Un gând de-al tău

Aşteaptă cetina s-o-mbrac în straie
De sărbătoare, dar ce sărbătoare!
De unul singur, între cer şi mare
Şi ce tăcere este în odaie!

Am mai găsit o nucă argintie
Şi un coşar cu lacrimi de cenuşă,
Colindătorii sunt deja la uşă
Şi ce departe eşti copilărie!

O stea în patru colţuri mai răsare
În haină de hârtie creponată,
E tristă şi puţin decolorată
Şi cât de tare vârful lipsă doare!

O lacrimă de sticlă-n cuib de vată
Îşi face loc prin amintiri de ceară,
Îmi intră-n casă frigul de afară
Şi ce mi-e dor de bradul de-altădată!

Nu mai miroase-a cozonaci şi-a pâine-
Crăciunul ăsta doare cât o rană,
E-atâta dezolanţă subterană
Şi nu-s nici azi şi nu voi fi nici mâine.

M-or troieni zăpezile eterne
Într-un poem de noapte muribundă
Şi poate dintre stele-o să-mi răspundă
Un gând de-al tău, în iarna ce mă cerne.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întunericul leagă stelele în ciorchini ciudaţi

pe o boltă sub care se adună greierii să cânte ca la nuntă
iar eu mă tot întreb cum doamne-iartă-mă nu cad grămadă
poate coapte poate sătule de atâta răsucit
dar cine să-mi răspundă
în catedrala asta nu trag clopotul niciodată
nici de funie nici de limbă
nici în dungă nici la sărbătoare
poate de teamă să nu cadă galaxiile
cum se prăbuşesc zăpezile în lipsa frigului
din vârful muntelui până pe fundul oceanului
acolo unde nicio stea nu poate lumina
de atât adânc

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa începutului de iarnă

Şi a venit şi iarna, în sfârşit!
Colindători prin sate au pornit...
Miroase-a cozonaci şi-a pâine coaptă,
Lemne de brad se-aud pocnind pe vatră.
Betea şi vâsc împodobesc icoana
Şi în fereastră parc-o văd pe mama.
Îmi spune iar poveşti... şi vântul bate...
Mi-e gândul dus spre nicăieri, departe...

Şi a venit şi iarna, în sfârşit!
Biciul, de ger, în patru-i şficuit.
E rod bogat în anul ce-o să vină,
Prinos de flori şi fluturi în grădină,
Hambare pline, câmpuri înverzite,
Bogate case, struguri, multe vite.
Brazi străjuind în munţi cu semeţie
Şi oameni de aleasă omenie.

Colindători prin sate au pornit,
Uliţele cu vise troienind...
Bravi urători în haină populară
Cutreierând... Un vin cu scorţişoară,
Cu nuci şi pită îi aşteaptă-n dar...
E-o casă,-n poarta cu-un bătrân arţar,
Cu doi bunici cu suflete de prunc
La care, când mi-e dor şi eu mă duc.

Miroase-a cozonaci şi-a pâine coaptă...
Măicuţa plânge şi suspină, iată!
"Sunt eu, măicuţă dragă, sărut mâna!
Din alte ţări mă întorsăi acuma
Şi dor mi-era de voi, de grădiniţă,
Dor de arţarul falnic din portiţă.
Mă lasă să-ngenunchi! Apoi te roagă
Să-mi fie drumuri bune, maică dragă..."

Lemne de brad se-aud mocnind pe vatră...
Deschide uşa, pruncii să nu bată!
Să intre să ureze... Dă-le-n dar
Nuci şi colaci, ca-n fiecare an!
Şi mere roşii puse la uscat...
Dă-le să bea din sticla cu Muscat.
Sunt îngheţaţi şi-or fi urat destul...
Tu spune-le poveşti cu Moş Crăciun!

Betea şi vâsc împodobesc icoana
Şi florile-ncolţesc pe geam, ia seama!
În noaptea asta-i ger şi focul arde...
S-aveţi, bunici, prinos de sănătate!
Plesneşte biciu-n patru zări şi plâng
La casa bătrânească când ajung...
Văd lacăte lucind şi doliul pus.
V-aţi dus iubiţii mei bunici, v-aţi dus!

