Te amintesc în poezii...

E linişte în cimitir, miroase-a busuioc şi mir şi-a amintiri deşarte, abia păşesc, să nu trezesc din somnul lor nepământesc vreun scâncet de departe...
Pe-alei, tăcerea-şi fac loc, ferindu-se de nenoroc, morminte sunt prea multe, că nu mai ai pe un' să mergi cu cimitire prea întregi de veşnicii oculte...
Respiră florile-obsedant, cu întreruperi, discordant sub masca pandemiei şi viii-şi fac curaj să stea de vorbă, pe o canapea la slujba liturghiei...
E Sâmbăta din brumărel când duşii-aşteaptă bileţel, pomelnic în altare şi viii lăcrimează-n pumni şi nu poţi lacrimi să aduni din ceri de lumânare...
Îţi mai citesc un vers să ştii, că te-amintesc în poezii şi m-amăgesc speranţe că dintre versuri mai auzi doar cum pot auzi şi surzi, cuprinşi de dezolanţe...
Mai trag un fum şi-ţi las postum şi ţie o ţigară şi o cafea cu cardamon s-o bei în raiul cu gazon, când te mai plimbi pe-afară...
Şi în cavou de ai putea să îmi faci loc la dreapta ta, eu aş intra şi-acum, că pe aici e rost de iad, din care doar blesteme cad, cenuşă, foc şi fum...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul iertării-i prea lung...

La cer să-mi ajungă o rugă în dungă, n-am scară şi nici în genunchi,
De-aş sta în altare, nu am lumânare şi nici busuiocul mănunchi.
E cale prea lungă şi ruga în dungă e-un cifru mai greu de pătruns,
Pe care-l dezleagă doar mintea întreagă, în care iertări s-au ascuns.

Mă doare un soare ce n-are răbdare şi vine mai des decât ieri
Şi-n foc pârjoleşte un vis ce-nfloreşte pe-o gură-necată-n tăceri.
Cuvinte proscrise se târă şi mi se mai frânge-un poem pe asfalt,
E raiul departe, un iad ne desparte şi cum să ajung spre înalt?

Se rupe o treaptă şi îngeri aşteaptă, ca Domnul să facă minuni,
Dar, nu se aude, de-atâtea palude, când mlaştini în suflet, aduni,
Nici strigăt, nici jale, doar slabe vocale se tânguie-n margini de lumi.
Nu-i chip de tămadă, când moartea-i pe stradă, doar moartea să ţi-o asumi.

E vreme de ducă, când pe coji de nucă, genunchii la rugă n-ajung,
Prea multe păcate se zbat vinovate şi drumul iertării-i prea lung...

sonet de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfinţeşti sahare-n lacrimi, femeie-dumnezeie...

(omagiu de ziua femeii)

Femeie, prinde-ţi braţul de cerul fără stele şi-mparte printre îngeri şi lacrimi şi inele, tu poţi să zbori, chiar aripi de nu-ţi mai cresc pe umeri şi pe cadranul vremii, secundele nu-ţi numeri.
N-ai timp pentru repaus, alergi şi treci prin viaţă cu paşi grăbiţi şi siguri şi nimeni nu te-nvaţă cum să iubeşti, iubirea e-n tine ca o vină ce frânge munţii-n două şi faci din nopţi lumină.
Când rana-ţi sângerează pe-arcadele tăcerii, tu faci din iaduri raiuri şi înfloreşti toţi merii; din rodul tău se-nfruptă şi diavolii şi sfinţii şi-ngenunchezi blesteme în taina rugăminţii...
Şi te supui calină, ca evele din rai, când te pofteşte-Adamul, tu-ntreagă i te dai şi-i împlineşti dorinţe, aşa cum nu gândeşti şi pe-un altar de lacrimi, iubirea-ţi răstigneşti.
Nu ştii să spui ‚'nu pot'', ‚' nu vreau'', sau ‚'nu am cum''şi-ţi calci peste mândrie şi de-ai putea postum, te-ai dărui şi moartă pe-un pat din vise dulci, prinos iubirii, Doamnă, şi-acolo să-i aduci...
Sfinţeşti sahare-n lacrimi, doar de aduni în palme a lumii suferinţă, păşind printre sudalme şi zâmbetul ţâşneşte ca un izvor de tihnă, deşi, tu, pentru tine n-ai nicio zi de-odihnă.
Şi de ţi-s pruncii-n lacrimi sau vreun necaz îi paşte, răcneşti şi muşti ca fiara, ce milă nu cunoaşte; nimic nu te opreşte şi mori pe baricade şi nimeni nu se miră că nu eşti cumsecade.
Şi cum să se mai mire, când numai tu, femeie, dai viaţă-n trupu-ţi tainic şi sfânt de dumnezeie?

