Şi voi muri cu pana-n mână...

Le iert nebunilor beţia şi rătăcirile în vis, dar n-am să pot ierta prostia şi ignoranţa şi de mi-s cuvintele neînţelese, răstălmăcite, ard pe rug toate poemele alese, din care lacrimi, azi, mai curg.
Voi vreţi să pun în vers minciuna, s-o preaslăvesc şi osanale să îi închin şi eu şi luna, când mi-au rămas braţele goale?
Prea orbi pentru-a vedea prin ceaţă, ca prin seninul vorbei mele, toţi neuronii vă îngheaţă şi aruncaţi cu pietre-n stele.
Şi orice gând, ce-abia se naşte în toamne cu poveri de moarte, îl transformaţi în armă albă, în ură şi poveri deşarte.
Nu-i vina mea, că geme ţara, eu vinovată sunt de vers, de-i siluită primăvara, investigaţi un univers, prea năclăit în răutate şi în scenarii de doi bani! Priviţi în stânga şi în dreapta, în ochi priviţi-i pe orfani!
Şi pe bătrâni ce-ascund durerea şi neajunsurile-n teamă şi nu-ndrăznesc măcar să plângă şi nu-ndrăznesc măcar să geamă.
Sătulă-i ţara de morminte, va evada dintre hotare şi vinovaţi vom fi cu toţii... Şi unde-i România Mare?
Călcaţi-mă şi în picioare, nu-mi pasă-n moarte, într-o rână, mă voi târî cu poezia şi adevărul într-o mână...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poeme de nea...

Să nu plângi, poezie, că te-am lăsat orfană,
Să-ţi cauţi o poveste, să-ţi sprijine tăcerea!
Un zâmbet de prieten să îţi aşezi pe rană,
Să-ţi mângâie tristeţea şi lacrimi şi durerea!

Eu am rămas acasă şi te aştept cuminte,
Doar gândul e cu tine şi parcă nu-i prea mult,
Că nu pot, poezie, să te ascund în braţe
Şi scâncetul albastru nu pot să ţi-l ascult.

Să ningi frumos acolo, în luna vieţii mele,
Aşa cum ningi în mine, în fiecare vară,
Când te adun din ceruri, pierdută printre stele!
Eu am rămas acasă cu vara mea amară,

Să mă mai nasc o dată-n clepsidra nemiloasă,
Un fir de sare gemă, topindu-se de teamă.
Să nu fii, poezie, pe noaptea mea, geloasă!
E noaptea-n care versul în lacrimă-o să geamă.

Voi da noroc cu cerul, voi aştepta lumina,
Să îmi deschidă ochii, ca se te pot vedea.
Ninsoarea mea albastră, sărutu-ţi rădăcina
Din care urcă-n mine poemele de nea!

poezie de Violetta Petre din Ninsori albastre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş răsări ca iarba...

Aş răsări, ca iarba, din palma ta de soare
Să te mai văd, iubite, o dată cum te ştiu,
Dar încă am zăpadă pe umeri şi mă doare,
Că nu ştiu de-i devreme, sau poate, prea târziu

Să mă trezesc din somnul tăcerilor albastre
În care mă simt bine şi n-am răspuns de dat,
Când mă întrebi, iubite, de cântecele noastre.
Eu nu mai cânt, vioara, de cântec, s-a lăsat.

Curg sevele prin mine şi răscolesc nocturne,
Ameţitoare patimi şi nu mai ştiu de pot,
Să mă mai nasc vreodată din clipe taciturne
Şi clocotul de vină, din mine, să-l mai scot.

Sunt vinovată, Doamne, că mor încă o dată,
Când primăvara strigă, dar eu nu o aud.
Sunt încă iarnă albă, de lacrimi suspendată
Şi-aş răsări ca iarba, de verde să asud.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Turist prin Univers

mă plimb prin lume cu picioare de vers
cu metafore şi isteţime în bagaj
i-am găsit necazului factorul divers
azi mă ascund de el într-un miraj.

mă apropii de stele din vast Univers
mi-au creat pe inima sublim tatuaj
mă plimb prin lume cu picioare de vers
cu metafore şi isteţime în bagaj.

am să mă lupt cu demonul pervers
să-mi lase cerul liber la partaj
să fiu un curcubeu eu am convers
să bucur îngerii din anturaj.

mă plimb prin lume cu picioare de vers
cu metafore şi isteţime în bagaj.

hipersonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între atrii ninge-amarnic...