Şi în fereastră parc-o văd pe mama...
Poate că-i doar Crăiasa Iernii, Doamna,
În râuri de lumină îmbrăcată,
Cu stele-mpodobită... Se arată
La ceas târziu, din ceruri coborând,
Maicuţa blândă pentru Pruncul Sfânt.
Dar... unde oare sunt colindătorii?!
Sunt troieniţi sub pletele ninsorii...

Îmi spune iar poveşti şi vântul bate...
Şi spulberându-mi visurile toate
Mă lasă-n noapte, troienit la tâmple...
De lacrimi grele ochiul mi se umple.
Umbra tăcerii crud mă încolţeşte,
Iar timpul trece, nu se mai opreşte!
Colindător cu mâinile-ncleştate,
Alerg – un ceas de trecere, spre moarte.

Mi-e gândul dus spre nicăieri, departe!
Bunicii-mi văd ivindu-se în noapte
Şi între noi troiene se ridică...
Îmi face semn din noapte-o bătrânică.
O prind de mână iute şi-n odaie
Lumina zilei parcă se-ntretaie.
Este Crăciunul... Ninge liniştit...
Colindători la poartă au venit.

Mi-e gândul dus spre nicăieri, departe.
Se-aud din nou poveşti şi vântul bate
Şi în fereastră parc-o văd pe mama
Betea şi vâsc împodobesc icoana.
Lemne de brad se-aud pocnind pe vatră,
Miroase-a cozonaci şi-a pâine coaptă,
Colindător prin sate am pornit
Şi a venit şi iarna... în sfârşit!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hai, mamă, te-aştept în poemul ce moare...

Hai, plânge-mă, mamă, dezleagă-mi blesteme, aruncă-mi o scară să urc pân' la tine, pământu-i o plagă cu triste poeme şi-abia de mai poate să care suspine.
Eu nu mai am lacrimi şi iadul mă paşte, e-aici la intrare şi marea nu poate să stingă nici focul când moartea mai naşte un pui de satană ce-mi suge norocul.
Trimite-mi scrisoare, de-un înger mai este dispus să coboare să-mi bată la uşă, sunt singură, mamă, şi tare mă doare că versul îmi este doar fum şi cenuşă.
Femeia ce-o ştii, că spărgea stânca-n patru, călcând peste munţi ca pe verdea câmpie, e-acum doar o umbră-ntr-o lojă de teatru, ce-ascultă ca surzii şi ca orbii scrie...
Mă bântuie moartea şi-adulmecă noaptea în care mă lupt pentru-n strop de lumină, dar nu mai e, mamă, nici loc pentru stele şi luna aruncă doar flăcări de vină.
Curg lacrimi din ceruri, pustiul ne-mbracă în doliu şi morţii ne pleacă tot singuri, noi stăm zgribuliţi sub al iernii linţoliu şi bem dezolanţa şi lacrimi din linguri
De lut cu inscrpţii de iaduri şi moarte... hai, mamă, şi ia-mă şi du-mă departe, acolo pe unde mai e încă soare şi viaţa nu râde, dar nici nu mai doare...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine iarna

Şezu toamna costelivă
Şi pe câmpuri şi prin sat;
Acum s-a cam despuiat
De veşminte ca o divă.

Nepişcată de pudoare,
Cu un rânjet ruginiu,
Cască ochii a pustiu
Sus la cerul fără soare

Ce a început a cerne
Cu fulgi mari, cărare albă
Babei iarna, mică, slabă,
Care-ameninţ-a troiene.

Gâfâind suflarea-i rece,
Îngheţată la picioare,
Umblă-ncet pe ulicioare
Tuşind de să se înece.

A intrat prin curţi, străină...
Bătând, surdă, pe la geamuri,
Se-aşeză uşor pe ramuri
Să-şi aştearnă a hodină.

Şi-a lungit plapumă groasă
Înşirând întreaga noapte;
Dimineaţa, pe la şapte,
De prin fiecare casă

Chiuind a bucurie,
Mogâldeţele, grămadă,
Dau năvală ca să vadă
Iarna tăvălită-n glie.

Ce albeaţă, ce grandoare...
Norii mult au să mai cearnă
Vremea moşilor din iarnă
Ce îndeamn-a sărbătoare.

O să vină Nicolae,
Apoi... nici nu o mai spun,
Poate că şi Moş Crăciun
Pe sub bradul din odaie.

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu (3 decembrie 2014)
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde s-a sinucis şi infinitul...

