Pentru că în tot răul e şi un bine, datorită gripei asiatice - fără de care n-aş fi avut ce căuta în acel aşezământ înconjurat de o livadă - mâncasem din nou cireşe, după o foarte lungă vreme, direct din copac. Fusese, într-un blând asfinţit, care în mine s-a transformat în auroră, o revelaţie extraordinară. Aveam cincizeci de ani şi mi-a părut rău că momentul acela a întârziat atât, că nu puteam spune despre el că venise pe când cărarea vieţii mele se afla la jumătate.

Geo Bogza în Un paradis regăsit, Ca să fii om întreg
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La teatru am ajuns căutând filmul. A fost o revelaţie a omului conştient, care trece de la copilărie la maturitate. Atunci mi s-a părut că au devenit foarte conştiente şi raţionale lucrurile acelea. M-am gândit aşa: nu voi putea face şi pian şi film foarte bine în acelaşi timp. Îmi place filmul foarte mult, îmi place şi muzica foarte mult. Ce pot să fac mai bine? Am avut mai multă încredere în mine că pot să fac film – spun film pentru că atunci nu ştiam că o să fac şi teatru – şi să răzbesc prin mine făcând film.

citat din Medeea Marinescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiu că există anumite aspecte în mine care mă nedumiresc şi altele pe care nu le cunosc. Dar atâta vreme cât mă port cu blândeţe şi iubire cu mine, pot căuta, cu speranţă şi curaj, soluţii pentru puzzle şi modalităţi de a afla mai multe despre mine.

citat din Virginia Satir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doctorilor, să ştiţi că mai mult decât toate medicamentele pe care mi le-aţi dat, m-a făcut bine cireşul: minunea aceea ce se vede prin fereastră! Timp de vreo patruzeci de ani - o viaţă de om - de îndată ce mi se sfârşise copilăria, nu mai mâncasem decât cireşe cumpărate cu kilogramul.

Geo Bogza în Un paradis regăsit, Ca să fii om întreg
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ar fi să spun care este cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru mine în această viaţă aş spune că nu mi-am coborât niciodată standardele. Asta a însemnat mai multă frustrare şi suferinţă la început, respingere şi sentiment al lipsei de valoare personală. La sfârşit însă, roadele au fost nepreţuite. Ceea ce eşti este mai important decât ceea ce ai. Ai grijă în ce investeşti. Am fost întrebat cum am ieşit din starea de blocaj mental când eram copleşit de probleme şi nu vedeam ieşirea. Am ieşit din blocaj când durerea vieţii pe care o trăiam a fost atât de mare încât am fost dispus să pierd tot ce aveam (sau în mod iluzoriu credeam că îmi aparţine) pentru a îmbrăţişa libertatea vieţii trăită doar după regulile mele, indiferent de consecinţe. Este o senzaţie pe care merită să o trăieşti în orice etapă a vieţii. Este momentul în care te trezeşti cu adevărat pentru prima oară.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici măcar nu erai genul meu. Dar poate că ai fi fost, până la urmă. Aş fi putut pretinde, nu-i aşa, că "trăiesc momentul" sau că e "prima zi din tot restul vieţii mele" şi atunci, fără să mai analizez atât, te-aş fi abordat direct, în staţia de autobuz de la Universitate. Ca să nu am deloc, dar absolut deloc emoţii, aş fi coborât facebook-ul în real şi ţi-aş fi zis: uite, aşa arată poza mea de profil din acest moment – nu e cea mai grozavă, dar nu e nici pe departe cea mai proastă. Apoi aş fi trecut în revistă informaţiile "despre mine", locurile mele preferate din "fotografii" şi ţi-aş fi dat nişte nume de cunoştinţe apropiate care, la o adică, ar putea zice că-s fată de treabă. După această introducere, ţi-aş fi cerut prietenia şi ţi-aş fi spus că aştept cuminte la "urmăritori", până când vei binevoi să-mi oferi un loc în viaţa (de fapt, în lista) ta. Iar ţie nu ţi s-ar fi părut nimic, dar nimic ciudat în asta, ca şi când şi în lumea reală s-ar întâmpla zilnic.

