Funicular

stare de alertă şi încă odată viaţa cu liniştea ei plană
îmi ceri să deschid panoul prin care
intră oxigen
să nu mai respir fără ramificaţiile firelor de iarbă
să te iubesc ca pe airforce delta cu toate revoluţiile
şi//once again more/să nu devenim de neînţeles
ca acei bătrâni perfizi care fac turul lumii indiferent de situaţie

nu îţi voi recita niciun mare poet şi//îţi voi transmite autosugestii
atâta dragoste a fost
încât zilele s-au subţiat au devenit difuze
iar vederea mea panoramică
ţi-a cuprins toate anxietăţile şi acel comportament obsesiv-compulsiv
prin care derutai emoţii

nici aici nici lângă firele de verbină
nu poţi să circuli cu funicularul
totuşi din toată schema cea mai mare este
dorinţa
să fim ca dintr-un polaroid zâmbitori
şi uneori pe acelaşi fus orar
vezi s-a întâmplat să ai un aparat
cu mai mulţi pixeli
să treci pe lângă poezie cu tot suflul
şi toate insta story să fie despre/cum nu există pandemie

s-a mai întâmplat să trecem peste
un metru distanţă /fiecare cu cele
o sută de poze ale irealităţii
şi să downloadăm epic existenţa
¿ povestea soldatului Švejk?

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Globe-trotter

vreau să plec cu mine în bagajul de mână
gata să mă aşez în avion ca în prima copilărie
tu să vorbesti până asurzesc toţi călătorii
şi să îţi descalţi imaginaţia lângă un hublou

călătoriile sunt asmatice îţi inundă plămânii şi tuşeşti ai alergie la drumuri
nu poţi pleca fără spray-ul care te scoate din şoc
dar acel acasă nu mai este decât un epicentru al cuvintelor
însă tu ai harul să te poţi plia şi aşa minusculă
poţi intra într-o dragoste mare şleampătă o dragoste de călătoare

am auzit că mă aştepţi cu flori criogenate
pe fiecare ax orar
însă îmi este teamă de timpul când
nu voi mai vizita muzee ci pasarele
suma tuturor efectelor halucinogene tineretea
va urca pe o linie liberă
mai sus de Dumnezeu cu o mie de pixeli
în calculatorul universal

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Martie. Azi

Respir dincolo de aerul lichefiat
într-o tăcere cât o calamitate
şi/nerambursabil/ timpul ne disecă...
Străzile se strâng şi se destind
de fiecare dată
când inima ta lipeşte afişe
despre o dragoste orbitoare
/frate, aici chiar trăiesc oamenii/

De aici suburbiile sufletului
par tot mai strâmte
şi nu este loc pentru echivoc...
Numărul 36 şi cele 55 de zile de carantină
amintesc de luna plină sub care
ai rupt frâna de mână
şi /ai văzut ai văzut/ s-au înălţat zmei
peste iordan

Parcă ne-am întâlnit în martie
şi/ înnebuniţi de sud/
am porţionat sentimentele kitsch.
Numai noi //tenebroşi şi perfizi
putem preschimba universul
într-un lift silenţios
şi/acel du-te-vino ne va ţine strâns
lângă ultima moarte cinematografică
a iubirii

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem brut

zilele cu tine erau de neînchipuit cu infinite emoţii
şi certuri silenţioase//zilele mai lungi decât era firesc
pictate în culori de apă
şi orice dialog între noi era atât de calin
fără umbra misterioasă a poeziei
fără drogul ei pur// dialog pe note joase
ţineai ambele mâini în buzunar iar eu încă de atunci
visam oraşe mari liniştea de 2000 de carate
nu-mi pria
felul tău de a fi insolent veşnica ta grimasă
mă făceau să te iubesc cu peste 1000 de cai- putere
cu forţa aceea care face dintr-o femeie un cântec brut fără negativ

şi iată că daimonul artei m-a prins în centrifugă
şi îmi roteşte toate stările//toate sentimentalismele
lipsa ta de reacţie la orice discuţie imaginară
adună în mine poeme de pagina 1
şi (mă îmbrăţişezi impetuos) poate singurătatea nu este pentru noi
mai ştii când alergam de oriunde pentru 20 de minute
fix cât trebuie să salvăm anii aceia teribili
de parcă nu cunoscusei încă zăpezile de pe Postăvaru
şi te iubeam cu nebunia artistului fără mască

hai, vino la teatrul naţional azi plouă şi nu poţi
pleca definitiv
doar tu poţi suprima anxietatea ce îmi inundă spaţiul vital
teama stupidă de semenii mei
sunt repetiţii şi îţi voi recita eu însămi ca niciodată
despre existenţa în nonculori
ştii că sunt poetă şi orice aritmie îmi displace
doar tu poţi să trezeşti oraşul să te strecori prin moloz şi chioşcuri de ziare
aşa au început să fie dimineţile pe bulevard
cu tot mai puţini oameni
//ore decuplate din mulţime//

