Sunt ca în proverbul suedez care spune că "un păun are prea mult în coadă şi prea puţin în cap".

aforism de George Budoi din Homosexualitatea în aforisme, epigrame, pamflete şi satire (26 decembrie 2021)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea Ianuarie

E prea iarnă şi parcă prea gheaţă
Şi foarte trist că te privesc în faţă,
A trecut Decembrie parcă prea mut,
E Ianurie, dar noi n-avem început.

E prea ger şi prea tare bate vântu,
Când buzele tale îşi rostesc cuvântu'
E rece inima crăpându-se ca gheaţa,
Când lacrimi reci şi grele îţi zgârie faţa.

Deşii ţi-ai dorii să fie prea la început,
Când miciuna loveşte fără să fi durut,
Eşti mult prea albă ca zăpada,
Păcat, caci din orice pată îţi gust otrava.

Te-aş reface cu puterea mâinii mele,
Din zăpada curată şi câteva nuiele,
Dar ai dispărea la primele raze de soare,
Sau ştii să pleci doar când soarele dispare?

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (6 ianuarie 2019)
Adăugat de Iustin Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Deci, poţi întreba pe oricine doreşti! Chiar şi Sid ştia că sunt îndrăgostit de tine. Serios!
Lia: Bine! De ajuns! Ţi-am spus: Te cred! Însă asta nu schimbă nimic între noi. Adică, tot nu-ţi accept prietenia.
Lucian: Ah, nu?! Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu mă vei accepta, nu atât de uşor sau de curând. Că mă vei respinge din nou... Lia, mă înnebuneşti! Mă zăpăceşti de tot! Zău aşa...
Lia: Off, Luci... Nu-ţi accept prietenia... Nu încă. Şi... Te refuz; deocamdată...
Lucian: Deocamdată?! Nu încă?! Asta sună promiţător. Dar, te rog... Vorbesc foarte serios! Nu-mi da speranţe false, nu mă amăgi! Lia, ţi-am mai spus... Nu-mi face aşa ceva! Ţi-am spus să nu te joci cu mine! Nici cu sentimentele mele! Te rog mult... N-aş putea suporta, pur şi simplu!
Lia: Luci, nu mă joc cu tine, nici cu sentimentele tale, promit! Şi nici nu-ţi dau speranţe false, nu te amăgesc...
Lucian: Şi atunci, eu ce-aş putea înţelege din toate astea?
Lia: Ceea ce ţi-am spus. Deocamdată, încă te resping, nu-ţi accept prietenia, nu încă. Ceea ce înseamnă că da, poate în curând, te voi accepta totuşi. Mi-ai spus că nu vei renunţa atât de uşor la şansa ta; ei, bine, s-ar putea să nici nu fi nevoit să renunţi, pentru că ai şansa ta. Eşti pe drumul cel bun, domnule comandant... Iar dacă asta-ţi doreşti atât de mult, prietenia mea, s-ar putea să o obţii, cât de curând, însă nu încă...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Invizibil

viaţa invizibilă a mea, a ta,
nu ne-a făcut prea cunoscuţi.
în lumea aceasta invizibilă
suntem doar nişte păpuşi
ce joacă pe sârmă la concurs
fără să ne vedem sau auzi,
căci viaţa noastră este invizibilă,
faptele noastre bune sunt invizibile
faptele rele, dacă există cumva,
sunt foarte vizibile maleficilor
ce le arată cu degetul
şi strigă-n gura mare:
"uite, uite ce-au făcut!"
şi ei mereu văd gunoiul din ochiul altora
dar bârna din ochii lor nu o văd niciodată
ei o vor invizibilă, dar nu se poate,
este prea mare, prea dură, prea urâtă,
prea meschină, prea lacomă,
este o bârnă cu mulţi colţi,
mă mir că nu-i orbeşte
pe cei ce poartă doar ură şi laşitate
dar timpul nu-i trecut pentru ei
după faptă şi răsplată vor primi
faptele lor îi vor blestema
şi ei nu vor mai fi invizibili
faptele bune stau cuminţi şi aşteaptă
chiar de sunt invizibile
până în ziua în care primesc marea răsplată
în ziua de apoi, în ziua adormirii,
chiar de ei sunt invizibili azi,
aici pe pământul ce crede că-i educă.