Nu-mi mai găsesc poteca spre lumină, alerg şi totuşi nu înaintez... în locu-n care stau e-atâta vină, că nu m-ajută nicio rugă, niciun crez...
Mi-e sufletul mai gol ca despuierea cometelor de gheaţă când spre soare, cu strălucirea razelor pe faţă încep să se topească, deşi doare...
Repere nu mai am şi pe niciunde nu-i nimeni să-mi răspundă la-ntrebare... lumina, azi, pe unde se ascunde şi de ce nu mai văd nicio cărare?
Doar un deşert cu liniştea letală se-ntinde pe pământ ca un torţel şi eu calc printre spini în talpa goală şi cu singurătatea-s la duel...
Şi nici morganele nu-şi mai arată faţa... e un tărâm pustiu în care geme şi asfinţitul, dar nici dimineaţa nu-şi mai arată zorii în poeme...
Îngenunchez lângă un trup de piatră din care-un scâncet surd îmi intră-n oase şi aerul încins ca într-o vatră a moarte şi-a cenuşă amiroase...
Un corb dă roată-amuşinând sfârşitul, se înnegreşte petecul de cer, unde s-a sinucis şi infinitul în sunet palid de violoncel...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine Crăciunul!!!

Răsună colindele,
în ajun de Crăciun,
colindătorii veseli
bat din poartă în poartă,
în aer pluteşte mirosul bucatelor,
de sărbătoare,
iar oamenii veseli,
brazii cu podoabe
şi cadouri încarcă.

Ferestrele caselor
răspândesc licăriri
de multicolore steluţe.
bucuria copiilor, nemărginită,
lacrimi fericite, părinţilor aduce.

Afară, gerul scârţâie
sub picioarele lui Moş Crăciun.
povara spinării e mare.
aburul gurii, mâinile-i încălzeşte.
tuşeşte optimist,
mai departe porneşte.
nu se plânge prea tare,
căci e Crăciunul,
naşterea lui Iisus,
e ziua cea mare.

poezie de Valeria Mahok (28 octombrie 2003)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu,,, toamna

tu... toamna

mi-e toamna tristeţe
petale de roze zac scuturate
fără culoare
şi-apusul e mereu aproape
şi-atât de departe se deschid zorii
plină de griuri lumina răsare

cerul de plumb amestecă norii
şi plouă mărunt zile la rând...
prin porii deschişi
frigul îmi intră până la oase
şi carnea mă doare
parcă-i o rană

singur sunt pe-alei pustii
păşind pe un covor de frunze roase
doar vechi amintiri îmi picură-n gând
când tu erai şi amândoi -
mână în mână -
prin ploi indiferenţi treceam
şi adieri de vânt tăioase...

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă doare...

Mă doare să văd oameni plângând
Mă doare să văd pe cineva suferind,
Mă doare când nu eşti lângă mine
Mă doare să ştiu că nu-ţi este bine.
Mă doare atunci când nu mă iubeşti,
Mă doare atunci când mă umileşti
Mă doare când ştiu cât te iubesc
Mă doare să văd că nu te recunosc...
Mă doare tăcerea rece şi grea,
Mă doare durerea din inima mea
Mă doare ş-o lacrimă ce curge pe obraz
Mă doare când ştiu de-al tău necaz.
Mă doare de-o frunză ce se leagănă-n vânt
Mă doare de oricine şi orice cuvânt,
Mă doare că TU nu poţi să-nţelegi
Mă doare... dar tu ai vrut să alegi.

poezie de Mariana Simionescu (25 octombrie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de poveste

E viu, e frumos, e plăcut, e pietate.
Magia pluteşte, Crăciunul, renaşte.
Arde candela, lerul soseşte,
Mi-e dor de colindă, mi-e dor de poveste!

E tot, e vis, e viaţă, e sfânt.
Anul se naşte, copilul eu sunt.
Veşnic va fi, un gând va rămâne,
Mi-e dor de mierea întinsă pe pâine!

E alb, e cer, e pur, e pământ.
Bunicii în mine de-aproape ei sunt
La bradul cu vise unde tresar,
Mi-e dor de voi fără hotar!

E sărbătoare, e zăpadă, e ger, e sublim.
Bradul ne cheamă sub vâsc să iubim
Când ninge pe anii primiţi în dar,
Mi-e dor de sărutul acela fugar!