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dau jumate din ce sunt...

Beau din ploile de foc şi las stropii cu noroc grâului lovit de mană
Şi mănânc pe pâine vers, azima o-mpart din mers, ca o nezidită Ană.
Respir aer din Carpaţi, doar pentru părinţi şi fraţi, iar eu trag dintr-o ţigară,
Ridic un castel de flori pentru prunci născuţi în zori, şi eu stau pe prispă-afară.
Fac din lacrimi aşternut şi iau vise cu-mprumut, să las visele să zboare,
Doar în somnul de orfani, cerşetori pentru doi bani şi eu dorm pe pat de sare.
Dau un ochi pentru un orb şi culorile le sorb pe jumate, să-mi ajungă,
Să privesc zbor de cocori şi o floare uneori şi un răsărit în dungă.
Mâna dreaptă pentru taţi, dar nu pentru cei bogaţi, să zidească pentru mame,
Din chirpici un cuib de-amar, pentru ploi un lăcrimar şi să-i apere de foame.
Un picior pentru eroi, plini de răni şi de nevoi, doar durerea să şi-o care,
Pân' la cimitir, sub brazi, pentru duşii camarazi, să le-aprindă-o lumânare.
Şi din suflet tai fâşii îmbibate-n poezii şi le-mprăştii prin pădure,
Să le-adune cei ce ştiu, doar să plângă şi nu scriu ce le este dat să-ndure.
Şi din toate câte-am fost, am rămas poem de post, un poem cu aripi frânte,
Aripi n-am să dăruiesc, dar aş vrea să le cerşesc pentru versul de pe frunte.
Să-l trimit Lui Dumnezeu, să-I spună că nu e greu, să faci rai din iadul care,
Arde-acum în trup de om. Doar în mugurii de pom am găsit spre rai cărare...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar gândul mai poate s-atingă o stea...

Mai aproape de cer de-aş putea să mă-nalţ,
la condurii de îngeri să ajung să-i încalţ,
poate-aş trece-ntr-o lume în care visez,
într-o stea fără nume, să mă aşez...

Nu ajung nici la stele, nici la cer nu ajung...
când aproape le-ating, drumul e şi mai lung...
timpul curge la fel pân' la primul popas,
ani-lumină se-aşază pe cadrane de ceas...

Şi aripi de-aş avea, n-aş ajunge la cer...
e azurul morgană dintr-un zbor efemer...
o iluzie-albastră expansivă-n genuni,
care trece prin timp şi nu poţi s-o aduni...

Înc-o treaptă mai urc, deşi ştiu că mă mint,
când himere ating şi cu ele m-alint...
şi când cred c-am atins astrul ce l-am visat,
mă trezesc că, de fapt, nicăieri n-am plecat...

Doar cu gândul putem să atingem o stea...
şi nici gândul nu ştie care e steaua mea...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miroase-a decembrie...

Miroase-a decembrie patul de palmă,
Pe care, amorţită, se vaită pana,
Tăcerea-şi aruncă a lene năframă
Pe golul de clipă, ce-şi zgâlţâie rana.

Ştii, iarnă, ce armă suflarea-mi răneşte,
Când versul păleşte din lipsă de jar,
Când dalta mirării în muchii ştirbeşte,
Să nu-ţi pot sculpta urcarea pe-altar.

