Spre balconul muntelui

Vânturi tăioase, turme de nori,
maimuţe lamentându-şi tristeţile,
aerul e proaspăt, nisipul alb,
păsările zboară-n cercuri.

Pretutindeni cad frunze
foşnind, foşnind,
în vreme ce valurile râului
vin unul după altul, clipocind, clipocind:

Călătoresc singur prin o mie de mile
ale acestei toamne melancolice,
ducând în spate spre balconul muntelui
o sută de ani de boli şi de suferinţe.

Munca grea şi regretele amare
mi-au îngheţat ş albit fruntea –
iar cel mai mult mă chinuie gândul
c-am renunţat la vinul meu.

poezie de Du Fu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Galben foşnind

aştept totuşi toamna
să mă ajungă din urmă
în negura gândurilor
în care zac
să mă bată pe umbră
pe umăr
cu o mână de frunze
de paie

să mă atingă cu depărtarea
cu vârtejul acela
de chihlimbar
galben
foşnind

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverenţe

De la o vreme
ne pricepem cel mai bine
la reverenţă.

Curtenitor,
ni se aruncă-n spate
păpuşi de cârpă
clipocind în albia alintului.

Dragilor, e vânătoarea ineditului!

Azi, păşim în noi
peste băltoacele rămase
după ploaie
(viclene ochiuri de cer,
ce ne cer).

Într-un triaj imens
bliţuri flămânzite
scânteiază
când ni se deschid
în faţă
sertare reci, cu săruturi.

poezie de Violeta Pasat din Pasărea confident, editura ORION - BUCUREŞTI
Adăugat de Violeta Pasat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâtea toamne

atâtea toamne desfrunzite
cu iz de ploi şi mucegai
nopţile ca un buhai
trec prin nevăzute site

şi ne lăsm ades furaţi
de torente şi cascade
plânsul apelor la vad, e
o aventură să-l străbaţi

veşnic rugul adâncit
în scoica inimii suspină
regretele ca o felină
iar pelerinul a albit...

poezie de Ion Untaru din manuscris
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aerul

Frunzele mă atrag spre ele violent,
copacii negri din toamnă,
sub ochiul lunii lent
refuzând să adoarmă.

Aud un ceas bătând în turn
ore în trecutul îndepărtat,
când frigul selenar, nocturn
îngheaţă-n aer, suspendat.

Şi brusc trecutu-mi pare viitor
şi urc spre secole latine
şi-aud un ding, un dang sonor
al frunzelor foşnind prin mine.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărut... Dulce zefir, îmbrăţişarea mării cu cerul, a valului cu nisipul, fluturi de stele coborându-şi umbra la răspantia privirilor, sub pleoape închise de somn... fericire adevărată, densă, încrustată în ploaie de frunze aprinse ca nişte lumânări de lut, foşnind sub stânca paşilor grei de viaţă şi de trecut.

Rodica Nicoleta Ion în Dialog cu fericirea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Subalternul nu-şi trăieşte cu adevărat viaţa, ci se chinuie, ducând cu greu spre Paradis două cruci în spate, una a sa şi alta – a şefului.

aforism de Mihai Cucereavii (25 iunie 2015)
Adăugat de Mihai Cucereavii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunze coapte

Durerea frunei care moare
Şi se desprinde-n cercuri line
Formând covoare natule,
Nime nu ştie s-o aline...

Şi nu contează zi ori noapte,
Se-aud foşnind în dulce şoapte...

Purtate de o adiere,
Plutes alean, ca o părere,
În implacabila cădere...

Frunzele ţipă sub picioare,
Cerând parcă îndurare,
Schiţând o mută imputare,
Se pregătesc de înhumare!

poezie de Viorel Truşcă din Gânduri tiparite (2005)
Adăugat de Dorina Golea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţire

Ieri am auzit că şi el ne-a părăsit;
Azi dimineaţă mi-au spus că a murit cutare.
Mai mult de trei sferturi dintre prieteni şi cunoştinţe
Au suferit o schimbare, trecând în Ţinutul Duhurilor.

Pe cei care-au plecat nu-i voi mai revedea niciodată;
Ei, din păcate, sunt descompuşi pentru totdeauna şi pierduţi.
Cei rămaşi – unde-s acum?
Împrăştiaţi – o mie de mile între ei.

Cei pe care i-am cunoscut şi iubit în viaţa mea,
Pe degetele unei mâini – câţi mai pot număra?
Doar pe guvernatorii provinciilor T'ung, Kuo, Li şi Fēng,
Doar patru.

Tânjind unul după altul, am albit cu toţii.
Ne-am rostogolit prin lumea trecătoare ca un val de maree.
Ce păcat că festinurile şi glumele zilelor de demult
Au dispărut, devenind amintiri,
Iar noi am ajuns ceea ce suntem acum!

Când ne vom întâlni iarăşi şi vom bea un pocal de vin
Şi, râzând, ne vom privi ochi în ochi?

poezie de Bai Juyi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec

Dragul meu, acuma tu să-mi spui,
E ceva pe lume să nu moară?
Poţi să-ntrebi inima oricui:
E ceva pe lume să nu doară?