E nou, e verde, e dulce, miroase,
Beteala divină se cerne pe case.
Ţurţuri cu stele şoptesc în neştire,
Mi-e dor de anii din amintire!

poezie de David Ionel Romulus (8 decembrie 2014)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fiu doar poezie

Ce-i trupu-acesta ce vibrează la orice-atingere de vânt,
Când poezia-n mine-i trează şi înfloreşte în cuvânt,
Decât o mare prea adâncă, sau un ocean de amintiri
Când val şi ţărm, pe-un colţ de stâncă, strivesc albaştri trandafiri?

În mine-arcaşii stau la pândă, dar nu-s la locul potrivit,
Când lupi cu gura lor flămândă, aşteaptă,-n casă, să-i invit.
Nu ştiu să mă feresc de iarnă şi nici de lupi nu mă feresc,
În stânga mea, printr-o lucarnă, albastru, ochii mei privesc.

Când toamna-mi desfrunzeşte glasul şi în tăceri mă învelesc,
Eu am sub piele-ntreg parnasul şi în poem mă răstignesc.
Şi nu mi-e teamă de-ntuneric şi nici zăpezile n-ating
Lăcaşul meu atât de sferic şi peste mine, macii ning.

Pe fruntea-mi, flori de sânziene, cu-amarul lor mă lecuiesc,
Când se strecoară pe sub gene o lacrimă. Şi-n zori tânjesc,
Ca trupu-acesta ce învie la orice-atingere de vânt,
Să fie doar o poezie, ce nu se stinge în mormânt.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciun cu mine...

Te du tristeţe, lacrimă de ceară, opreşte-ţi hoinăreala între gene şi lasă-mi bucuria înspre seară să îmi pătrundă-n suflet şi în vene!
Vin Sărbătorile, prilej de veselie şi-n cuibul meu, de-atâta vreme-i jale şi plâng secundele în poezie, agonizând în puncte cardinale...
Mai scotocesc prin amintiri... albumul s-a-ngălbenit de toamnele pribege... nu-i nimeni să-i modifice parfumul şi de mirosul dezolant să mă dezlege...
De-ar mirosi a cetină în casă, poate s-ar mai schimba un pic decorul, dar bradul e în vis pe unde lasă doar năluciri ce-mbracă incolorul...
Un Moş Crăciun cam zdrenţuit de vreme zâmbeşte dintr-un ochi într-o grimasă şi parcă îl aud cum iarăşi geme, că-i singur de Crăciun la mine-n casă...
Doar într-un colţ de suflet, parcă strigă un rest de bucurie temătoare, cu ultima-i putere mă obligă să plec la colindat pe ţărm de mare...
M-aşteaptă pescăruşii, marea-şi cerne, ca-n fiecare iarnă dor de vară, îngenunchez şi valul şi-l aşterne pe pustinicia mea atât de-amară...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miros de sat...

Miroae-a mere dulci şi-a pâine coaptă,
Miroase-a must, a nuci şi a gutui...
Măicuţa, tristă, mă aşteaptă-n poartă.
Îi curg pe faţă lacrimi amărui...
Pe banca veche,-n seară, mă aşteaptă.

Ţăstu-i crăpat de timpuri şi de vremi.
Icoana din perete mai veghează
Şi amintiri şi visuri sunt străjeri
Şi sufletu-i rănit 'l-mbălsămează.
Ea calcă pe cărările de ieri...

E drumul gol şi trist şi prăfuit,
Nici clopotul din sat nu mai răsună
Şi casele de mult s-au năruit,
Doar mama spune-n gânduri "Noapte bună!"
Durerea-i între gânduri şi-a zidit.

Şi vântul suflă şoaptele-i de dor...
Mi-a scris alalteri mama o scrisoare:
"E toamnă şi e frig şi este nor
Şi nu am nici un strop de alinare
Şi-o mângâiere până să adorm..."

Rămâi măicuţă aripă şi stea!
Până la tine calea este lungă.
Îţi las în gând o lacrimă de-a mea
Şi vin măicuţă, vin la tine-n fugă.
....................................................................
Măicuţa nu mai şade la perdea.

La poze ai privit şi-ai lăcrimat...
Ai adormit, măicuţă,-n veşnicie!
Din lume, mamă bună, ai plecat,
Doar lacrimi mi-ai lăsat, măicuţă, mie.
Şi azi, pământ şi cer e-ndoliat.