Anda Docea în Camere de hotel, Iunie, 137 (aprilie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamna Bloome: La 29 de ani am avut un accident de maşină şi am murit. Nu, nu-mi amintesc vreun tunel. Nu am văzut vreo rudă moartă sau vreun înger. Nimic de genul ăsta. Doar că atunci când m-am trezit, totul era altfel. Eu eram altfel. L-am întrebat pe doctor şi mi-a zis că nu e ceva neobişnuit pentru cei care au văzut moartea cu ochii. Şi, la scurt timp după asta, am început să am vise care se adevereau. Şi viziuni ciudate. Era ca şi cum aş fi auzit gândurile oamenilor. Nu ştiu motivul, dar m-am hotărât că, atâta vreme cât aveam abilitatea asta bizară, puteam la fel de bine s-o folosesc ca să ajut oamenii.
Will: Şi să primeşti bani pentru asta. Să-i ajuţi pe oameni contra unui preţ.
Doamna Bloome: Da, oameni ca tine. E oare din cauza tragediei? Adică din cauza asta eşti atât de furios şi de încăpăţânat. Ai avut parte de-o tragedie.
Will: Cine nu a avut parte de aşa ceva?

replici din filmul serial Joan din Arcadia
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a spus că eram un copil aproape grav, deşi plin de toate naivităţile acelei vârste. Mama mea mă iubea cu toată puterea unei naturi concentrate şi a unei vieţi care fusese tristă. Mi s-a spus că era o femeie înaltă, tăcută şi frumoasă. Ea suferise mult, căci multă vreme luptase cu cea mai grozavă sărăcie, lucrând zile şi săptămâni la o cuscutură, pentru care lua câţiva lei, căci bunica mea rămăsese fără mijloace. Numai mai târziu începu să aducă acasă ceva un frate al ei. Eu n-o ţin minte cum era la faţă, decât foarte vag. Am mai mult o impresie nelămurită despre fiinţa ei, despre esenţa ei sufletească, despre ceva cald şi lipit cu patimă de copilul acela, care azi sunt eu. Dar această impresie nelămurită a mea, adăugată cu cele ce am auzit despre ea, au alcătuit în mintea mea o fiinţă vie, pe care o văd: o fată tânără. Ea a murit la vârsta de 31 de ani, şi o văd ca o fată. Mama mea, acum când eu am 40 de ani, când sunt mai bătrân decât ea, îmi apare într-un chip foarte curios, pe care e greu să-l exprim. Mama mea este mai tânără decât mine.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu palmele reci ating finalul unei poveşti îndepărtate

unde mi-am îngropat felul de a fi
un cerc demonic din care nu pot să ies
nu e deloc surprinzător
cineva m-a lăsat acolo ca pe o străină
şi zgomotul paşilor lui în noapte
s-a transformat într-un tic-tac obsedant
mi s-a părut mereu că mă înec
sub presiunea verbelor
că toate se ghemuiesc lângă mine
ca nişte copii abandonaţi
pe care mi-e teamă să îi hrănesc
să îi scot în aerul trist al dimineţilor

oare cum să mă salvez
când nimicul în care m-am îmbrăcat
e atât de confortabil
exist şi atât
fără să pot gusta dintr-un fruct anume
explicând senzaţiile

cu palmele reci ating povestea ce mi-a oprit sufletul
şi în toată această dezordine
înţeleg că trebuie să uit
fiecare silabă
crescută în carnea unui adevăr
despre care am tot povestit

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Johnnie Sayre

Tată, nu o să ştii niciodată
Suferinţa care mi-a cuprins inima,
Pentru că nu te-am ascultat, în momentul când am simţit
Roţile maşinii tăind fără milă
În carnea piciorului meu.
Cum mă cărau spre casa vaduvei Morris
Puteam să văd în vale clădirea şcolii
De la care am chiulit pentru a mă căţăra pe trenurile în mers.
M-am rugat să trăiesc şi să apuc să-ţi cer iertare –
Apoi lacrimile tale, caldele cuvinte de comfort!
Din tristeţea consolatoare a acelei ore a crescut în mine o fericire infinită.
Ai fost înţelept să dăltuieşti în piatră pentru mine:
"Scutit de răul ce va să vină".