Ia aminte, dacă vrei, la vânturi,
Cum mai zboară neînaripate,
Şi cum calcă pe pământ foşnind,
Pe vârfuri de frunze scuturate...

De sinceritate ploile vorbesc,
Bunătatea de la meri se-nvaţă,
A ierta - doar de la zăpezi,
Şi statornicia de la viaţă.

poezie de Silvia Velea
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

A patra dimensiune a timpului

Se certau pirul şi grâul
Pe marginea râului;
Unul că e neam cu râul,
Altul neam al grâului.

Se certau pirul şi râul
Pe marginea grâului;
Unul că e neam cu grâul,
Altul neam al râului.

Văzând că-s ca şi cum nu-s,
Mândra şi-a pus fusta-n brâu,
Trăgându-şi poalele-n sus
Când a trecut prin pârâu,

Prin mine, prin pir, prin grâu,
Doar cu visul ei s-a dus...

Alergând prin munţi şi văi,
Doar cu visu-i s-a-ntrecut,
Lăsând patru nătărăi
Cu prezentul în trecut!

poezie de Marius Robu din Aproape alb (14 iulie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna iubirii...

Se aud frunzele foşnind în cădere
Pe cărarea de munte noi mergem în tăcere.
Vântul ne leagănă şoptindu-ne cuvinte
Iar luna apare ca o stea fierbinte.
Stăm liniştiţi pe o bancă de lemn
Eu mâna îţi strâng cu dragoste solemn.
E rece în noapte şi ar fi bine un foc
Ş-apoi vrem ca totul să se oprească în loc.
Îmbrăţişarea noastră şi nor după nor,
Atunci pentru noi cuvintele mor.
Că eu de mult timp nu mai pot de dor.
Braţele noastre stau strâns şi în legănat
Iar sus ramuri de frunze s-au scuturat.
Pleacă de sus norii prin frunze de salcâm,
Şi noi parcă suntem pe un alt tărâm.
Ş-aveam atunci nevoie de a ta privire
Să-mi licărească blând a ta amintire.

poezie de Eugenia Calancea (18 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna iubirii...

Se aud frunzele foşnind în cădere
Pe cărarea de munte noi mergem în tăcere.
Vântul ne leagănă şoptindu-ne cuvinte,
Iar luna apare ca o stea fierbinte.
Stăm liniştiţi pe o bancă de lemn,
Eu mâna îţi strâng cu dragoste solemn.
E rece în noapte şi ar fi bine un foc
Ş-apoi vrem ca totul să se oprească în loc.
Îmbrăţişarea noastră şi nor după nor,
Atunci pentru noi cuvintele mor,
Că eu de mult timp nu mai pot de dor.
Braţele noastre stau strâns şi în legănat,
Iar sus ramuri de frunze s-au scuturat.
Pleacă de sus norii prin frunze de salcâm,
Şi noi parcă suntem pe un alt tărâm.
Ş-aveam atunci nevoie de a ta privire,
Să-mi licărească blând a ta amintire.

poezie de Eugenia Calancea (18 septembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urcaţi sus, în Turnul Yonyang

Ne-am căţărat deasupra Turnului Yonyang
şi întreaga privelişte s-a deschis pe negândite
ochilor noştri: privind spre nord
la Marele Fluviu, vedeam cum luntrile coteau
şi intrau în Lacul Tungting; cum cocoarele
spuneau la revedere râului cu ţipete tânguitoare,
în vreme ce navigau spre sud; cum cădea seara,
pe când vârfurile muntelui atingeau
cu buzele luna; iar noi deasupra Turnului Yonyang,
cu capetele parcă printre nori,
beam vin cu sentimentul că paharele
ne-au fost oferite în măreţia lui de cerul însuşi. Apoi,
după ce am băut pe săturate, a început
să bată un vânt rece, umflându-ne mânecele
hainelor – ne simţeam de parcă
am fi dansat cu el împreună prin timp.

poezie de Li Bo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copac

în apartamentul de deasupra mea s-a mutat
un cuplu de copaci
simpli mai de la ţară
stau înghesuiţi un pic mă gândesc
când ea întinde rufele frunze îmi cad uneori în balcon
urc şi le duc înapoi
el e un simpatic cu o scorbură uriaşă
îmi spune hâtru
nu trebuia avem destule
atunci când au musafiri aceştia lasă în urmă
pământ şi păsări pe casa scării
femeia de serviciu are o zi grea
fumează două ţigări în plus
mai deschide un geam şi pentru păsările rătăcite
adună pământul şi-l duce acasă pentru flori

apoi sub mine s-a mai mutat o familie de copaci
m-au întrebat dacă pot să îşi lase copiii cu mine
sunt foarte ocupaţi şi nu mai răzbesc
am fost desigur de acord
e drept că îşi mai uită câte un copil
acum am câţiva copăcei care mă şoptesc foşnind,, tată"
şi eu le dau apă le mai schimb pământul