Visarea-şi îmbracă cămaşa-trufie,
Când gerul revarsă pe lampă deochi,
Cad gratii de nori pe elan, bucurie
Şi-a ta stăpânire-mi bea verdele ochi.

Cojesc de tristeţe cuvintele săbii,
Să lupt cu-amorţirea, ce vrea pana mea,
În palme-nverzesc, de căldură, corăbii,
Să fac din decembrie-un martie sadea...

Nu-mi ninge pe filă cu neaua divină,
Sunt sâmbur de iarnă, căzut de pe stea,
Mi-e lutul flămând de a arşiţei vină,
Când stoarce din mine durerea, s-o bea.

De-aceea nu pot când pana se-nclină
Din soarele şters pe-un verde sălciu
Sau poate iubire expir prea puţină,
Că pana suspină în palmă, când scriu...

Mi-e frig fără tine, Iubire, fierbinte,
Adu-mi doar un mugur de martie-n vers,
Să storc îndrăzneală în pana ce minte,
Că iarna-i geloasă pe-al ei Univers...

De gânduri, în strai de-aşteptare, rumori...
Miroase-a decembrie... visez sărbători...

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi voi muri cu pana-n mână...

Le iert nebunilor beţia şi rătăcirile în vis, dar n-am să pot ierta prostia şi ignoranţa şi de mi-s cuvintele neînţelese, răstălmăcite, ard pe rug toate poemele alese, din care lacrimi, azi, mai curg.
Voi vreţi să pun în vers minciuna, s-o preaslăvesc şi osanale să îi închin şi eu şi luna, când mi-au rămas braţele goale?
Prea orbi pentru-a vedea prin ceaţă, ca prin seninul vorbei mele, toţi neuronii vă îngheaţă şi aruncaţi cu pietre-n stele.
Şi orice gând, ce-abia se naşte în toamne cu poveri de moarte, îl transformaţi în armă albă, în ură şi poveri deşarte.
Nu-i vina mea, că geme ţara, eu vinovată sunt de vers, de-i siluită primăvara, investigaţi un univers, prea năclăit în răutate şi în scenarii de doi bani! Priviţi în stânga şi în dreapta, în ochi priviţi-i pe orfani!
Şi pe bătrâni ce-ascund durerea şi neajunsurile-n teamă şi nu-ndrăznesc măcar să plângă şi nu-ndrăznesc măcar să geamă.
Sătulă-i ţara de morminte, va evada dintre hotare şi vinovaţi vom fi cu toţii... Şi unde-i România Mare?
Călcaţi-mă şi în picioare, nu-mi pasă-n moarte, într-o rână, mă voi târî cu poezia şi adevărul într-o mână...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai treci din când în când prin viaţa mea...

Dacă un gând fărâmiţat de piatra uitării
În izvor de lacrimi se va transforma,
Vei auzi cântecul neterminat al mării
Trecând din când în când prin viaţa mea.

Dacă mai poţi privi aceeaşi stea
De noi aleasă-n noaptea marilor iubiri,
Mai treci din când în când prin viaţa mea
Ca pe-o alee a unui parc cu amintiri...

De vei auzi un fel de chemare
Din adâncuri de trecut, de undeva,
Răspunde învechitei răni, ce încă doare,
Trecând din când în când prin viaţa mea...

poezie de Cristian Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar tu, da Coza...

Când nu-ţi mai simţi nici umbra, strigi la lună,
Să îţi auzi ecoul printre chrişti
Şi te izbeşti cu ochii de furtună
Să simţi că mai respiri şi că exişti.

Calci pe obuze, să-ţi faci rană vie
Să curgă sânge, sevă pentru vers
Şi te ascunzi, umil, în poezie
Că alte locuri nu-s în univers.

Şi cauţi un rotund printre ruine,
Dar niciun diametru nu-i întreg.
Numai frânturi de arii clandestine
Spre care doar durerile converg.

Destine se împiedică de moarte
Pe drum de foc cu diavoli la hotar
Şi îngeri negri fără paşapoarte
Împrăştie cenuşă şi calvar.

