Simfonie în gri major

În marea ca o cupă vastă plină cu-argint viu
se-oglindeşte tabla cerului zincată;
în depărtare stoluri mari de păsări, pistrui
spărgând lustrul fundalului gri pal.

Soarele, un ciob de sticlă rotund şi-opac,
urcă spre zenit cu pas de om infirm;
la umbră, briza mării-abia respiră, având
pernă clarinetele ei negre.

Valurile-şi mişcă burţile de plumb
şi parcă oftează pe sub dane.
Stând pe un cablu îşi fumează pipa
un marinar, visând la ţărmurile
altor ţări, departe,-n ceţuri străvezii.

E bătrân, un lup de mare. Razele fierbinţi
ale Braziliei i-au ars faţa, toată numai riduri.
Amarnicele taifunuri din estul îndepărtatei Chine
l-au văzut bând gin în mijlocul vâltorilor şi-a pulberii saline.

Iodul şi nitraţii au fecundat spuma mării
care s-a-întins până mai ieri pe nasul roşu,
pe părul lui cârlionţat şi pe bipceşii de-atlet,
pe docul şepcii şi pe zdrenţele cămăşii lui de dril.

Prin norii fumului de tutun el mai vede încă
ţara aceea ceţoasă şi îndepărtată,
pentru care-într-o caldă după-amiază aurie
brigantina lui a virat ancora, înălţând albe vele.

Siestă tropicală. Lupul de mare doarme,
înfăşurat într-o gamă de nuanţe gri.
Parcă-un suav şi enorm şal uşor de neguri
saltă orizontul şi-l duce-n dincolo de zare.

Siestă tropicală. Bătrânul cosaş
sforăie la ghitara răguşită şi senilă.
Greierele, la singura coardă-a viorii sale,
îşi continuă, monoton, solo-ul.

poezie clasică de Ruben Dario, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Cea Mai Mare

Ne-am dus, eu şi sufletul meu, să ne-mbăiem în mare cea mare,
Ajungând la ţărm am început să căutam un locşor pustiu şi liniştit.
Cum mergeam, am văzut un om stând pe o stâncă cenuşie;
Lua dintr-un sac praf de sare şi-l arunca în mare.

"Acesta este un pesimist," a spus sufletul meu,
"Să părăsim acest loc. Nu putem face baie aici."

Am mers până când am dat de-un golfuleţ.
Acolo am văzut un om stând pe o stâncă albă;
Ţinea-n braţe o cutie pentru bijuterii,
Din care lua zahăr şi-l arunca în mare.

"Iar acesta este un optimist," a spus sufletul meu,
"Nici acesta nu trebuie să ne vadă trupurile goale."

Am plecat mai departe.
Pe o plajă am văzut un om ridicând un peşte mort
Şi, cu infinită grijă, depunându-l iarăşi în apa mării.

"Nu putem face baie-n faţa lui," a spus sufletul meu,
Acesta este un filantropist."
Şi-am plecat mai departe.

Am ajuns într-un loc unde un om îşi urmărea umbra pe nisip.
Veneau valuri uriaşe şi i-o ştergeau,
Dar el tot continua îndârjit s-o urmărească.

"E un mistic," a spus sufletul meu, "Hai, să-l lăsăm în pace."

Şi-am plecat, şi-am mers până când am văzut un om care, tăcut,
Aduna spuma mării şi-o depunea într-un potir de alabastru.
"El este un idealist," a spus sufletul meu,
"În nici un caz nu trebuie să ne vadă goi."

Şi-am tot mers. Deodată, am auzit o voce plângând,
"Aceasta este marea. Aceasta este marea cea adâncă.
Aceasta este mare cea vastă şi atotputernică."
Iar când am ajuns în locul de unde venea vocea am văzut un om
Cu spatele întors spre mare şi cu o scoică la ureche,
Ascultându-i acesteia murmurul.

Şi sufletul a spus, "Să mergem mai departe. Acesta este un realist,
Omul care întoarce spatele întregului pe care nu-l poate cuprinde
Pentru a da atenţie unui fragment.

Am mers încă mai departe. Şi într-un loc buruienos, printre pietre,
Era un om cu capul băgat în nisip.
I-am spus sufletului meu, "Putem face baie, el nu ne poate vedea."
"Dimpotrivă," mi-a răspuns sufletul, "E cel mai letal dintre toţi.
Acesta este un puritan."