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Willie Pennington

Mă numeau sleampătul, bătutul în cap,
Pentru că fraţii mei erau puternici şi frumoşi,
În vreme ce eu, copilul din urmă al unor părinţi îmbătrâniţi,
Moştenisem doar firimituri din fosta lor putere, acum secătuită.
Dar ei, fraţii mei, au fost devastaţi
De furiile cărnii, pe care eu nu le cunoşteam,
Măcinaţi de activităţile necesităţii imediate, pe care eu nu le cunoşteam
Mâncaţi de pofte mereu mai mari, pe care eu nu le cunoşteam –
Şi asta în pofida faptului că îşi făcuseră un nume şi stăpâneau averi.
Apoi, eu, cel slab, bătutul în cap,
Zăbovind într-un micuţ colţ de viaţă,
Am avut o viziune şi, prin mine, fără să o ştie,
Mulţi au trăit acea revelaţie;
Astfel, a ţâşnit un copac
Din mine, grăuntele de muştar.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Domnul To Kuny se numeşte... Victor?! Zău?! Frumos nume! Dar de ce eşti sigur că acesta ar fi numele dânsului?
Lucian: Păi... Sunt foarte sigur! Vezi tu, săptămâna asta, mai exact luni, dar şi în alte zile, am fost la marele supercomputer şi am avut o "conversaţie" destul de interesantă cu acesta; bizară, dar deosebit de interesantă.
Lia: Tu şi supercomputerul Proximei?! Nu mai spune, se miră ea, amuzată. N-aş crede! Poate Mihăiţă, nu tu...
Lucian: Păi, da... Ţi se pare ciudat?! Tot ce se poate să fie ciudat. Pentru că şi mie mi s-a părut astfel, mai ales că mi-a plăcut. Mi-a plăcut să colaborez cu supercomputerul. A fost foarte interesant. Tocmai de aceea am întârziat destul de serios în compania lui, cu mult după miezul nopţii, aproape în fiecare zi, săptămâna trecută. La un moment dat însă, nu ţi-aş putea spune cum anume s-a întâmplat, pentru că nici mie nu mi-am explicat încă, însă, după cum ziceam, supercomputerul mi-a afişat acest mesaj: "Pe suprafaţa Proximei a sosit o navă spaţială de pe Terra, cu trei persoane la bord." Acesta era mesajul, deci, era clar că nu putea fi vorba despre nava noastră, "Pacifis". Mi-am dat imediat seama cine ar putea fi cele trei persoane în cauză. Cine altcineva, dacă nu cei trei membri ai familiei Kuny?! Asta era clar! Deci, supercomputerul a confirmat bănuielile mele, pentru că eu am susţinut de la bun început că ei trei nu sunt localnici. Oricum, mai departe, cu greu am reuşit să aflu şi alte lucruri legate de acest eveniment, de la supercomputer. Anume, data terestră la care acea navă a ajuns aici. Şi era vorba despre duminică, 4 februarie 2080. Însă supercomputerul nu a binevoit să-mi afişeze numele persoanelor de la bordul navei, în schimb mi-a confirmat faptul că la bordul ei se aflase o persoană cu iniţialele P. V., adică, după cum mi-am amintit mai târziu, Preda Victor, alias, actualmente, To Kuny. Şi singura informaţie utilă pe care am mai reuşit s-o aflu de la supercomputer a fost denumirea navei cu care au sosit cei trei aici, pe Proxima, anume "Vulturul"!