încet încet în apartamentele din scara mea
locuiesc numai copaci
femeia de serviciu a renunţat de mult să mai vină
iar eu mă simt tot mai bine într-un ghiveci
copiii mei mă udă îmi schimbă pământul
tavanul e din ce în ce mai departe mai albastru
şi o pasăre mi s-a cuibărit pe ramuri

poezie de Simion Cozmescu din Poememailungidecâtnumeletău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna

Frunze la uşa -
Toamna bate foşnind...
Îi înfrunt greutatea frunzelor nerostite.

poezie de Cristina Dumitru
Adăugat de Cristina Dumitru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traversând un timp amar şi o distanţă amară

Neştiută de tine, păşesc pe ţărmul înnegurat şi rece.
Palele de vânt tăioase, volbura saramurii muşcătoare
Ar putea-îngheţa, opri sau priponi valurile războinice,
Dar tu nu poţi şti, o, inima mea mereu neştiutoare,
Că eu căutam, reflectate-n albastrul profunzimilor marine
Al acestei mări, câteva irizări din acei ochi dragi mie;
Credeam că valurile-mi vor cânta, vesel, despre tine,
Dar iată tot ce privirea mea flămândă poate-acum descrie:

I

Departe, pe mare,-o velă se-aţine
În bătaia unui proaspăt vânt,
Înclinându-se-n faţa furtunii care vine
Şi care la orizont îşi ia acum avânt,

II

Planând ca o pasăre-împinsă de rafale
Spre valurile saline cu spumă spulberată,
Cu creastă-naltă, zveltă şi învoaltă.
Bruma şi chiciura atârnă reci cristale

III

Pe pânze, pe vergă şi pe catarg,
Până când sclipind ca o nestemată
Nava se pierde dincolo de far, în larg,
Scăpătând sub geana zării, înclinată.

IV

Pierdută privirii mele gânditoare,
Nu-mi mai rămâne nimic mie,
În afară de nopţile care vin, amare,
Şi marea-învolburată şi pustie.

poezie de Emily Pauline Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Developare

Azi am fotografiat numai copaci,
Zece, o sută, o mie.
Îi voi developa la noapte,
Când sufletul va fi o cameră obscură. Apoi îi voi class:
După frunze, după cercuri, După umbra lor.
O, ce uşor
Copacii intră unul într-altul!
Iată, nu mi-a rămas decât unul.
Pe-acesta îl voi fotografia din nou
Şi voi observa cu spaimă
Că seamănă cu mine.
Ieri am fotografat numai pietre.
Şi piatra de la sfârşit
Semăna cu mine.
Alaltăieri - scaune -
¬Şi cel care-a rămas
Semăna cu mine.

Toate lucrurile seamănă îngrozitor
Cu mine...

Mi-e frică.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemare de toamnă

Dă-mi mâna şi vino cu mine
să vezi un decor ca de vis,
cu raze scâldând în rubine
covorul de toamnă promis!

Vom merge să facem cărare
prin frunze, cu paşii foşnind,
în lumea cu raze de soare
ce roşul pădurii aprind.

De vrei, stăm pe-o bancă o vreme,
aceea ce-aşteaptă mereu
şi pare, din nou, să ne cheme
pe vechiul, al nostru, traseu.

Hai, vino! E-o zi-n care eu
te vreau lângă sufletul meu.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu oricine...

Nu oricine are puterea
să vibreze prin pietre
ducând veacul
mai înainte
cu o singură oră...

Nu oricine are puterea
să cânte prin pietre
ducând oceanul
mai în larg
cu un singur râu...

Nu oricine are puterea
să vină prin pietre
ducând veşnicia
în eternitatea clipei
cu un singur om...

Nu oricine are puterea
să cioplească prin pietre
ducând visul etericei nopţi
prin iubire
cu o singură stea!...

Nu oricine...

poezie de Nicu Petria din Ziua de după noapte (noiembrie 2008)
Adăugat de Nicu Petria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hesperidele

Dincolo de hotarele lumii noastre,
Rotund spălată de mări galeşe, clipocind placide,
Unde aripile Vântului se odihnesc pe ape-albastre,
Strămoşii noştri visau nimfele Hesperide.

Veac după veac, nave cu bărbaţi îndrăzneţi la bord
Porneau în căutarea-acelor Insule Binecuvântate;
Deşi furtuni turbate le derivau spre sud sau nord,
Năzuiau mereu spre vest, cu etravele-n val înşurubate.

Cer după cer lăsau în urma lor, fără semn c-ar obosi,
Acei bărbaţi bărboşi, puternici, mareelor tovarăşi,
Până când, tot căutând ceea ce nu puteau găsi,
Făceau rondoul şi se-ntorceau acasă iarăşi.

Rătăcitor şi fără de folos prin timp şi vreme,
Mereu lângă catarg, în goană pe-ale oceanelor coline,
M-am petrecut prin această lume, făr-a mă teme,
Pentru-a mă descoperi,-n sfârşit, pe mine.

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, publicată de Brentano's, New York, 1920, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!