La porţi de rai, se-nghesuie samsarii
Să medieze-nstrăinări de rugi
În roşu-ndepărtat unde quasarii
Din găuri negre racolează slugi...

Planeta geme sub atacuri dure,
Nebunu-ngână un refren drăcesc
Şi umbra mea, cum poate să îndure
Decoru-acesta nedumnezeiesc?

Şi dacă ne priveşti când supradoza
De ură intoxică omenirea,
Doar tu mai poţi trimite-aici, da Coza
Cuvântul ce ne-aduce mântuirea...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mielul turbat

Singurătatea este cea mai gravă boală,
Asta o ştiu toţi, nu de aceea scriu eu aici,
La curtea regelui XYZ, sosi un străin pe nume AAB,
Înfăşurat avea un stilet, cânta din harpă, părea un harap.
Lumea întreabă, ce ştii să faci, străinul răspunde, a povesti,
Despre Lilith şi vârcolaci, morţi călărind pe stafii.
O lumânare ardea într-un colţ, era târziu şi somnul venea,
Când deodată se auzi de sub bolţi ţipătul morţii,
Murise şi ea.
Dar mai există şi mielul turbat, vine un lup fără dinţi, fără păr,
Iată îl scuipă, acest scuipat parcă ar fi doar un strop dinspre mări.
Vine un leu, urinează pe miel, vine măgarul şi ţipă un vers,
Mielul turbează, nu este el, nu mai e loc în Univers.
Mielul mai scrie, nu este miel, ei şi ce dacă scrie, întrebi,
Mielul este Mefistofel, poţi ajunge cu el pe Horeb.
Amestecă el blesteme, nectar, asta şi Domnul o ştie, iertat
Intră mielul în Rai, asta e, intră deşi este mielul turbat.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privirea

Doar o lumină venită dintro parte,
de acolo unde amintirile mai dor.
Ca să le uit, n-am strai de eternitate,
doar pe ele, când mă strâng cu dorul lor.

O neânţeleasă formă mă însoţeşte,
să tac sau poate când mi-e bine să suspin,
flori de cais mi se aşează într-o coroană,
mă plimb prin amintiri, când vreau să mă alin.

Să urc, să le privesc, nu-mi este cu putinţă,
căci una dragă 'mi stă aprinsă-n stea,
să mă cobor păşesc pe a mea fiinţă,
o prelungire sunt, o umbră, a ceea ce e ea.

Cum pot în spaţiu' acesta sacru să 'nverzesc,
când nici prea jos şi nici prea sus nu am tulpină,
doar flori în cer, iar pe pământ sunt azi,
o urmă cu umbră şi-n ea adâncă rădăcină!

poezie de Eugenia Bucur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În acel moment

când nu mai auzi nimic
când cerul nu mai e cer
când din toate sunetele nu auzi decât linişte
când nu mai e pământ
şi nu mai există alt adevăr decât înflorirea
când uiţi cine-ai fost
când uiţi cine eşti
când uiţi de trecătorul cumsecade biet detaliu
ce încetineşte paşii sunători prea tare
în acel moment asemenea surzilor
poţi asculta
în regretul umbrelor sfărâmând bucăţi de tăcere
un mugur cum se desface înlăuntru
în clipe de nesfârşire

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un gând de-al tău

Aşteaptă cetina s-o-mbrac în straie
De sărbătoare, dar ce sărbătoare!
De unul singur, între cer şi mare
Şi ce tăcere este în odaie!

Am mai găsit o nucă argintie
Şi un coşar cu lacrimi de cenuşă,
Colindătorii sunt deja la uşă
Şi ce departe eşti copilărie!

O stea în patru colţuri mai răsare
În haină de hârtie creponată,
E tristă şi puţin decolorată
Şi cât de tare vârful lipsă doare!

O lacrimă de sticlă-n cuib de vată
Îşi face loc prin amintiri de ceară,
Îmi intră-n casă frigul de afară
Şi ce mi-e dor de bradul de-altădată!