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Salut, Luci. Ce mai faci? Cum te simţi?
Lucian: Mihai... Nu ştiu ce ţi-aş putea spune. N-am cuvinte... Ştiu că eşti supărat, că sunt vinovat, că n-am nici o scuză, că am fost un idiot, un cretin fără pereche şi nu mă aştept la înţelegere din partea ta, dar...
Mihai: Nu, Luci; încetează! Nu de asta am venit aici. M-ai auzit pe mine reproşându-ţi ceva? Nu vreau să te acuz de nimic şi nici nu trebuie să te scuzi faţă de mine. Am înţeles că n-ai avut intenţii neserioase şi-mi pare rău pentru ceea ce ţi-am spus atunci. Regret... Altfel spus, nu aveam motive întemeiate să fiu supărat pe tine, nici n-aş avea de ce să te iert şi sunt dispus să uit totul. Să lăsăm în urmă ce a fost. Nu vreau decât să te ştiu bine.
Lucian: Adevărat?!
Mihai: Sigur. Prieteni, nu?!
Lucian: Sigur, rămânem prieteni. Mă bucur că ai venit să mă vezi. Dar cum de te-ai răzgândit? Ultima oară când ne-am văzut, păreai foarte supărat. Spuneai că până atunci am fost mereu un exemplu demn de urmat pentru tine, un fel de idol pe care-l admirai, însă după ceea ce s-a întâmplat, ţi-ai schimbat brusc părerea; mai spuneai să-mi fie ruşine şi crede-mă, chiar mi-era, normal, fără să-mi fi spus tu... Şi mai ziceai că te-am dezamăgit şi că-ţi pare rău pentru mine. În plus, că dacă n-ai fi ţinut cont de respectul pe care mi-l purtai, mi-ai fi tras cel puţin un pumn zdravăn, pe care sigur l-aş fi meritat.
Mihai: Ştiu ce-am spus atunci... N-ai uitat? Parcă ai fi înregistrat totul pe bandă.
Lucian: Nu puteam uita. M-a afectat foarte mult. Nu puteam suporta gândul că aş pierde prietenia ta. A fost îngrozitor. Doream să nu mă gândesc, dar nu reuşeam. M-a durut mult mai tare decât pumnul acela zdravăn, pe care l-aş fi meritat.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre cum se pleacă din lumea asta

ne-am hotărât să râcâim pereţii
să-i reparăm să dăm o mână de glet cum se spune
apoi să-i vopsim cu vinarom de culoarea ambientului

am început cu peretele din spatele patului
ea dintr-un colţ eu dintr-un colţ
nu ne-a deranjat niciodată mizeria care ne intra pe sub unghii
mai târziu am adus mai multe găleţi
pentru sângele care ni se scurgea din abundenţă

pe seară am fost gata
puteam privi stelele de foarte aproape
amintirile se transformaseră într-o răcoare
care ne strivea din toate părţile

îţi mulţumesc că ai fost cu mine
mi-a zis şi a strâns la piept cu cioturile rămase
ultima păpuşă de pluş făcută cadou

nici nu ştiu când a dispărut
poate a luat-o unul dintre sutele de copaci în scorbura lui
mi-a părut rău că nu am apucat să îi zic măcar
mamă ştii....