Atunci o tristeţe mare s-a lăsat pe chipul sufletului meu
Şi-n vocea lui.

"Să plecăm," a spus, "Pentru că nu există niciun loc
Îndeajuns de ascuns şi de singuratic unde să putem face baie.
Nu vreau ca acest vânt să-mi ridice părul auriu
Sau să-mi dezgolească pieptul alb,
Nu vreau ca lumina să-mi dezvăluie goliciunea trupului sacru."

Aşa că am plecat să căutăm Marea Cea Mai Mare.

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de mare

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Inima mea-i dusă, s-a pierdut în zare;
O singura cale urmăresc sub soare
Gândurile mele, dincolo de mare.

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Rândunica-n volte ca un nor dispare;
O, pasăre ferice,-n albastra depărtare,
Ca şi tine, vreau să zbor dincolo de mare!

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Sunt inimi calde şi-oraşe pline de splendoare;
Eu nu-s acasă-aici, aici nu am stare;
Inima-mi plecată-i dincolo de mare.

poezie celebră de Thomas Love Peacock, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânele nave

Am văzut vechi corăbii plutind ca nişte lebede în somn
Dincolo de Tyre – cum numesc satul oamenii din jur –
Tangând cu-un caric greu de ani, prin valuri albite de nesomn,
Spre Famagusta şi spre soarele altui tărâm care
Încinge Ciprul cu un cerc de foc, sub cerul de azur;
Şi toate-acele nave veneau desigur din alte vremi – şi ape,
Când în volte largi şi-n sunete de tun asurzitoare
Transportau în cală sclavi arămii, rodii şi migdale verzi,
Hăituite prin saline pulberi de piraţii genovezi
Până când iadul se revărsa pe punţi să se adape
Cu fiere, suc de fructe, apă şi cu sânge cât încape.
Dar azi, trec lin pe marea prietenoasă, primitoare,
Vopsite în albastru de Canare sau verde irlandez,
Cu bompresul încrustat cu ramuri de-aur sclipitoare.
Dar am mai văzut, desprinsă parcă din al altui secol miez,
Ivindu-se – nălucă – prin umbra zorilor şi-a spumii,
Ceţoasă siluetă-n în golful înconjurat de flori,

O navă obosită, desprinsă parcă din tinereţea lumii;
Şi, cu mirare căzut în mine, respirând fiori,
M-am gândit – cine ştie, cine ştie – poate-acelaşi
(Având alte culori, răpită-n apele Mării Egee
– Cu pupa vopsită în albastru intens, împinsă de maree –)
Vorbăreţ marinar pleşuv (cu-ai lui doisprezece tovarăşi
Trăgând la rame transpiraţi, cu răni în palme)
Venind dinspre ale Troiei blestemate ţărmuri albe,
Cu cântece şi mari minciuni despre un cal de lemn
A vrăjit echipajul care-a uitat de drum şi de consemn...
Se putea să fi fost, cine ştie, o navă foarte veche;
Totuşi, atât de frumoasă! M-aşteptam ca-n cântec de cimpoi
Să văd catargul înflorit, un trandafir fără pereche –
Şi întreaga punte înverzită-n catifea de muguri noi.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apus de soare

În jnepenii din zare, podoabe de granit,
Apusul înălţimea din piscuri smălţuieşte;
Cu dungi de spumă unde uscatul se sfârşeşte,
Începe-acolo marea cea fără de sfârşit.

Am la picioare noaptea, tăcerea. Amuţeşte
Şi cuibul. Hornul casei fumează liniştit;
Şi imnul sfânt al serii în ceaţă-nvăluit,
Cu zgomotele mării în murmur se uneşte.

Atunci din văi şi câmpuri şi lande, peste toate
În aer urcă zvonuri de glasuri depărtate,
Păstorii vin acasă cu turme şi cu cai.

Întreaga zare parcă se-nveşmântează-n umbră,
Şi soarele îşi strânge, pe bolta tot mai sumbră,
Petale aurite de roşu evantai.

sonet de Jose Maria de Heredia
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de mare [Beyond the sea]

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Inima mea pleacă colo-n depărtare;
Şi pe-aceeaşi cale vor fugi în zare
Gânduri şi dorinţe, dincolo de mare.