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Etaloane

îmi măsor înălţimea cu tristeţea
la fel
încap în aceleaşi haine
garderoba gri-şobolan mă dezarmează
telefonul fără fir al cazurilor de boală sună continuu
nu mai ies din mine
mă însingurez voit
închid toate partidele prin care m-am plimbat ca prin nişte ţări străine
cărora nu le cunosc limba şi nici obiceiurile
candidez la celulele mele pentru un loc însorit în care să observ cum se deschid magnolii
şi cum o pasăre căreia îi arde de glumă îmi trasează o aură deasupra capului
apoi bucata aceea de cer cade pe mine
mă umplu de albastru aşa cum mă umple sufletul tău dimineaţa când mă ademeneşti la o cafea cu vorbe bune şi aromă dulceagă

îmi măsor simţămintele faţă de cercul vicios cu un metru de tâmplărie amintire de la bunicul
în încercarea haioasă de a ţine la distanţă străinul pe care abia îl oberv cu dioptriile adăugate de milioanele de pixeli la pas prin faţă zilnic
nu mă mai tem de piticii pe creier ai nimănui îmi spun
şi-mi dezinfectez amintirile cu o substanţă înţepătoare

îmi măsor empatia cu dorul imobilizat la pat
o dor oasele tuşeşte sec respiră greu
îi dau lacrimi aseptice

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea mă nelinişteşte foarte puţin. Fiindcă suntem între prieteni, pot să vă spun că mi-e frică de un singur lucru, de eventualitatea că n-am să mor. Nu văd moartea, propria mea moarte, ca pe ceva dramatic, ci mai curând ca pe o speranţă. Mă gândesc la un personaj al lui Stevenson, un bătrân care rătăceşte prin Anglia; e foarte sărac, toţi îl dispreţuiesc, îşi bat joc de el; dar el ştie că are undeva o comoară ascunsă. Şi eu am o comoară ascunsă: moartea mea. Dacă lucrurile nu merg prea bine aici, poate că vor merge mai bine dincolo, sau poate, ceea ce ar fi preferabil, că dincolo nu e nimic. Ar fi perfect. Ar fi trist pentru mine ca, după moartea mea, să mă gândesc că pe pământ mă numeam Borges, că am publicat câteva cărţi, că proveneam dintr-o familie de militari... Prefer să uit toate acestea, aşa cum prefer să uit epoca în care mă aflam în pântecul mamei mele. Sunt cam obosit să fiu Borges, şi după moartea mea voi fi poate cineva, sau nu voi fi nimeni, în orice caz să nu mai fiu Borges.

citat din Jorge Luis Borges
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

vorbim prea mult
pentru nişte oameni desenaţi
şi nu putem spune nici măcar
că suntem din hârtie
ca avioanele

aş putea vâjâi prin aer
în timp ce-mi
vorbeşti despre inimi adevărate
dar între noi e atât spaţiu alb
pe care ai început deja
să-mi desenezi moartea

poezie de Cecilia Costache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manifestul călcătorului pe nori nu are nevoie de semnături

nici de autoritate nici de publicitate
de pe această platformă pot să-mi strig durerea
cu desăvârşire fără strop de îndoială
ca pe o imensă bucurie nimănui
ecoul ecoului va răsuci fiecare geamăt
ca pe o renunţare la moarte prin acceptarea ei
apoi îmi voi desena iubirea dintr-un curcubeu
iar tu nu poţi să-mi iei viaţa
pentru că eu nu am aşa ceva la purtător
sunt un suflet nemărginit dar schilodit de trup
mult prea liber ca să mă supun unui ritm
mult prea sălbatic ca să fie călărit
aproape alb aproape volatil aproape mut
la graniţa dintre două imensităţi
momentul embrionului

în lipsa dorinţei niciun univers nu s-ar naşte
sau ar fi la fel de schilod precum această poezie

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Disperările lui Dumnezeu

sunt blesteme în lume ca nişte limbi de foc
care pârjolesc vise, speranţe, iubiri
senzaţie halucinantă în tenebrosul joc
al morţii fără milă pusă pe cotropiri.

sunt tragedii şi drame aproape de noi
teroarea încolţeşte ca scaieţii în câmp
moartea pune bombe duce propriul război
zdrenţe de fericire -s suspendate în timp.

când demonii respiră se pornesc tornade
ridică în neant tot ce-ntâlnesc în cale
mi-e teamă tot mai des că raiul decade
prea plin de orgii de tenebre letale.

prozeliţii morţii fac cu viaţa rocade
aruncâdu-i splendoarea în sfere infernale.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem iubire