între timp noile degete m-au vindecat
pereţii au crescut la locul lor de cinste
mă trezesc cred
din când în când din somn
ghemuit într-un colţ
cu ghearele suflecate de treabă

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii?

viaţa parcă ar fi o parcare cu plată
ce-i pasă ei că uneori nu am bani să plătesc
deşi pentru fiecare greşeală scot din buzunar un bănuţ

atunci când te-am cunoscut era soare şi bine
şi ce prost eram, dar un prost fericit
cardul era pe zero
dar eu continuam să înot, să alerg în picioarele goale pe nisipul ăla fierbinte

evident aici nu-i vorba de tine
privită printr-un obiectiv imaginea este cât se poate de clară
viaţa în esenţa ei pare un colac de salvare. eu unul
asta ştiu cel mai bine.
am învăţat de mic cum stă treaba încât
orice ar fi nu mi-e frică
de ce să vrei să ieşi din mulţime dacă nu te priveşti în oglindă

şi încă ceva, aici e vorba de mine
despre nopţile care curg
despre zilele fără de număr care se tot pierd fără niciun răspuns
dar ce răspuns să aştepţi atunci când frunzele copacilor se topesc pe asfalt

hai, spune
cât ai vrea să ţină ecoul într-un deşert? tu ştii până unde poate să te ducă un vis?
mă trezesc dimineaţa şi îmi vine să îmi bag
picioarele în tot şi în toate
de ce?
uite, de asta

da, prietene! aici e vorba de mine
despre ratările mele
despre femeile pe care le-am avut
şi care după un timp mi-au întors spatele
ce contează că am trecut printr-o o vară fierbinte
după o noapte de pomină petrecută cu prietenii într-un club, vine greaţa

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai trupul

Avea linia vieţii în talpă
Şi eu mă uitam îngrozită la linia vieţii lui
Care părea foarte lungă
Şi el îmi simţea ochiul ca pe un cui.

I s-a părut firesc să mi-l scoată
Deşi se putea foarte bine
Să scape de îngrozitoarea durere
Mutându-şi talpa aspră de pe mine.

Ochiul meu care-a plătit totul
Şade acum în palma lui
Ca un copil căţărat
În vârful unui gutui.

Numai trupul rămas încă viu
Dar nevăzător
Mai clatină din când în când
Imensul picior.

poezie de Ileana Mălăncioiu din Urcarea muntelui (1985)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a lipsit

Mi-a lipsit al mamei drag alint,
Încă de când am venit pe lume,
Mi-a lipsit şi dulcele cuvânt,
Care doar mama ţi-l va spune.

Mama mi-a fost stea călăuzitoare,
Chiar de acolo din locul SFÂNT,
Le-a sfătuit pe ursitoare,
Să mă apere pe acest pământ.

După mama n-am plâns niciodată,
Căci sufletul ei a fost cu mine,
În noaptea cea întunecată,
Dar şi în zilele foarte senine.

Despre ea voi scrie, nu voi fi tăcut,
Gândindu-mă la chipul ei blând,
Peste orice greutăţi am trecut,
Cu ICOANA mamei în gând.

poezie de Mihai Leonte (21 mai 2003)
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sherlock Holmes a căzut din nou în starea aceea de meditaţie intensă şi tăcută din care de abia ieşise, dar mie mi s-a părut, datorită experienţei pe care o aveam şi prin care mă deprinsesem cu toanele lui, că deodată îi venise în minte cine ştie ce nouă posibilitate de interpretare a cazului. Când ajunsesem la punctul final al călătoriei, era trei şi douăzeci şi după ce am luat în grabă prânzul la bufetul gării, am pornit imediat spre Scotland Yard. Holmes îi şi telegrafiase lui Forbes şi acesta ne aştepta: era un omuleţ cu o mutră ascuţită de vulpe şi deloc simpatică. Ne-a primit cât se poate de rece, mai ales când a auzit în ce chestiune venisem.