Nu mai miroase-a cozonaci şi-a pâine-
Crăciunul ăsta doare cât o rană,
E-atâta dezolanţă subterană
Şi nu-s nici azi şi nu voi fi nici mâine.

M-or troieni zăpezile eterne
Într-un poem de noapte muribundă
Şi poate dintre stele-o să-mi răspundă
Un gând de-al tău, în iarna ce mă cerne.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă nu cer prea mult

- Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne,
Dacă nu-ţi cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri
Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.
- Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
O sticlă de vin şi-o femeie.
Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult.
Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
- Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?
Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirându-mă din ochii iubitei.
Tăcere, minute lungi,
Poate chiar veşnicii,
Lăsându-mi-se timp pentru uitare.
- Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
- Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul şi raiul,
Ori totul, ori nimic.
Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din iad,
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai,
Daca n-am cartea să le-o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumul şi diferenţele
De temperatură, luminozitate şi presiune
Dintre rai şi iad,
Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de CristiB
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii planetei

Suntem mult prea mici
În astă lume mare...
Sunt valuri prea înalte,
Când noi suntem prea scunzi...
Sunt mult prea multe lacrimi
Închise-n vieţi amare,
Suntem mult prea mici
Când ne-arătăm rotunzi...

Suntem mult prea răi
Pe o planetă bună...
Sunt oameni care mor,
Când trupul le trăieşte...
Sunt mult prea multe crime
Iar viaţa prea nebună,
Suntem mult prea reci
Când viaţa ne-ncălzeşte...

Suntem mult prea mici
Ca oameni, noi cu noi...
Sunt răni ce am uitat,
Când ele nu te uită...
Sunt mult prea multe sarcini
Şi nu-s purtate-n doi,
Suntem mult prea orbi
Când viaţa este mută...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-am vrut să fiu!

Te mişti prea încet! Când timpul este prea rapid
Poate este adevărat, dar cred că ţi se pare!
Doar când faci mai multe, simţi că n-ai făcut nimic
Nu este aşa! Doar că n-ai răbdare!

Ajung sa-mi vând şi somnul pentr-o oră, două
Ca să scriu un vers şi apoi, să vi-l dau vouă
Cei pentru mine o noapte, sau două, ca să pierd?
Sau versuri de stele, din cartea-mi să îmi sterg?

Daca-ş sta o viaţă, ca să vă tot scriu!
N-as şti eu niciodată, ce am vrut să fiu!
Să scriu pe veci într-una, să mă opresc nu pot!
Nu mă simt nici om, dar nu sunt nici robot.

V-aş dărui, eu vouă, toată libertatea
Din pământ ar curge, izvor de fericire
Aş pune înţelepciune, în a voastră minte
Dar tote sunt pe foiae!
Cum şi lumea întreagă-i făcută din cuvinte.

poezie de Ilie Dragomir (8 octombrie 2011)
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când doar ploaie sunt...

Nu s-au mai desprins de mine ploile cu frunze-n plete,
Curg, aşa, ca o cascadă şi nu-ncerc să mă ascund.
Poate, te-oi găsi prin ele, printre frunze violete-
Strigă-mă, iubite-n ploaie, chiar de-andante îţi răspund!

Şi dezbracă-mă de toamne, cât mai este timp de-o vrajă-
Uite, cum suspină cerul-mpovărat de nenuntiri!
Caută-mă-n nopţi de veghe, unde mirii stau de strajă,
Numărându-şi anii tineri amprentaţi de amintiri.

Şi de-o fi să fie-o nuntă, nu uita să faci strigare
Până dincolo de toamne, să mă-mbraci în primăveri,
Să mă plimbi prin constelaţii, înhămat la Carul Mare,
Ca un Zburător, iubite, nemurirea să-mi oferi!

Poate-i doar un vis de noapte ce se naşte din dorinţă-
(Eu să te inund cu cerul, ce se scaldă-n ochii mei),
De atâta aşteptare şi prea multă neputinţă,
Când doar ploaie sunt, iubite, şi te chem ca să mă bei...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când aproape ca-n inimă poţi auzi

Când aproape ca-n inimă poţi auzi
ceasuri bătând fără grabă,
şi când cu voce slabă,
lucrurile se-ntreabă:
eşti aci? –:

Atunci nu-s acel ce-n zori se trezeşte,
noaptea un nume îmi dăruieşte,
pe care, ziua, oricui l-aş spune,
temeri adânci i-ar stârni –

Orice uşă
De-a mea se supune...