Într-o batistă înnodată-n colţ
Era iertarea, cât ai strâns de-o viaţă...
Acum eşti Sus în Ceruri, nu mai poţi
Să stai aici, cu noi, cu toţi, la masă.
Eşti printre sfinţi şi îngeri, Sus, acasă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lacrimă

Mă scol dimineaţa şi strig
Şi plâng pentru ziua ce vine
Mă strâng dintre lacrimi, mi-e frig
Şi lacrima doarme cu mine.
Plângând Te visez, Dumnezeu,
O mare de lacrimi mă-neacă
Şi plâng până nu ştiu nici eu
De poate odată să-mi treacă.

Cu lacrima-n suflet Ţi-ascult
Cuvântul şi plâng înainte
Mă doare de plânsul cel mult
Şi inima asta cuminte.

Şi plâng când mă culc şi mă scol,
Cu plânsul pe drumuri mi-e somnul
Vin îngeri să-mi deie ocol
Şi-n plâns sunt o lacrimă-n Domnul...

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de sărbătoare (glossă)

Dă-mi ce-i al meu din tainele pădurii
Să mă hrănesc cu sevele astrale,
Să-mi fie primăvară-n cerul gurii,
Când mă ating, timid, buzele tale!

Şi scrie-mă poem de sărbătoare,
Să mă gătesc cu straie de lumină,
Cuvinte ce rămân nemuritoare-
Un chihlimbar de-al, inimii, răşină!

Că sunt copil al verdelui nostalgic
Pierdut într-o cascadă de uitare.
Când m-ai lovit în punctul meu nevralgic
Şi nu mi-ai dat răspuns la întrebare,

Am sângerat mai verde decât frunza
Ce-şi strânge trupul în jurul nervurii,
Acolo-n miezu-n care plânge muza.
Dă-mi ce-i al meu din tainele pădurii!

Din picătura ploilor celeste
Am supt precum din sânul de lehuză,
Iar roua florilor de colţ pe creste
Mi-a fost sărutul părintesc pe buză.

Ferestrele din cer, în ochi, deschise
Îmi sunt şi-acum albastrele petale-
Aş mai rămâne-n visele promise,
Să mă hrănesc cu sevele astrale.

Să nu am anotimpuri fără soare,
Să înfloresc în fiecare clipă,
Sub genele cuprinse de mirare
Să-mi ţeasă timpul încă o aripă;

Pe sub zăpezi, să nu mă ştiu vreodată,
Să nu m-atingă igrasia urii
Şi ochii să nu-mi plângă niciodată,
Să-mi fie primăvară-n cerul gurii!

Şi să te gust şi să mă guşti angelic
Ca pe-o licoare-n vas de alabastru,
Cu mir de nard în Edenul feeric
Să ungem fruntea unui cer albastru.

Şi să uităm clepsidrele flămânde
Ce-şi scutură nisipul în rafale!
Iubirea, sângele să ne inunde
Când mă ating, timid, buzele tale.

Duminica să cânte-n calendare,
Să se-odihnească timpul de osândă,
Să n-aibă săptămâna nici hotare
Şi nici secundele să stea la pândă.

Pe-un colţ de palimpsest, rămână versul
Ce-a suspinat de dor şi de pudoare,
Tu-mbracă-mă cu întreg universul
Şi scrie-mă poem de sărbătoare!

Să strălucesc ca zilele de vară,
Sau precum steaua eminesciană
Ce nemurirea peste timp îşi cară
În ''pas des deux'' cu cea bacoviană.

De goliciune nu îmi e ruşine
Şi nu m-apasă vreun păcat sau vină;
Îmi este, Doamne, nesperat, de bine
Să mă gătesc cu straie de lumină.

Poemu-acesta nu e ca oricare
El s-a născut ca nuferii din tină
Un dar de suflet pentru fiecare
Cu frumuseţea prinsă-n rădăcină.

Rămâne-n mine ca dovadă vie
Şi în uitare de-aş cădea nu doare,
Că-n el, trecutul, poate să învie
Cuvinte ce rămân nemuritoare.

Precum copacu-şi lasă chihlimbarul
Din miezul din adâncuri, ca pecete,
La fel, poetu-şi foloseşte harul
Cu frumuseţe, suflete, să-mbete.