Arthur Conan Doyle în Bijuterii poliţiste
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată nu am avut răbdare să mă ascult

întotdeauna am fugit de mine, de acuzele pe care puteam să mi le aduc
şi ori de câte ori mă certam, un ocean de furie se isca în mine
de aceea nu puteam să mă aud eram prea multă gălăgie

până când, ceva în mine s-a rupt. nu mai vedeam şi nu mai auzeam
eram tot mai departe de acel eu gălăgios şi în sfârşit
puteam să mă aud. puteam să mă tac. puteam să mă ascult

gălăgia din mine încerca să se caţere, să mă ajungă
mă ridicam, aşa ţintuit cum eram, mă ridicam pe marginea tăcerii
şi în sfârşit simţeam că sunt liber. mă simţeam curat

m-am aplecat şi mi-am sărutat ghizdurile sufletului
şi buzele mele au simţit gustul lacrimilor
cât de însetat eram. cât de îndepărtat am fost. cât de ostenit sunt

acum pot să-mi trag sufletul. să-l ajut să urce la lumină. Hai suflete!

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Venise Noaptea primei Zile

Venise Noaptea primei Zile –
Recunoscătoare că n-o să mă mai frământe
Acel lucru atât de-ngrozitor – fusese deja-ndurat –
I-am cerut Sufletului să cânte –

Mi-a răspuns că strunele-i sunt rupte –
Arcuşul – Atomi în umbrele de ceaţă –
Ca să-l repar – am avut de muncă
Până a sosit următoarea Dimineaţă –

Şi-atunci – o Zi imensă
Cât toate zilele de Ieri, perechi,
Şi-a desfăşurat ororile în faţa mea –
Până când mi-a explodat în ochi –

Creierul meu – a început să râdă –
Eu bâiguiam – dând ca un măscărici din fleancă –
Deşi a fost acum mulţi Ani – acea Zi –
Creierul meu mai chicoteşte – încă.

Şi e Ceva ciudat – înăuntrul meu –
Acea persoană care-am fost –
Şi-Aceasta – nu simt la fel –
Ar putea fi Nebunie – asta?

poezie celebră de Emily Dickinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Luci, nu trebuie să te simţi jignit! De fapt, ai dreptate! Am exagerat. Îmi pare rău, nu ştiu ce m-a apucat. Uneori spun chestii pe care n-ar trebui să le rostesc.
Lucian: Îţi pare rău?! Zău că nu ştiu ce să mai cred.
Lia: Totuşi, Luci, despre tine n-am de spus decât două cuvinte, care te definesc şi te caracterizează, ca persoană: Don Juan! Asta spune totul, nu?!
Lucian: Asta?! Cum?! Grozav! Încă... Tot asta-i impresia ta despre mine? Atât ai înţeles? Doar atât sunt eu? Don Juan? Asta reprezint? Şi nimic altceva? Nu ţi-am dovedit nimic în toţi aceşti ani? Absolut nimic?
Lia: Nu ştiu ce-ai vrea să-mi dovedeşti, dar din comportamentul tău actual, doar asta reiese acum, nu altceva!
Lucian: Acum?! Comportamentul actual? Deci, în continuare am un comportament necorespunzător, după părerea ta, mai ales faţă de domnişoare. Ştiu, n-am uitat; sunt indisciplinat. Şi restul anilor nu contează?! Îi consideri cumva inexistenţi?
Lia: Nu înţeleg, la ce te referi!?
Lucian: Păi, am fost mereu doar un Don Juan şi-n toţi aceşti ani, cât am călătorit cu "Pacifis"?! Şase, cel puţin?!
Lia: Nu. N-ai fi avut cum!
Lucian: N-aş fi avut?! Pe naiba, n-aş fi avut cum! Aş... Nu contează; mă enervez degeaba. Mă întreb, ce-ai scris oare despre mine în raportul tău; probabil e un dezastru total! Dacă domnii din Comisia Disciplinară nu m-au sancţionat deloc înainte de plecarea în misiune, când ai depus acea reclamaţie, foarte probabil că mă vor sancţiona sever la întoarcere, după ce le vei prezenta acel raport al tău.
Lia: Aşa crezi?
Lucian: Uff... Repet: Nu contează! N-am nimic de pierdut!
Lia: Oare?!
Lucian: Ce vrei să spui?
Lia: Îţi dai seama, sper, că n-am de gând să-ţi dezvălui.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!