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Trece rândunica veşnic călătoare;
Pasăre frumoasă ce te plimbi sub soare
Aş zbura ca tine dincolo de mare!

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Sunt doar inimi bune, feţe zâmbitoare;
Dar pe-aici prin preajmă totul trist îmi pare;
Inima mea-i dusă dincolo de mare.

poezie de Thomas Peacock, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jack Marlin

Acum la fereastră, unul lângă altul,
Ne bucurăm de liniştea acestei seri,
Urmărind cum mareea vine şi se duce,
Cum alintă marea cu tandre mângâieri.

Lumina asfinţitului îi luminează chipul:
Cu pipa între dinţi, îngândurat,
Un marinar din vremurile de demult,
Un bătrân subţire şi înalt.

Cunoştea drumurile mării spre apus
Înainte de-a se-nvârti-n ape-adânci elicea;
Cliperele din zilele navigaţiei cu pânze,
În toată splendoarea lor, le cunoştea.

Vocea lui Jack Marlin e răguşită, pătrunzătoare;
În timp ce cântă privind întinderile necuprinse,
Eu încep să văd velierele altor vremuri
Albind marea cu aripile lor larg întinse.

Îi aud coechipierii morţi de-amar de ani,
Aud scrâşnetul unui cabestan plin de rugină;
Aud cântecele "Homeward bound"
Şi "Lowland's low"*, fredonate-n surdină.

Aud cântecele culegătorilor de bumbac
Şi una sub alta văd două mari sfere,
Două Baloane Negre* ridicate
Deasupra catargului, aproape de stele.

Velierul venind din India trudeşte-n volte strânse
Prin spuma a mii de mile, volburoasă;
Umilă, nava din Bristol îşi transportă marfa,
Atent stivuită-n cală, către casă.

Sclipesc prin ploaie luminile de poziţie
La părăsirea radei porturilor; iar şi iar
Carenele timide ale Comerţului trec
Una câte una prin noaptea de catran.

Da, bompresurile se profilează-n noapte,
Măreţe, stranii umbre pe geana zării,
Iar printre vergile zbârnâitoare
Cântă nevăzute păsările mării.

Lumina scăzuse demult spre vest
Şi peste pânzele apei cădeau fluid
Cu aripi negre nălucile şi misterele
Nopţii, într-un regat fremătător, lichid.

Luna se-nalţa peste ape, iar Jack Marlin
Cânta-ncet cu voce răguşită – murmurând
Cuvinte ciudate – o melodie demult uitată,
De-acum cincizeci de ani, când...

* Celebre cântece marinăreşti ("În drum spre casă", respectiv "Plaje joase").
* * Două bule negre, una sub alta, semnalizează faptul ca nava respectivă nu este guvernabilă, că are probleme tehnice şi că navele din preajmă trebuie să se menţină la o distanţă de siguranţă de ea.

poezie de Edwin J. Brady, 1869- 1952, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bând vinul (V)

Mi-am ridicat casa în mijlocul unui furnicar de oameni,
Dar nu se-aude zgomot de trăsuri, nici tropot de cai.
Mă întrebi cum e posibil.
Când gândul este departe, pământul rămâne departe.
Culegând crizanteme lângă gardul de merişor dinspre est,
Văd în depărtare munţii sudici;
La asfinţit aerul colinelor este plăcut;
Stoluri, păsări în zbor se întorc la cuiburile lor.
În aceste lucruri respiră parfumul adevărului –
Aş vrea să-l împărtăşesc cu voi, dar am uitat cuvintele.

poezie de T'ao Ch'ien, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbeşte-mi, marinar, despre marea albastră

Se spune că tauri albaştri colindă
Slobozi primăvara mării,
Că soarele-i nostrom acolo-întotdeauna,
Că voaluri sunt norii pe-a bolţii oglindă,
Că ei stăpânesc şi cheamă furtuna.
Se spune că tauri albaştri colindă
Slobozi primăvara mării.

Vorbeşte-mi, marinar, despre marea albastră.
Spune-mi că-i adevărat
Tot ce se-aude despre ea.
Eu n-o pot vedea de la fereastră,
Marea nu se vede
De la fereastra mea.
Vorbeşte-mi, marinar, despre marea albastră.
Spune-mi cum te simţi
Când eşti acolo, lângă ea.
Eu nu pot să ştiu asta
Privind pe fereastră,
Marea nu se vede
De la fereastra mea.