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un om optimist

copil fiind el nu a smuls niciodată aripile muştelor
nu a legat cutii de tablă de coada pisicilor
sau închis insecte în cutii de chibrituri
sau împrăştiat muşuroaiele furnicilor
el a devenit om matur
şi toate aceste lucruri i s-au întâmplat lui
am fost lângă el când a murit
mi-a spus citeşte-mi o poezie
despre soare şi despre mare
despre reactoare nucleare şi despre sateliţi
despre măreţia umanităţii.

poezie de Nazim Hikmet, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi drumeaţa, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice şi necunoscute, până ce cu mare greu ajunse la sfânta Vineri. Şi aici i s-a întâmplat ca şi la sfânta Miercuri: numai că sfânta Vineri i-a mai dat şi ea un corn de prescură, un păhăruţ de vin şi o vârtelniţă de aur care depăna singură; şi a îndreptat-o şi ea cu multă bunătate şi blândeţe la soră-sa cea mai mare, la sfânta Duminică. Şi de aici drumeaţa, pornind chiar în acea zi, a mers iarăşi un an de zile prin nişte pustietăţi şi mai grozave decât cele de până aici. Şi fiind însărcinată pe al treilea an, cu mare greutate a putut să ajungă şi până la sfânta Duminică. Şi sfânta Duminică a primit-o cu aceeaşi rânduială şi tot aşa de bine ca şi surorile sale. Şi făcându-i-se milă de această nenorocită şi zdruncinată fiinţă, a strigat şi sfânta Duminică o dată, cât a putut, şi îndată s-au adunat toate vietăţile: cele din ape, cele de pe uscat şi cele zburătoare. Şi atunci ea le-a întrebat cu tot dinadinsul dacă ştie vreuna din ele în care parte a lumii se află Mănăstirea-de-Tămâie. Şi toate au răspuns, ca dintr-o singură gură, că nu li s-a întâmplat să audă măcar vorbindu-se vreodată depre aceasta

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Annabel Lee

Ce-a fost
s-a întâmplat, cu mult mai demult decât cu un an în urmă,
Într-un regat de lângă mare
Acolo unde trăia o fată, cine-a mai şti,
Pe numele ei Annabel Lee;
Cu nici un alt gând pe pământ
Decât să fie iubită de mine.

Am fost un copil şi ea un copil,
În acel regat de lângă mare,
Dar ne-am iubit cu o dragoste mare,

cu mult mai mare decât o dragoste mare –
Şi a mea Annabel Lee -
Cu o dragoste celestă, de serafimi înaripaţi,
Jinduită de ea şi de mine.

Şi aşa, nu vitregiile, ci Îngerii,
într-atât de fericiţi în Ceruri,
Pe ea şi pe mine au prins invidie -
Da! – dintr-aceasta (pe atunci,
toţi oamenii au ştiut,
În regatul de lângă mare),
Cum s-a pornit un ger, născocit din norul nopţii,
Şi a ucis-o pe-a mea Annabel Lee.

Fiind pricină invidia,
În regatul de lângă mare de-atunci, dintr-odat'
A suflat un vânt ucigaş din ceaţa îngheţului spre ea,
Frumoasa mea Annabel Lee.
Şi-ale ei rude înalte au sosit şi au luat-o
Pe un val uriaş şi au dus-o departe
S-o-nchidă sus într-un mormânt între ape
‘N-Apus de-acel regat de lângă mare.

Dar dragostea noastră era mai puternică
decât dragostea însăşi,
Chiar mai puternică decât a celor bătrâni -
Cei din trecut, cu mult mai înţelepţi –
Şi nici îngerii din Ceruri de sus
Nici demonii de jos de sub mare
N-or să poată vreodată-niciodată
să rupă din sufletul meu
Sufletul frumoasei Annabel Lee;

Pentru tine, lună din grinzi,
nu-i important să îmi prinzi visul meu despre
Ea, frumoasa Annabel Lee;
Dar eu simt cum mă dor ochii ei luminoşi,
dintre stelele niciodată ascunse de nor,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Şi aşa, toate nopţile-n val, mă amăgesc lângă ea...
Oh! Draga mea - dragă, a mea - viaţă, iubită mireasă,
În mormântu-i lângă mare -
În cavou-i scufundat în mare.

poezie celebră de Edgar Allan Poe, traducere de Horia Muntenus
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O mare dezamăgire pentru omenire

Fireşte că am să plec şi eu cândva.
Dar cu ce amintiri triste voi pleca de aici
despre toţi prietenii cu care am vânat lei,
despre toate femeile cu care am prelungit
la nesfârşit dimineţile altora,
despre copiii care n-au plâns după mine,
despre bogaţii care mi-au invidiat libertatea,
despre pederaştii care mi-au dat târcoale prin gări,
despre mama şi tata care nu m-au cunoscut niciodată.