Între lacrimă şi mine e o punte de suspine pe unde se plimbă corbii,
croncănind a iarnă lungă cu nămeţi în partea stângă...
Între atrii ninge-amarnic, teama viscoleşte-n bernă,
un tic-tac rămas pe pernă mă anunţă că sunt vie, doar în vers şi poezie...
Cu dactilii şi troheii joc şotron pe ritm de jale şi cum am braţele goale
pun în vers o acoladă, vreo metaforă să vadă
că-am nevoie de cuvinte pentru ruga din morminte...
Şchiopătez printre ruine şi prin ceruri clandestine caut novele vecine,
poate te găsesc pe tine, să te-atrag cât mai aproape şi subit aceleaşi pleoape
să descopere lumină-ntr-o explozie divină...
Te-ntâlnesc la o răscruce, aleg calea ce ne duce dincolo de Calea albă
a Lacteii unde-n salbă se înşiră dezolanţe la gâturi de Babe Cloanţe...
Într-o clipă infernală, o consoană şi-o vocală, într-o contopire-astrală
reînvie-n pielea goală într-un rai mai neconform, unde şerpii încă dorm...
E-o iluzie facilă renăscută-ntr-o idilă, într-o zi din vincer,
când din must nu am să cer, că a fiert mult prea devreme în oceane de dileme...
Între lacrimă şi mine, creşte-o punte de suspine
şi-un covor de neputinţe sub a vremilor sentinţe...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarce-te, fiu rătăcitor!

Sunt aceeaşi eu cea care voi învinge nepăsare;
Voi sălta din moarte Ţara cât de lungă-i primăvara.
Prea comod de la o vreme e românul cu dileme...
I-ar sta bine să muncească pentru-o pâine românească,
Prea a slugărit apusul alungat, iar el, supusul,
A-nţeles că nu-i în Ţară loc de vară, primăvară,
Doar de toamne amărâte şi ierni lungi, posomorâte.

Vino-n Ţara Ta, Române, să faci pentru Tine pâne!
Şi la ceilalţi o rămâne,
Că eşti bun şi blând, stăpâne.

poezie de Dana Staicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Protest

Ne-au ars greşelile în spate
Sub ochi de cer neiertator
Cuvintele-au plecat departe
Să plângă într-un alt decor.

Înghesuite-ntre acuze
Sub umbra binelui de ieri
Cuvintele ne mor pe buze
Cu ochii umezi de poveri.

Mai ţipă jalnic o chemare-n
Al buciumului glas molcom
Cuvinte plâng în disperare
Condiţiunea de-a fi om.

Mai trec speranţele deşarte
În pas de orologiu spart
Cuvinte tac mergând spre moarte
Când fraţii sângele-şi împart.

Oglinzile-s întunecate
Şi ne privesc cu ochii goi
În ţara plină de păcate
Ne vrem cuvintele-napoi!

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar versul meu

Şi tu ţi-ai ridicat un zid de ceaţă,
Să nu te mai găsesc, să-ţi cer un munte.
Ştii, mi-ai promis, cândva, o dimineaţă
Cu norii aşezându-se pe frunte.

Nu mai ajung la cer, că cer nu este-
L-ai confiscat cu lună şi cu stele.
Eu cum să mai ajung acum pe creste,
Când aripile-mi plâng între atele?

Şi creşte-n mine un deşert de moarte,
Îmi mor poemele de-atâta sete,
Morgane-şi scriu delirul pe pancarte
Şi mă îmbie-n haine violete.

Şi eu alerg nebună printre dune
Şi strig, ecoul să te regăsească,
Dintre tăceri, în mine, să te-adune
Şi cu iubirea mea să te lovească.

Să te trezeşti şi să alergi prin mine!
Prin vene nu mai curge nicio vară
Şi primăvara geme în ruine
Şi orice anotimp e o povară.