Se spune că vaporul navighează
Îndrăgostit de mare.
El caută sirene subţiri,
El caută tinere sirene
Care cântă cu voci fremătătoare.
Se spune că vaporul navighează
Îndrăgostit de mare.

Vorbeşte-mi, marinar, despre marea albastră.
Povesteşte-mi despre mare, povesteşte.

Rafael Alberti

Poemul "Hablame del mar, marinero", a fost pus pe muzica de Manuel Alejandro, rezultând un celebru cântec spaniol interpretat printre alţii de: Marisol, Manolo Escobar, Isabel Pantoja, Herboso, Raphael etc

poezie clasică de Rafael Alberti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am văzut

Am văzut un Păun cu coadă de foc
Am văzut o Cometă împrăştiind smidă pic-poc
Am văzut un Nor încercănat împins de vânt
Am văzut un Stejar uriaş târându-se pe pământ
Am văzut o Furnică înghiţind o Balenă naufragiată
Am văzut o Mare furioasă plină cu Bere-nspumată
Am văzut o Cupă adâncă de Şaişpe picioare
Am văzut o Fântână plină cu lacrimi şi cu sudoare
Am văzut Viaţa ameninţată de-al flamei hanger
Am văzut o Casă mai mare şi mai sus decât Luna de pe cer
Am văzut Soarele chiar şi-n noptea cea mai întunecată
Am văzut Omul care-a văzut această privelişte minunată.

poezie de autor necunoscut/anonim, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În dimineaţa care a urmat nopţii în care federalii i-au ars casa şi l-au luat pe tatăl ei, Havaa s-a trezit visând anemone de mare. În timp ce fata se îmbrăca, Ahmed, care nu pusese geană pe geană toată noaptea, patrula în faţa uşii, privind cerul luminându-se de cealaltă parte a ferestrei; niciodată până atunci soarele răsărind nu-l făcuse să simtă c-a întârziat.

începutul de la Constelaţia fenomenelor vitale, Prima şi a doua zi de Anthony Marra (2013), traducere de Ioana Avădani
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am văzut

Am văzut un Păun cu coadă de foc
Am văzut o Cometă împrăştiind smidă pic-poc
Am văzut un Nor încercănat împins de vânt
Am văzut un Stejar uriaş târându-se pe pământ
Am văzut o Furnică înghiţind o Balenă naufragiată
Am văzut o Mare furioasă plină cu Bere-nspumată
Am văzut o Cupă adâncă de Şaişpe picioare
Am văzut o Fântână plină cu lacrimi şi cu sudoare
Am văzut Viaţa ameninţată de-al flamei hanger
Am văzut o Casă mai mare şi mai sus decât Luna de pe cer
Am văzut Soarele chiar şi-n noptea cea mai întunecată
Am văzut Omul care-a văzut această privelişte minunată.

poezie de Autor necunoscut, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În urma ta Doamne, ajută-ne, să fim cei dintâi...

mi-e dor uneori nu de timpul de ieri
ce de timpul de demult
când nu ştiam că sunt om
mă credeam pe atunci ieşită din poveste
şi mă bucuram că am scăpat
din lumea zmeilor-paraleilor
şi-a zgripţuroaicelor
şi-a tuturor acelor făpturi
pe care, minte de copil,
nu ştiam că fac parte din viaţă.
mi-e dor nu de timpul de ieri
ce de timpul acela
când oamenii ieşeau şi intrau în poveste
când câmpurile gemeau de floare
când încă mai împrăştiau nestingherite
nestemate de triluri, păsări.
mi-e dor de oamenii aceia mărunţi
cu suflete mari cât soarele
mi-e dor de simplitate
de adevăr
de puritate
mi-e dor de curăţenia aceea
mirosind a var, cenuşă, rozmarin şi busuioc.
mi-e dor de casele acelea
în care se adunau copacii seara
să asculte la gura sobei poveşti
în miros de tutun şi aromă de scortişoară.
mi-e dor, nu pot să spun cât mi-e de dor
de oamenii de sub cruci
de lumea lor sfârşită ca o poveste.
mi-e sufletul o lacrimă
pe care nu vreau să o plâng de treamă
că odată cu ea mi-ar lua toate amintirile.
copilăria mea încă mai doarme somn liniştit
în numele de pe cruci
şi mă trezesc îmbrăţisând iarba, pământul
mai râd uneori ascultand trilurile păsărilor
când îmi pare că voci cunoscute mă strigă pe nume
şi atunci le răspund toată numai zâmbet.
Doamne, in ziua Aceea îţi las sufletul meu
carte deschisă să ne strigi pe nume.
în urma ta, din prea marea mea dragoste,
ajută-ne să fim cei dintâi.