Şi atunci ştiu că nimic nu moare,
nici o rugă şi nici o mişcare,
(pentru asta, orice lucru-i prea greu)
copilăria-mi întreagă şi mare
este veşnic în jurul meu.
Singur nu-s niciodată.
Mulţi din cei ce cândva,
departe de mine, trăind, s-au zbătut,
au ţesut,
au ţesut,
existenţa mea.

Şi de m-aşez lângă tine
Şi-ţi spun încet: am suferit –
Auzi tu?

Cine ştie cine
mă-ngână şoptit.

poezie de Rainer Maria Rilke, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viţă veche, viaţă nouă

Duminecile-n care nu vorbim,
Altare fără slujba liturghiei,
Le dăm la schimb, să nu păcătuim,
Ca pe grijanie, doar poeziei.

Zilele-n care ne-auzim, dumineci
În care tu, în loc de liturghie
Şi acatist, voind să mă cumineci,
Îţi dai potirul buzelor doar mie

Din care gust ca dintr-o limbă veche
Un vin la fel de tânăr ca noi doi
Când mă săruţi cu vocea pe ureche
Şi-nchidem ochii vremii... amândoi.

poezie de Marius Robu din Luceafărul de dimineaţă (5 mai 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caracterizare

Din tot ce fac, nimic nu imi convine.
Prea multe vorbe. Si fapte prea putine.
E lumea tot mai mica si viata-i fara rost,
A fost frumos odata! Nimic nu e cea fost!

Aveam credinta-n viata, puneam pret pe iubire
Dar totu-i doar minciuna, e doar o amagire,
As darama toti muntii daca-ar avea vreun rost
A fost frumos odata! Nimic nu e cea fost!

In jur vad mai mult lacrimi. Putina fericire.
E tot mai neagra viata. Sarmana omenire.
E lumea tot mai mica si viata-i fara rost,
A fost frumos odata! Nimic nu e cea fost!

As vrea sa am puterea sa schimb tot rau-n bine.
Prea multe vorbe. Si fapte prea putine.
E lumea tot mai mica si viata-i fara rost,
A fost frumos odata! Nimic nu e cea fost!

Traiesc doar cu speranta, visez la cei frumos,
Mai cred ca poate maiine voi fi mai bucuros,
Ca soarele-mi va bate cu raza lui in geam
La fel ca mai-nainte. Pe cand eram pustan.

A fost frumos odata! Nimic nu e cea fost!
E lumea tot mai mica si viata-i fara rost!
Prea multe vorbe! Si fapte prea putine!
Din tot ce fac,-nimic nu imi convine!

poezie de Florin Dudău (7 iulie 2001)
Adăugat de Florin Dudău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea strigă, nu se-aude...

Oraşu-i gol, doar cimitirul a adunat lângă morminte
Pe viii morţilor, cu dorul şi cu durerea în cuvinte.
Se mai desprinde câte-o frunză, prinzând o lacrimă amară
De pe un rid de suferinţă din poezia solitară,

Ce încă mai suspină-a jale,-ncrustată-n piatra funerară,
Deasupra căreia uitarea şi nopţile doar mai coboară.
Tăcerea calcă pe morminte, cu rugăciuni abia şoptite
Şi nu răspunde niciun suflet din adormirea lui cuminte.

Doar lumănările-şi adună în statuete taciturne
Lumini zidite-n parafină, pentru plimbările nocturne
Ale plecaţilor din viaţă în lumea care nu cuvântă.
Doar clopotele bat, Marie, şi Liturghia-n ceruri cântă.

Oraşu-i gol, doar urma vieţii, o mai zăresc pe câte-o stradă
Ascunsă-n plânsul dimineţii, ce nu mai poată să te vadă.

sonet de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!