Nu te mai chem, am obosit, iubite
Doar versul meu, o toamnă-o să-ţi recite.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am ăncercat

Am încercat s-ating nemărginirea
Cu degetele, dar le-am răsfirat
Şi printre ele mi-a scăpat iubirea
Dar nu-i nimic, măcar am încercat.

Când ochii mi i-am ridicat spre cer
Şi-am încercat să văd prin infinit,
Nu am făcut decât să bâjbâi în eter,
Dar nu-i nimic, măcar am îndrăznit.

Apoi m-am desfăcut la piept
Şi inima bătând ţi-am dăruit
Iubind! Credeam că-i înţelept
Să mi-o-ngrijeşti..., măcar am năzuit.

Te-am imortalizat prin vers, în timp,
În inimă, în ceruri şi-n eternitate...,
N-ai auzit şi-am început să ţip,
Dar nu-i nimic! Le-am încercat pe toate.

Şi din adânca mea simţire
Adesea, când mă emoţionez,
Din ochi curg lacrimi de iubire,
Dar nu-i nimic! Eu nu mă ruşinez.

Am râs şi-am plâns şi am iubit
Profund, fierbinte şi curat,
Eu toate astea le-am trăit
Mereu. Măcar am încercat...

Din vise am creat realitate
Şi în realitate am visat!
Ştiu, nu le-am împlinit pe toate...,
Dar nu-i nimic! Măcar am încercat!

Am fost, cred eu, acea femeie
Pe care şi-o dorea orice bărbat,
Tu ţi-ai dorit o altă odisee,
Cu mine nici măcar n-ai încercat.

Din tot ce-ar fi putut să fie,
Din toate cele ce le-am dat,
Putea atâta frumuseţe ca să fie...,
Dar ce păcat! Tu nici n-ai încercat...

poezie de Florentina Mitrică (12 septembrie 2017), traducere de Florentina Mitrică
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea linişte...

E linişte în burg ca-ntr-un amurg,
Ce mângâie oglinda unei ape,
Eu smulg din linişte, cât mai aproape,
Să-mi fie clipa de tăcere şi îmi curg

Poemele pe portativul adormit-
Andante-n simfonii ambientale,
În cele patru puncte cardinale,
Să te găsească când ţi le trimit.

E unu-n care ning melancolii
Pe cetina ce-şi leagănă păcate
În albu-ngenuncheat de-mpietate,
Că e prea pur în marea de stihii.

Într-altul e un braţ înaripat,
Revendicându-şi cerul fără teamă,
Când sevele au început să geamă,
Înmugurind iubirea-n lung şi-n lat.

La răsărit, un gând de ţi-a rămas,
Cuprinde-mi versul însorit, de vară!
Numai să-l strigi, albastru se-nfăşoară
Pe umbra veche-a ultimului pas.

Şi dacă toate-acestea n-au ajuns,
Mai ai o şansă să mă bei cuminte
Dintr-un poem de-aducere aminte
În toamna ce în sânge ne-a pătruns.

E linişte în burg, pe strada-n care
Poemele sunt semne de-ntrebare...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă pentru România

Doamne, poalele îmi suflec
Şi prin faţa Ta-mi târăsc
Lacrimile să Te-nduplec
Făr-a vrea să Te-ocărăsc!

Dar de-un veac mi-e ţara slugă,
Pe nimic de-al ei stăpână
Iară fraţii mei în rugă
Nu-şi mai dau mână cu mână!

Nici să-nvârtă o ciuleandră
Nu mai ştiu prin străinie –
Aruncaţi ca o buleandră
Chiar de muma Românie!

Şi-mi oftează şi îmi geme
Inima-mi în piept boleşte...
Pentru ale cui blesteme
România mea plăteşte?

Un tribut prea scump, slăvite!
Ne mai iartă din păcate,
De bocanci şi de copite
Că-s hotarele prădate!

Şi nu ştiu! Să-ţi scriu cuvinte?
Ori să-Ţi chem vreo câţiva popi?
Din adâncile morminte
Neamul Tu să mi-l dezgropi!

poezie de Livia Frunză (20 martie 2016)
Adăugat de Livia Frunză
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea nu-i aşa de moarte...