Să îmi scrii poezii şi eu să te trag după mine
într-un subsol supraîncălzit artificial
Să îţi arăt o expoziţie de reptile
Să îmi spui că mă iubeşti
într-unul din scurt-circuitele tale nocturne
Din subconştientul tău ca o cutie neagră a unei epave
şi eu să încerc să nu te iau in braţe de bucurie
să nu îţi cauzez cumva daune cerebrale
să ne plimbam pe străzi pietruite, absolut străine, scăldate-n soare
şi să îmi fie teama că o sa se întâmple ceva rău
mereu se întâmplă ceva rău când eşti prea fericit
ca atunci când înfloresc copacii
mult prea devreme
şi vine un ger sovietic
şi îi ucide pe toţi.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nick: Maria, iubirea mea... Îmi pare rău! Sincer, îmi pare rău că m-am îndoit de tine, de dragostea ta! Te rog, iartă-mă! Poţi oare să mă ierţi?!
Maria: Nick, iubitule... Nicky... Bineînţeles că pot, prostuţule... Te iert. Atâta timp cât nu o să mai crezi vreodată despre mine că aş putea să...
Nick: Ssst... Te rog, nu-mi reaminti că am fost în stare să cred un asemenea lucru despre tine. Ce tâmpenie! Îmi pare rău! Nu se va mai întâmpla! Niciodată! Iar dacă s-a întâmplat acum, a fost doar din cauză că te iubesc. Te iubesc mult, mult de tot! Poate prea mult, prea mult... Nu aş putea trăi fără tine! Nu-mi pot imagina cum ar fi viaţa mea fără tine; probabil foarte tristă. Nu vreau să te pierd! Nici pentru el, nici pentru altcineva. Nu, nu vreau...
Maria: Nici n-o să mă pierzi, prostuţule!
Nick: Şi mă vei iubi mereu la fel de mult ca şi până acum?
Maria: Desigur, dragul meu. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic. Poate chiar şi mai mult, dacă se va putea.
Nick: Mulţumesc, iubito.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cineva mi-a răpit moartea

nu vă grăbiţi să mi-o aduceţi înapoi

sunt un trecător anonim
cu tălpile tăbăcite de vreme
umbra mi-e ca o pânză
pusă la uscat
cum aş putea să-i plătesc răscumpărarea
când răpitorii
nici nu îşi spun pe nume şi
mereu sosesc mult prea devreme

azi am privirea unui condamnat
nici nu-mi amintesc că sunt viu
carnea îmi trosneşte pe os
par o pasăre decapitată de aripi
şi mă târăsc printre oameni
dar nu-i bai
ştiu că sunt un început de poveste
ce rescrie ceea ce am fost

şi cum aş putea să-i plătesc răscumpărarea
când nici nu-mi amintesc că sunt viu
de fapt
nu-i moartea mea
şi nici
nu o cunosc prea bine

curând îmi voi schimba domiciliul
şi voi fi singurul trecător anonim
fără moarte

şi totuşi
cineva mă aleargă...

poezie de Teodor Dume din Exil în durerile altora
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine să-mi mai înţeleagă dansul

oricum privesc inutil
cu ochii mult prea larg deschişi
la un eveniment atât de pământean
dintre mine şi umbra mea
ca şi cum ar fi ceva mult prea imoral
aproape o blasfemie la adresa zeilor
iar eu numai bun de condamnat la moarte

dansez şi zâmbesc aproape fantastic
precum un soare din spatele lunii
la final de eclipsă
deşi cunosc verdictul acesta încă de la naştere
poate de aceea râd ca un nebun
şi dansez atât de drastic
ca la un referendum despre sfârşitul lumii

iar judecătorii se tot întreabă
dându-şi coate între ei
chicotind pe înfundate
balansându-se în ritmul nisipului
de unde naiba am atâta muzică
în inima mea

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu voi pleca la tata...

astăzi am mers mai mult
decât în toate zilele

venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină

sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine

închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna

e destul de lungă

tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte

nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil

cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte

în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană

emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata
*
(text din volumul: moartea, un fluture alb. Autor: Teodor Dume)

poezie de Teodor Dume (februarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

M-a obosit existenţa asta,
Atât de mult, atât de adânc,
De mă bagă-n mormânt!
Mă seacă, mă usucă!
Şi mă tot aruncă,
Ba-n cer, ba-n pământ!

Şi-ntre timp m-am trezit,
Cu tine-n gând, în lacrimă!
Te caut prin visuri, prin viaţă,
Pe-o alee, pe străzi, prin timp,
Şi... nimic!

Poate-i un zid între Noi!
Sau poate nici nu mai suntem!
Poate-i blestem!
Sau rătăcim chiar prin Noi!
Poate ne-am depărtat prea mult,
Şi-acum prea târziu!
Poate trecerea în nefiinţă,
Poate... o clipă!
O clipă cât o viaţă!

Sau poate-ntr-o... dimineaţă!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O persoană care a trecut prin ceva care a schimbat-o într-un mod atât de drastic, nu va mai putea fi niciodată persoana care a fost în urmă cu ceva timp.

citat din Leonardo DiCaprio
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!