Mă vor plânge locurile prin care-am trecut
mândru de mine.
Oamenii, mai puţin.
Mă vor plânge câinii vagabonzi cu care
mi-am petrecut nopţile mele-nstelate.
Oamenii, mai puţin.
În definitiv, am făcut atâtea gafe în viaţă
încât ar trebui să o iau de la capăt cândva,
să corijez ce se mai poate.

N-am învăţat nimic toată viaţa
nici măcar să înot
nici măcar să dansez
nici măcar să iubesc.
Am scuipat pe stradă ca orice vagabond
şi m-am târât cu toate curvele lumii.

Am fost prea liber poate şi prea târziu lucid
şi-am tot scrutat în zare o aripă să-mi crească
dar am ales doar tina, când cana mea de cid-
ru m-a rostogolit spre groapa care în cer se cască.

Atât am fost. O mare dezamăgire pentru omenire.
Şi mi-e ruşine când văd cum cimitirele
vin nesătule spre mine.

poezie de Nicolae Sava din Insolenţa nopţilor
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflector

nu îţi voi arunca cuvinte nefinisate voi tăcea 5 luni 2 săptămâni şi 33 de respiraţii
ştii prea bine că vom trece de centru//tu încă
tributar cartierelor mici/
eu cu lumina crudă înfiptă în retină voi căuta
lungul drum al mătăsii
nu ne vor orbi reflectoarele lunii nici purpura cerului
dintre containerele de la marginea oraşului va răsări
steaua dimineţii cu trupul ei prelung ca un excavator
de care atârnă morţile şi vieţile utopia unei existenţe neameninţate de pandemii

şi dacă te-ai decis să deschizi porţile propriului tău oraş/dependent de emoţii/
cunoşti că drona îţi va inspecta firele de iarbă
ramificaţiile ultimului război adevărat
şi îndrăgosteala tâmpită care ne reduce şi ne înmulţeşte precum x factorial
proprii mei îngeri îţi vor vorbi preţ de o eclipsă de soare
apoi mă voi apropia de tine cu sentimente turate la maxim
şi nu voi mai planta ficuşi nici alţi arbuşti ornamentali
doar mă voi strecura precum un antierou
lângă podul minciunilor
mai poţi convieţui cu sonata lunii pe epidermă?

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multiplicarea lui eu

te aşez cer al meu în iarba ce îneacă norii
să văd culori de apă stoarse de respiraţii
miros cu ultimele clipe rana vineţie
ce mi-au săpat-o în palme sările pământului

ah! cum se scrie poezie ca o cuminecătură
pe care o înghiţi debusolat
există un dumnezeu al oamenilor simpli
ochi atotvindecător ce ne manipulează
să putem iubi străinul care bea suflete gemene

m-am luptat cu o claustrofobie ce îmi germina prin toate articulaţiile
îmi era teamă să rămân cu mine însămi
atât de hotărât mă apăsa acoperişul lumii
atunci când tu ai aprins vâlvătaia iubirii
ce dă reset oricărui tip comun
de a te multiplica

boala mea a devenit autoimună
şi dintr-o dată am inhalat clorofilă
apoi toate au devenit oase suflu verde nestare

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fă tot binele pe care-l poţi face, prin toate mijloacele prin care poţi, în toate felurile în care poţi, în toate locurile în care poţi, de fiecare dată când poţi, la toţi oameni la care poţi, atâta timp cât poţi.

citat din Debbie Macomber
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ger la pătrat