Noaptea nu-i aşa de noapte cum e lacrima tăcerii
Şi nici vinerea prea lungă cum e lipsa mângâierii.
Ploaia nu-i aşa de rece cum dojana de nevină
Şi nici negru-aşa de negru cum e lipsa de lumină.

Vântul răvăşeşte ramul, dar mai tare bate gândul,
Când e trist la lumânare că n-a prins în vers cuvântul.
Iarna nu-i aşa de rece, nici zăpada nu mă-ngroapă,
Cum e vara ce mă doare, când tristeţile-mi adapă.

Şi nici toamnele nu-mi ţipă, când îmi pierd veşmântul verde,
Cum îmi strigă anotimpul unui dor ce nu mă vede.
Marea nu-i aşa adâncă şi nici valu-aşa de mare,
Cum îmi este mie hăul şi albastrul ce mă doare.

Încruntarea se-nsenină cu tandreţe şi iubire,
Zâmbetul din colţul gurii amiroase a mâhnire.
Nu-i nici iadu-aşa de groaznic şi macabru, cum mi-e vina,
De-a mă şti nevinovată. Şi îmi plânge rădăcina,

Că nu am apă curată să îi torn, să înflorească-
Curg noroaile din palme... cine să le mai oprească,
Când nu-i timp de-nduioşare şi de facere de bine?
Tu arunci cu duşmănie şi eu cu iertare-n tine.

Moartea nu-i aşa de moarte, cum e viaţa de neviaţă-
Vino-n schitul meu, străine, spune-mi adevăru-n faţă!
Că nu sunt demnă de tine şi mă exilez cuminte
În poeme violete, unde nimeni nu mă minte...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Replică la poezia "Dor" de Emil Almăşan

Şi-aici, la mine, ninge... Desuet,
Ca-n iernile, ce ne-au cernit cu dor.
În paşi de dans, ca-n vechiul menuet
Se-amestecă zăpezile uşor.

Poveri de alb se-aştern pe caldarâm,
Se scutură salcâmii de-ntrebări,
Sub paşi o lacrimă de alb fărâm
Şi ning salcâmii, peste noi, mirări.

Şi spui că plâng salcâmii în Parâng,
Cu voaluri de mireasă-mpodobiţi?
La ţărm de mare, vis de mire, strâng
De sub salcâmi, de nuntă păgubiţi.

Prin gândul tău mai umblu şi acum,
Să-mi amintesc unde-am rămas cândva.
Prin ceaţă şi prin ploaie şi prin fum,
Adun flori de salcâm cu palma ta...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străină de vară

Vară, nu ai loc în mine, printre-atâtea toamne grele.
La ferestre curg perdele- ploi de lacrimi blestemate
Şi-mi cresc nori de plumb pe umeri şi pe aripi, vai de ele
Şi de versul fără muză din poeme zbuciumate!

Cum să te primesc la masă, când pe masă-s doar cuvinte
Într-o debandadă cruntă la un bal mascat de iarnă?
Să le ordonez în fraze,-n poezia mea cuminte,
N-am putere, când minciuna a-nceput deja să cearnă.

Au gonit o zi de vineri, când aveam vara sub gene,
Au pus lupii-n pod la pândă, să o sperie de moarte
Şi-a fugit cu flori şi iarbă pân' la tine, în poiene,
Unde m-aşteptai, iubite-n rai cu două paşapoarte.

Eu rămân pe pragul toamnei, tu cu vara-n buzunare,
Să aduni din curcubeie, ştii, alabastru-acela verde,
Şi să mi-l trimiţi prin poştă, să îl am pentru gustare,
Când vor viscoli colinde, gustul verii de-l voi pierde.

Vară, ţi-ai uitat la poartă, două ramuri de lumină
Dar, nu pot s-ajung la ele, să le sorb, că-ţi sunt străină.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea e amară...

Singurătatea e amară
Într-un colţ micuţ de ţară,
Nimeni nu-ţi împărtăşeşte
Gândul ce te copleşeşte,

Gândul care te-nfioară
Că eşti o tristă vioară
Care cântă şi nu cântă
Doine din inima frântă.

Copiii-s în depărtare,
Norii negri-s peste zare,
Vine iarna, suflă vântul,
Se cutremură pământul.