Luaţi din el ce vreţi, sau ce vă place
Şi ce vă face fruntea mai senină!
Doar ştiu că în poemu-acesta zace
Un chihlimbar, de-al inimii, răşină.

Un chihlimbar, de-al inimii răşină-
Cuvinte ce rămân nemuritoare.
Să mă gătesc cu straie de lumină,
Şi scrie-mă poem de sărbătoare!

Când mă ating, timid, buzele tale,
Să-mi fie primăvară-n cerul gurii,
Să mă hrănesc cu sevele astrale,
Dă-mi ce-i al meu din tainele pădurii!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu îngerii aici şi-n cer...

Cât mă iubeşte Dumnezeu, să spun îmi este foarte greu,
Sunt îngerii cu mine când, nu mai am lacrimi să mai plâng...
Şi chiar nu fac niciun demers, doar pleacă-un gând în univers
Şi-l prind în palme duşii mei şi-l duc la porţi de dumnezei...

Şi, când pe margini de genuni, renunţ la viaţă chiar de luni
Mă trage-o mână să nu cad în flăcările dintr-un iad
Din care nu aş mai scăpa, oricătă rugă m-ar urma...
Că rugăciunea n-are loc între hotarele de foc...

Speranţa-şi face loc timid, neliniştile se divid
Mai fac prin viaţă câţiva paşi în primăveri cu toporaşi
Atât cât să m-adăp din ei până m-or ninge flori de tei
Şi până-o iarnă şi mai grea m-o troieni cum va vrea ea...

Dar, nu mi-e teamă, ştiu că-n cer, e câte-un înger grănicer
La vama dintre rai şi iad şi nu mă va lăsa să cad
De disperare-n alt decor... şi când o fi şi-o fi să mor
Voi fi cu îngerii-mprejur într-un neîntrerupt sejur...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa-i frumoasă şi la 66 de ani

A mai trecut un an dar nici nu-mi pasă!
Să treacă cât mai mulţi! Mie mi-e bine.
Că nu mai sunt nurlie şi frumoasă,
Nu sunt tot eu? Şi nici nu mi-e ruşine.

Sunt anii mei şi-i ţin cu drag în braţe
Şi sunt frumoşi, aşa cum sunt. Să treacă!
Şi nu cumva vreun hoţ să mi-i înhaţe,
Că, fără ei, aş fi mult mai săracă.

Botine fine nu mai port de-o vreme
Şi mijlocelul nu mai e subţire,
Mă scol în zori, mă culc mult mai devreme
Şi nu mai ţin nici cure de slăbire.

Mă doare un genunchi, un junghi m-apasă
În spate, drept pe şiră... şi ce dacă?
Pe zi ce trece, viaţa-i mai frumoasă
Şi nicio lacrimă nu mă apleacă.

Mai plouă-n suflet... e firesc să plouă-
Nici cerul nu zâmbeşte-ntotdeauna.
Mi se mai frânge inima în două,
Da'-mi trece, numai de răsare luna.

Mai scriu şi-un vers şi pot să uit de toate-
În poezie sunt cum vreau. Hai, viaţă,
Trăieşte-mă, atât cât se mai poate
Şi cât a mai rămas, pe mosor, aţă!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Preţul fericirii - Nevoia de revoltă II

Cercul se strânge.
Dincoace de mine, se naşte revolta.

Mă doare pieptul
Şi ochii mă dor... glasul meu geme.
Cad lacrimi şi suspine
Tâmplele-mi zvâcnesc a evadare
Iar lumea din mine
Este prea mică,
Prea spinoasă
Şi mă doare!

Mi-e frică...

Cercul se tot adună
Ca o spirală de sârmă ghimpată
Din fier... sau din oţel
De parcă mai contează diferenţa
Când efectul este la fel.
Mă ustură palmele
De-atâta apăsare.
E o lume sferică
Încordată
Şi tare doare!

Mi-e frică...

Cercul mă striveşte
Precum o pecete îndesată cu putere
Să stea mărturie pe suflet
Ca o boală fără uitare şi fără leac
Din care răzbate un urlet
Şi multă neputinţă.
Inima-mi moare
Ermetică
Tristă
Şi iar mă doare!

Mi-e frică...