întotdeauna mă aşez în primul rând
pare ilogic ce spun oamenii au tendinţa să se camufleze să se metamorfozeze
în pielea de şarpe a singurătăţii sau în sentimentalismul retoric

din rândul întâi gerul pare o haină de hermelină
căldura îţi coboară în anticamera sufletului
te disipezi în toate schimbările climatice
iar când vine vorba de îndrăgostit
ai o vedere panoramică

cum poţi iubi din faţă călare pe elefanţii roz
ai imaginarului!
lumea de azi cere lideri
până şi în dragoste toate au logica lor
dintr-o suburbie nu se pot metastaza atriile
nu poţi da ordin îngerului să te involueze
coborându-te la starea adamică

ah!!! singurătatea de everest
are gust de cucută
iar marea iubire este dezarticulată
libertinajul lumii care se reinventeză naşte poeţi ai secundei
care ridică la pătrat credinţa în om

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, eu, L. N., eu, scriitorul, eu, cerşetorul, eu, ţarul, este o mare rătăcire. De aici vin toate suferinţele oamenilor. Există numai Unul şi nenumărate manifestări ale Lui, dintre care una este cea pe care o consider sinele meu. Şi ar fi bine să nu recunoaştem manifestarea Lui în sinea noastră ca pe "eul" nostru separat, ci să simţim în noi acel "EU" şi să trăim prin El. Trecem prin cele mai diferite şi inevitabile amărăciuni şi suferinţe dacă trăim în rătăcirea că "Eu" este "eul" nostru.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zile cameleon

timp faleze pietriş toate pictate
în pântec de oraş
deschizi uşa cazinoului şi vezi oameni care beau
iar aura norocului se dezbracă de sofisme
cu tocuri de egretă femeia din colţ numără rămăşiţele nopţii
sau adaugă încă un conţinut în povestea cu mirt

sentimentul că ploile vor ucide furnici nu mai există
doar o masă amorfă de ciment gata să se prăbuşească fără unde seismice
doar unde radio prin care poţi auzi porta-vocea realităţii
se schimbă şefii politici cad structuri ale statului se pune bază într-un om atât de singur încât îşi înghite chitul

de peste tot din oraşul dement pluvial
auzi maşinăria de rumegat despre schimbarile cameleonilor politici
nimeni nu intelege de ce un magistrat #nupoateajungepresedinte
când a ţesut pânza de păianjen a existenţei
şi precum Calypso i-a transformat pe toţi în porci captivi
iar azi-ul a devenit bastard
singura opţiune fiind un deadline pentru mâine

nişte concitadini pescuiesc din balcon cu tălpile goale atârnate la fereastră
peştii nu au coloană vertebrală se lasă pescuiţi între secunde muţi
de ce toate curg într-un flux şi reflux din care scapă doar elfii aceşti orăşeni demodaţi ce nu îşi pun capul pe tăietor?
plouă prin imperiul oraşului metafizic
cu oase cu pietre cu ziare on-line

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasaje

acea vreme cu stările ei nesigure
ne-a făcut să ne decuplăm de la bordul existenţei
şi să continuăm seria de pantomime fiecare cu 2% iubire
dorinţa mea de libertate s-a prăbuşit precum un smog singuratic
deasupra oraşului taciturn
nu-mi dezlega apele fă-te vânt fă-te zmeu de apă
orice ar putea să scadă intensitate izolării asumate

şi iarăşi noi/cu cele o mie de pasaje subterane/
putem disloca singurătatea dintre gheţarii industriali
şi ne putem preface în flori de hârtie în stânjenei sau în viţă-de-vie
în tot ceea ce există şi respiră prin matca terrei
dacă mă întrebi de ce luminile adânci nu ating
sufletul nemachiat
poate îţi voi transmite o stare de autosugestie
să fii tu valul orelor
vocea ridicată peste asaltul mass-media
să nu ne risipim în îndrăgosteala stupidă
care nu simte bipolaritatea societăţii

am obiceiul să colecţionez inimi de piatră arsă
şi toate cuvintele de care m-am îndrăgostit
le aşez în ordinea inversă a acelor de ceasornic
ca şi cum aş inhala viaţa metamorfozată în particule invizibile
acel,, come stai " redundant lunga tăcere cu cozi de lup
haosul intrapandemic mă ucide

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţie

din oraşul meu îţi zic
nimic nu seamănă a moarte
precum seamănă picioarele mele a dragoste
dezlegate de lut

gura de aer care îmi zboară din piept
îţi intră în pori te dilată încât ocupi
universe
pari a pătrunde din niciodată în niciunde
oraş în oraş dragoste fără de dragoste
iubit de cuvânt ca un zid

mă aşez la vest de umbra ta
peste mine trec nori albi de sori
parcă moartea seamănă a viu
taci şi îmi trimiţi elefanţi roz
dragoste cu o sută de minusuri
mai aproape de somnul meu