poezie de Valeria Tamaş (mai 2008)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simfonia care oftează

tristeţea de toamnă iar mă împresoară
cerul deasupra parcă este de plumb
clipele sunt grele ca pietrele de moară
izvorul meu susură lângă lan de porumb

o lumânare mi se aprinde-n piept
sufletul meu îngenunchiază iar
chem prin rugăciune astrul înţelept
să mă umple de lumină şi de har

pe marea speranţei navighez haotic
fără să ştiu pe unde ancora s-o cobor
aproape de laguna cu verdele exotic
să-mi fie cald şi iarna frigul să-l dobor

e noapte în suflet simfonia oftează
pe harpa cerului atârnată de rază

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şobolan pe navă

Cum ţ'ar plăcea să fii şobolan în acea mohorâtă ocnă,
Făr'-un locşor numai al tău de care să îţi spânzuri fesul?
Cu picioarele desculţe, umede şi îngheţate bocnă,
Pe-un cliper cu velele fâlfâind în vânt, în valuri cu bompresul?

Cum ţ'ar plăcea să navighezi pe-o mare vânătă, unde-otrava
Apei saline te-năbuşă, iar uraganul te izbeşte cu tâmplele de cer?
Unde-n omăt vrăjmaş corabia brăzdează troiene albe cu etrava,
Unde-ţi înlemneşte mâna pe cavila timonei înnegrite de-atât ger?

Cum ţ'ar plăcea ca, după luni de zile,-ajuns la ţărm, să vezi cum
În taverne oamenii se feresc de tine, ţinându-se cât mai departe:
"Pericol, marinari, feriţi-vă, nu le staţi prin preajmă nicidecum!"
Cum ţ'ar plăcea s-auzi cântecele lor marinăreşti, triste de moarte,

Undeva pe marea translucid-febrilă, tropicală,
Cu coasa de argint a lunii secerând lanuri pe cerul înstelat,
C-un camarad alături ciupind lăuta-n noaptea de cerneală,
Alinând în sufletele-nsingurate un dor de ne-alinat?

Cum ţ'ar plăcea să-ţi vezi cochipierul, căzut în valuri, înecat,
În tip ce nava zburdă cu vânt din pupa către Extremul Orient?
S-auzi, "Salvaţi-mă! Ajutor, Doamne!", ştiind că nu poate fi salvat?
Cum ţ'ar plăcea s-auzi "Om la apă!",-n acel cumplit eveniment?!

Mi-accept soarta! Voi fi şobolan la bordul unui velier, pe mare!
Iată, înalţ velele şi-mi iau adio de la cei dragi, fluturând bereta!
La bord! Niciun marinar nu ştie când îi va veni şi lui ora-aceea mare,
Acolo unde-n vântul nopţii poate moartea-şi ascute-acum raşcheta.

A mea să fie marea! Din inimă-i mulţumesc lui Dumnezeu
Pentru fiecare val care se-nalţă şi se sparge înspumând teuga,
Fericit că respir şi că am două mâini care trudesc din greu;
Voi fi, în numele Domnului, omul mării! Ăsta mi-i crezul şi asta ruga!

poezie de Bill Adams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea urcă pe trepte

Iubirea urcă pe trepte până la tine,
aşteapt-o cu o cupă de miere
şi deschide uşa inimii să se topească-n ea
până ce suferinţa devine bucurie lăuntrică.

Cuvintele-şi caută metafore şlefuite
în care respiră comori cu pulpele albe
şi visează tuneluri cu lumina la capăt
dincolo de tot ce stă ascuns.