Lacrimile curg şiroaie
Când coloana se îndoaie
De poveri, greutăţi multe,
N-are cine să ne-asculte.

Că în ţara, mică ţară,
Totul este de ocară,
În singurătatea noastră
Moartea intră pe fereastră.

Nu se bucură nici dânsa
C-a ieşit din noi osânza,
Am rămas schelete toţi
Peste care păşesc hoţi.

Nu-i schimbare, nu-i nimic
Din care s-avem câştig,
În singurătatea rea
S-avem cel puţin o stea

Care din cer să vegheze
Clipa care să dureze
Într-o bucată de pâine
Dăruită azi şi mâine.

Într-o căniţă de apă
Cât mai gârbovim la sapă,
Să-ntindem singurătatea
Cât mai e în cer dreptatea.

Că aicea pe pământ
Nu-i nimic, doar bate vânt
Prin oase şi prin făptură,
Prin a ţării bătătură.

Doamne, iartă de păcat
De-s femeie sau bărbat,
Iartă-i pe cei din conac,
Pentru noi nimic nu fac

Se îmbuibă în de toate
Fără să facă dreptate,
Ei adună şi adună,
Noi rămânem cu ea-n mână!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Replică la poezia "Cad suflete" de Valentin Petre

Cum bate vântul prin copaci
Şi cum mai cad frunzele toate!
Şi nu ştiu de ce plin de draci
Eşti şi rămâi mereu în spate?

De mână-aş vrea să te mai ţin,
Dar, mă refuzi, că ţii umbrela,
Înjuri şi sudui din senin,
Că ţi-a udat ploaia flanela.

În papură-mi tot cauţi nod,
Că merg prea iute nu-ţi convine,
Misterul nu pot să-l deznod:
De ce-ai mai vrut să mergi cu mine?

Suntem bătrâni şi e firesc,
Să ne cărăm mai greu carcasa.
Îmi vine, zău, să te plesnesc,
Sau s-o invoc pe-aia cu coasa,

Dacă tot zici că nu mai poţi.
Rămân să calc eu frunze moarte
Pe-alei, de mână cu nepoţi
Şi-o să te plâng, prin ploaie, foarte...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te amintesc în poezii...

E linişte în cimitir, miroase-a busuioc şi mir şi-a amintiri deşarte, abia păşesc, să nu trezesc din somnul lor nepământesc vreun scâncet de departe...
Pe-alei, tăcerea-şi fac loc, ferindu-se de nenoroc, morminte sunt prea multe, că nu mai ai pe un' să mergi cu cimitire prea întregi de veşnicii oculte...
Respiră florile-obsedant, cu întreruperi, discordant sub masca pandemiei şi viii-şi fac curaj să stea de vorbă, pe o canapea la slujba liturghiei...
E Sâmbăta din brumărel când duşii-aşteaptă bileţel, pomelnic în altare şi viii lăcrimează-n pumni şi nu poţi lacrimi să aduni din ceri de lumânare...
Îţi mai citesc un vers să ştii, că te-amintesc în poezii şi m-amăgesc speranţe că dintre versuri mai auzi doar cum pot auzi şi surzi, cuprinşi de dezolanţe...
Mai trag un fum şi-ţi las postum şi ţie o ţigară şi o cafea cu cardamon s-o bei în raiul cu gazon, când te mai plimbi pe-afară...
Şi în cavou de ai putea să îmi faci loc la dreapta ta, eu aş intra şi-acum, că pe aici e rost de iad, din care doar blesteme cad, cenuşă, foc şi fum...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Săraca mea ţară bogată
De mulţi... prea mulţi... ai fost prădată
Se zvârcolesc în morminte morţii
Te laşi prădată de toţi hoţii.

Române tu... din neam străbun
Cum poţi ca să mai rabzi acum
Să vezi copii cum îţi pleacă
Slugi la străini... fără de soartă.

Ajunge... atâta minciună
Românii iarăşi se adună
Vrem să trăim în ţara noastră
Să muncim glia strămoşească.

Se schimbă mereu prim miniştrii
Iar noi ne amăgim... ca proştii
Promit salarii..... pensii mărite
Dar la raft... toate-s iar scumpite.