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demisol

zilele se recompun precum arta
sunt individualiste
nu există zile ci zilieri
nici oraşe doar orăşeni
nici poezii nu există ci poeţi
care se scriu
simpli scribi ai oraşelor de rangul al treilea
pentru că numai în oraşele mici
poţi zări arhetipul cuvintelor

te îneci în lumina unui timp vertical
şi îţi strigi aducerile-aminte
lumea aceea de 7 ori şapte care
vine năucitor de zânatică
să îţi cuprindă nefericirile pervertite
în happy story

primele ore ale vieţii sunt versatile
iau forma sunetelor şi tonalitatea zborului
sunt zigzaguri peste monada cuvântului om
din imperiul de clipe vine spre tine
ca o traversă existenţa eroică în oraşul de azbest
de unde doar zilierii cuvintelor afişează noul status al vieţii la demisol respiro

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totuşi, iubirea

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva s-a-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezeu
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi inchiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Elena Meculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Antimanifest

tăcerea umblă lent prin oraşul
unde chelnerii râd la taverne aprigi şi tineri
iar doamne sofisticate deschid şampania vietii
numai eu/ poet uitat în ambalaj/ respir cu plămânii atrofiaţi
starea de nelinişte a urbei şi trag de mânecă
umbrele părinţilor înfipte în cimentul fierbinte
,,- Cât de tineri aţi putut fi, săraci de emoţii, penibili de naivi!"( totuşi m-am născut sub lumina boreală, printre moloz şi cuvinte)

tovarăşii de altădată beau cafeaua de import
pe şantiere/tatăl meu se îmbăta o dată pe lună
la chenzină
şi nici atunci lumea nu i se părea mirobolantă
,, - Eşti încă aici, în oraşul cu cişmele de piatră, încă speli rufe şi legeni pruncul care ţipă spre cer?"
Am înghiţit cozi grele de peşti şi acum izbesc
în stânga şi în dreapta,
să mă ridic din singurătate ca din Iordan
înţeleaptă atât cât să număr demonii
jucaţi la tarot, mutepoems

la ghişee se cer bonuri de ordine şi toţi vin de-a valma
înotând printre bule de oxigen şi falii de timp
,, - Nu răstigni caii care trec prin oraş într-un Armaghedon silenţios!"
Oare din cursele de maşini ieşi tot atât de viu
precum din trupul mamei îmbătrânit?
fii sincer cu sunetele ce încolţesc în artera femurală
şi se scurg într-o hemoragie masivă
pe trotuar/ ingenue/un antimanifest

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine (magia)

protest şi nostalgii hai-rupiste
casa cu pitici albaştrii
tu întotdeauna lângă copacul bine înfipt
logoreea ta demenţială
poet lângă pet şi nu se mai opreşte ploaia
decorativă

sunt semne că sub castani pensionarii
trag încă o toamnă
aripa lui Nichita ochiul lui mirobolant
numai eu ev şi euroalienare

poezia se predă altfel astăzi
când tinerii scriu din balansoarul lor virtual
zâmbete lângă biopsii
fluidul dragostei urcă pe cer în zig-zaguri

lumea cu trapezişti cântă la violoncel
homofobii ne taie respiraţia
partituri împrăştiate
prietenul meu gay îmi dă un apel
să îmi spună despre nolimit

binomul tu/ lumea cu odiseea ei plană
trage încă o dublă
ăsta este protestul
să te scrii în sepia

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autoizolare

vorbeam secunde întregi despre licurici
şi alte minuni
apa care îmi şiroia pe piept se zvârcolea apoi
pe pietrele încinse pe sub brazi înalţi
şi tocmai când mă sărutai atât de profund
apa aceea se transforma într-o zăpadă nesfârşită
încât nici un om nu o putea curăţa de pe
tălpi
şi aşa călcai timid apoi prăpăstios
peste acoperişul lumii opulent

tu dragoste de trei mii de like-uri
poţi să îţi aminteşti nopţile acelea teribile
când ne vedeam corpul fosforescent
luminând propria noastră lehamite
imperfecţiunea clipei/doar tu zen/
îmi adunai emoţiile eterice în pumn
şi dezinvolt mă mângâiai pe toată lungimea firului de păr
iar eu ca o cascadă urlătoare mă prăvăleam
lângă tăcerile tale
cu o candoare de trunchi de copac
peste care nu a trecut magma universului

te vedeam cu ochi de neînchipuit
mai frumos ca orice vietate
ascuns lângă un pasaj precum Pablo Escobar
gata să rişti să rămâi cuvânt/necuvânt
pulbere albă sentimente nelocuite
iar eu mă autoizolam într-un vacarm de nedescris

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!