Sângele capă tă mişcarea vijelioasă,
sporeşte flămând în cercuri lăptoase
şi trupul femeii îşi uită păcatul
înainte de a se mântui prin smerenie.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea încă avea la ce se uita la el; căci era un brad de românaş. El se uitase acolo la dânsa. Când îşi aduse aminte că el plecase să aducă mume-sei mere de la mărul roşu, voi să o zbughească. Dară zâna măiastră îl opri şi-l întrebă unde se duce. Voinicul îi spuse din fir până în aţă toată şiretenia. Zâna pricepu viclenia zmeului şi tăcu. Apoi îl îndreptă ea spre locul acela cu mărul roşu, şi-l şi învăţă cum să facă ca să ia merele. După ce-şi luă ziua-bună şi de la măiastră şi-i făgădui că se va întoarce pe la dânsa, porni; şi aide, aide, merse cale lungă şi mai lungă, până ce, trecând ţări şi mări, ajunse la o grădină ocolită numai de trandafiri. Intră înăuntru şi dete peste mărul roşu, carele era sădit în mijlocul grădinei. El cercă a se alătura de pom.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita şi marea

iubito, marea agitată împingea cerul în sus
şi lovea în noaptea plină de nori fără stea
pe mine refluxul în larg mă trăgea la apus
soarele o îmbrăţişa într-o mixtură de forme şi culori
un pescar mă aduse la ţărmul plin de scoici şi sare
cred că marea mă voia pentru-o eternitate la ea.

iubito, visasem că in zori murisem
şi moartea mă ţinea prizonier într-un câmp cu flori
să-mi fie iubită, îşi dorea, şi să-i fiu iubit
însă uşile inimii sigilate cu sărutul tău
mă ţineau departe de buzele ei de zenit
în depărtare umbrele noastre se sărutau pe ţărmul infinit

iubito, se făcea în vis că ne iubeam pe marea
ale cărei linii converg spre orizontul lung
sânii tăi greoi erau sărutaţi de scoici şi de sare
soarele frângea lumina în trupuri la amurg
observ albeaţa cărnii cum se deschide spre limite
sub sâni se adunase argintul lunii blând.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă de marinar

Oh, lucruri scumpe, de fală, marinarul n-are –
Doar un cufăraş de lemn şi-un costum ars de sare.
Dar, oricât de modest în ochii celorlalţi apare,
Pe Dumnezeul cel viu, a lui e-ntreaga mare!

Distanţa care creşte-n urmă şi care-n faţă scade,
Şi inima de-a fi acasă pe valurile albe şi nomade
Pe nava care lasă-n pupa o volbură de ape-n spume,
Prin zile toride şi furtuni sălbatice, nebune.

Oh, un marinar nu are prea multe de iubit –
Dar are deasupra, albastru, tot cerul infinit
Şi talazuri în jur argintii cum e cobaltul
Hălăduind, în tunet, de la un ţărm la altul.

Aşa că-nmormântaţi-mă,-n ora morţii mele,
Acolo unde cliperele înalţă albe vele;
Lasaţi trupului meu, atunci rece, încântarea
De-a dormi-n singura casă pe care-a avut-o – marea!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căpitanul Lean

Un uragan din părţile de est
L-a măturat pe Căpitanul Lean –
Pe-acel navigator şi gentleman
Nu-l vom mai vedea. Amin.

Şi-a condus nava împotriva duşmanilor
Ţării iubite până mai ieri-alaltăieri,
Dar acum în jghebul talazurilor
Compasul lui indică direcţia spre nicăieri.

Pentru el, zgomotul din prima linie de foc era
O simfonie şi praful de puşcă parfum de violete,
Acum doarme liniştit sub undele albastre,
Iar sarea mării i-albeşte oasele pe îndelete.

Luna luminează vastele întinderi,
Stelele se petrec sus, cerului salbă,
Şi-n acea singurătate mare spuma
Scânteiază nepământesc de albă.

Acesta-i mormântul Căpitanului Lean,
Un loc strâmt i-ar fi plăcut mai mult?
Eu sunt convins că doarme împăcat,
Oricât răsună al valului tumult!

poezie clasică de Walter de la Mare, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O amintire a mării

Cerul şi marea, şi chemarea unui fluierar,
Valuri cu clopoţei peste-albastre genuni,
Perle de vis în oceane cu podea de mărgean,
Cea mai mare minune dintre minuni!

Imensă, marea imensă unde plutesc nave mari;
Ample, cu adieri profunde, respiră saline brize,
Spumă palidă înfricoşată de-ai tempestei corsari,
Cumplite, pe cer, porţile potopului deschise.

poezie de Ruby Archer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!