Cercul mă taie
De-mi pătrunde rece sub coaste
Să-mi vestească destinul
Pe care nu am ştiut să-l înfrunt
Şi aşa s-a născut chinul.
Simt în mine blazare
E ironică
Sfidază
Strânge...
Tare mă doare!

Mi-e frică...

Cercul e în mine
Răscolindu-mă sens după sens.
Îmi pocnesc amintirile
În explozii de-mi trezeşte auzul
Şi-mi spulberă amăgirile
În ochi mirarea apare
Şi inima revine
Năvalnică
Eliberată
Mai puţin mă doare!

Mai puţin îmi e frică...

Cercul nu mai este!
S-a spulberat odată cu revolta
De mi-a înflorit sufletul
Dincoace de mine, e lumină
Şi-a renăscut cuvântul
Totul se simplifică
E mult soare!
Şi linişte
Iubire
E bine...

Nu mă mai doare!
Nu-mi mai e frică!

poezie de Gabriela Petcu (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În tăcere nu există...

În tăcere nu există minciună
În tăcere nu există blestem
Vorbele n-au gust de mătrăgună
Sunt spaţii-ntre versuri de poem.

În tăcere nu există viclenie
În tăcere nu există adulter
Te eliberezi de orice nebunie
Te dezbraci pân' şi de caracter.

În tăcere nu există lacrimi
În tăcere nu există nici dor
Nu-s închise după gratii patimi
Eşti al destinului tău autor.

În tăcere nu există teatru
În tăcere nu există cuvânt
Monştrii nu te sfâşie-n patru
Puncte cardinale de mormânt.

poezie de Maria-Magdalena Stan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi scriu... cu pana din aripa rănită !

Mi-ai dat un umăr...
ca să plâng!
Îţi mulţumesc
s-aş vrea...
Ca-n braţe să te strâng,
Să vreau să nu mai plâng
Şi să-mi adun din cioburi
Al meu gând
Tăcând!
Nu-mi spui,
Dar eu te simt,
Că eşti în noapte
Suspinând...
Fără să spui,
Fără să ceri
Un gest,
Un semn,
Ca să-ţi alini
Sufletul frânt,
De nicăieri!

Aş vrea să-mi spui...
Ce rană azi te doare
Câţi nori s-abat
De-asupra ta
Şi care este starea ta
Când...
pe cerul vieţii tale...
Bântuie furtuna!
Să-ţi aminteşti că sunt aici
Şi de-am greşit...
Mă iartă!
Tu eşti mereu
în al meu gând
Deşi eu sunt departe!
Îţi scriu...
Pe coala cerul senin
Cu pana...
smulsă...
Din aripa rănită,
De viaţa care a trecut
Şi care o să vină!
Tu spune-mi
dacă ai un of
nu răbda-n tăcere,
Că ştiu să ascult...
şi ştiu s-alin
o rană care doare!

poezie de Mariana Zoriţa Purice
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durere

Nu sunt bolnavă!
Dar inima mă doare,
Că ai plecat de tot,
Şi m-ai lăsat, în lumea asta mare,
Şi tare greu, îmi este fără tine,
Măi, omule! Unde te-ai dus,
Îţi merge bine?
Nu-ţi este dor, să fii,
Din nou cu mine?
Plumburiu e cerul
Şi plouă tare afară,
În casă, liniştea-i apăsătoare,
Privesc tabloul nostru, pe perete,
Mă uit la poze,
Că mi-e dor de tine,
Şi sufletul, tare mă doare,
Că nu eşti lângă mine.

Mi-e tare foame, şi-aş mânca,
Dar n-am cu cine împărţi mâncarea,
Şi mi se pune iarăşi,
Noduri mari în gât,
Şi plâng cu mult amar,
Fulgerătoarea ta plecare.
Căci, fără tine, viaţa e pustie,
În casă, lipseşte gălăgia ta,
Copiii îmi vorbesc mereu de tine,
Şi mie, mi se frânge inima.
Ce scurtă-i viaţa, şi nu o preţuim,
Ce scurtă-i fericirea,
Şi câţi, de ea au parte?
Ce minunat era, când eram toţi,
Şi câtă tăcere după a ta moarte.
Acum pluteşte în casă,
Liniştea, şi umbra amintirilor,
Cu vise, încerc să m-amăgesc,
Şi false stări de bine.

poezie de Valeria Mahok (15 iunie 2001)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!