Şi atunci nu avem altă salvare
Ieşiţi cu toţi cu mic cu mare
Repuneţi ţara pe picioare
Să aducem copii de peste hotare.

Haide, Moldovă... Bucovină
În ţară să facem lumină
Să punem ţara pe picioare
Nu să vărsăm lacrimi amare.

poezie de Mirela Tufişi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mintea de pe urmă...

Vă rog, iertaţi bădărănia mea de moldovean

Din stânga Prutului, şi fără educaţie aleasă.

Credeam c-aici, în dreapta, măcar aer am...

Dar nu, eu nici aici nu sunt în Ţara mea, acasă.

În stânga Prutului eu ma sufoc de izul rusofon,

Iar dreapta îmi impută lipsa de cultură.

Chiar n-ai tu, Ţară, pentru mine un şopron,

Ce m-ar adăposti de friguri şi de ură?!

Chiar nu găseşti tu, Ţară, pentru mine-un vad,

Să-l trec nestingerit, nedezbrăcat la vamă?

Chiar totul e aici, privatizat,

Şi ţie ţi-a rămas doar numele de Mamă?!

Chiar n-ai o tablă ca să-ţi scriu un vers,

De unde-s, ce-i cu mine, ce mă doare?

Dar poate, cineva din Univers,

Prin mine ţi-a transmis mesaj de sărbătoare...

Penibil, nimerit pe site particular,

În loc să-mi cer de la stăpân iertare,

Jignesc întreaga Românie cu un vers murdar,

Cu iz politic, în ajun de sărbătoare?!

Desigur fraţii mei dispun pe drept

De drept nestingherit să mă arunce-afară

Desigur nu mai pot cădea eu fraţilor la piept

Căci n-are moldoveanul loc în Ţară

Şi, cam demultişor, la Cotroceni

S-a pus pe noi o cruce mare, groasă.

De aia fratii mei când vad basarabeni,

Vomită pân' şi propria angoasă...

PS... dacă poetul este limitat

La ce se poate şi ce nu se poate...

Şi dacă Ţara-i scoasă la mezat...

Şi dacă la mezat e scoasă libertatea..

poezie de Iurie Osoianu (10 aprilie 2011)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea, cea mai frumoasă...

Spuneţi, voi, români, de-i ţară mai frumoasă ca a noastră,
Unde cântă ciocârlia pe sub bolta cea albastră,
Unde se aude naiul şi viorile-n pădure,
Sub arcuşul limbii noastre,-alungă hoţii, să nu fure.

Spuneţi voi, unde-s izvoare, care susură-a iubire,
Spărgând piatra cea mai dură, mirosind a nemurire?
Cine are munţi şi mare, Dunăre şi locuri sfinte,
Unde se aude doina, aşa dulce şi cuminte?

Ca o ie înflorată, îmbrăcată-n sărbătoare,
Râde ţara mea bogată, chiar şi-atunci gând glia doare
Sub potopul de injurii ale hoardelor străine,
Care strigă-n gura mare, să nu-i fie ţării bine.

Neamul, chiar de nu-i prea mare, e viteaz, la o adică
Şi-o acoperă cu trupul şi nu tremură de frică.
Că viteji ne-au fost eroii, s-or scula şi din morminte,
Să ne fluture drapelul şi să strige: Înaine!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea, nostalgie departe

Într-o zi toate acestea vor deveni pământ,
nu voi mai fi pentru a mă bucura, încă.
Voi face gălăgie de sus dintre stele
pentru că ele vor fi surorile mele.

Într-o zi voi fi tunet şi ploaie.
Într-o zi veţi cere aripi de înger cerului.
Într-o zi, ce va fi îndepărtată...

Cine ştie dacă voi avea ochi spre a privi
pe cei care vor falsifica chiar şi suspinul.

Într-o zi voi fi zefirul din depărtate universuri.
Într-o zi toate acestea vor avea un sens.

Vei vorbi de acest contribut la progres?
De voinţa de a ne înălţa din adâncuri întunecoase,
noi mergând prin noroi rupându-ne încălţările.

Într-o zi aceste cuvinte vor deveni lumină.

poezie de Lidia Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!