* * *

nu eram de atunci,
tot ce venea,
nu văzusem,
nu aveam
tactici de sprijinit gândul,
se făcea greu, foarte greu
şi cădea.

era duminică la fântână,
mă uitam la femeile
care îşi spălau lacrimile cu leşie.
în aer se împânzea
un miros de bandaje murdare,
ca şi când ochii lor ar fi zăcut
prin spitale de război răni întregi.

lângă ele erau copii şi câini,
aveau aceleaşi priviri ridicate a frică
şi întrebare,
le era foame,
dar aşteptau cu maţele mute
să se scurgă durerea aia
a sângelui din femei
odată cu leşia şi sarea.

din case se auzea
câte un glas gros de băutură putredă
chemând încă o sticlă
sau încă o datorie la pat.
după gardurile conjugale,
era aproape târziu.

ici-colo se aprindeau lămpi abătute,
semn că se întorceau la tristeţe
ca tâmple supuse.
după ele veneau,
căscând de foame şi nevinovăţie
copiii şi câinii.

era spre noapte duminica,
nu mai era chiar sărbătoare,
palmele se auzeau înjurând
de dumnezeii mă-tii de femeie obrajii,
lasă că până mâine îţi trece.

apoi era linişte.

pe câte un prag,
mai rămânea un nesomn de copil,
mânca
un colţ de pâine umplut cu brânză.
se uita
la măreţia domnului
care a făcut stelele.

şi cred că la sfârşit plângea.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un om şi o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. Muncea bietul om de dimineaţa până seara târziu, alături cu muierea, de-i treceau năduşelele, şi ca să dea şi ei în spor, ba. Se ţinea, vezi, norocul după dânşii ca pulberea după câini, cum se zice. Umblau cu tărăbuţele de colo până colo, şi ca să se statornicească şi ei la un loc, nu găseau. Căci cine era să-i priimească pe ei, doi calici, cu leaota de copii după dânşii?! Adică uitasem să vă spui. Aveau aceşti oameni o spuză de copii. Din aceşti copii, cei mai mari erau numai fete, iară băieţii erau mărunţei şi stau lângă dânşii ca ulceluşele. Să nu vă fi dus Dumnezeu vrodată să fiţi faţă când venea omul de la muncă, că v-aţi fi luat câmpii. Ieşeau toţi afară înaintea lui, jigăriţi şi hărtăniţi, ca nişte netoţi, subţiratici şi piţigăiaţi, mă rog, leşinaţi de foame, şi tăbărau pe bietul om cu gura: tată, mi-e foame, tată, mor de foame. Tatăl lor se zăpăcea şi nu ştia către care să se întoarcă mai întâi şi le da toată agoniseala lui dintr-o zi. Dară de unde să le ajungă ce brumă le aducea el? Abia puneau p-o măsea.

citat clasic din povestea Fata săracului cea isteaţă de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

suntem beţivii unui timp nevinovat.
dar îi aruncăm la gunoi
dimineaţa de după,
peste hârtii
murdare de icterul literelor
sau lângă conserve
care mai miros încă a inimi.

trecem unul prin altul
ca basculantele
prin magazine de farfurii,
apoi mergem la seminarii
despre frica de zbor,
când, de fapt,
ar trebui să tăiem de pe lista de dorinţe
această nebunie cu metodă
a pierderii...

tu nu vezi
că tristeţea ne trăieşte
de la un salariu
la altul?
ne dă de gol
aerul infirm dintre gânduri,
şi învineţim în hanorace nehotărâte.

beţivii ca noi
se înduioşează teribil, chiar plâng,
când sunt mângâiaţi
pe litere...

între timp,
dumnezeii noştri
se zbat să ne convingă odată
că ori suntem proşti,
ori îndrăgostiţi.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spitalul

n-aveam cum, n-aveam ce
ploua cu dureri şi tăceri
strivit de pereţi, meu goi, mereu reci
priveam pe geam, uneori
cai liberi în ploaie
cădeau întrebări
eu plecam spre ziua de ieri
căutam cuvântul rătăcit în noroi
era târziu, era noapte în noi
tu plecai, eu vegheam, mă vegheam
se întorceau sturzii acasă
căutând zadarnic a lor casă
încă visam prin şiroaie de ani
ploua în spitale,
cu puroaie, feşi murdare, gunoaie
spitale urâte, spitale bolnave
sângele curgea pe pereţi
printre linii venoase centrale
era greu, mi-era rău, dar cine eram eu
n-aveam cum să mai plec
eram o aripă ruptă într-o tragică lume
vioara plângea într-un colţ
lumina uitase să fugă, se izbea de un geam
nu'i nevoie acum la plecare de mine
dar unde e ea
ningea cu tăceri
eu zăceam, aşteptând să mă chemi
vroiam să plec de aici şi nu mai veneam
renunţasem la tot
obosit într-un spital pentru toţi
eram mai bătrân decât data trecută
treceam şi plecam dintr-o stare în altă poveste
la final, o figurină sângerândă de lut
aruncată pe jos, într-un colţ, ireal, de spital

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot umblând încoa şi încolo, nesăturându-mă de privirea florilor şi de miros, auz un glas ca de privighetoare care tot zicea: "cine m-o mânca, rămâne grea!" Stau în loc, caut să văz de unde vine glasul, şi mi se părea că iese din mijlocul unui stufuleţ de pomişori, mai frumoşi decât ceilalţi pe care îi văzusem până aci. Mă iau şi eu după glas ş-o plec într-acolo. Când, ce să vezi? stufuleţul se făcea că era înconjurat de nişte iarbă verde, subţirică şi naltă de-mi venea până mai sus de genunchi: firicelul de iarbă şi floricica; astfel încât nu te îndurai să calci peste ele. Şi când adia vântul, se culcau şi se ridicau de părea că sunt nişte valuri de apă. Eu, pâş, pâş, binişor, mă feream să nu stric a frumuseţe de iarbă şi flori, şi ajung până la stufuleţ. Acolo, în mijlocul unor pomişori, era unul ceva mai nălticel, pare că de dinadins era făcut aşa, ca să-l vază oricine o trece. Pe ramurile lui sta nişte merişoare mici şi p-o parte rumene, de părea că erau prăjite. Stau şi ascult. Ele se făcea că mie îmi vorbeau, căci nu mai încetau de a tot zice: "cine m-o mânca, rămâne grea".

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ai şti...

Dacă ai şti,
Câte cărări de magică lună am petrecut...
Dacă ai şti,
Câte urcuşuri şi coborâşuri am dezlegat...
Dacă ai şti,
Câte serbede clipe m-au îngheţat...
Dacă ai şti,
Câte întrebări şi răspunsuri am împlinit?!.

Eram cu gândul
Să te-ntâlnesc pe tine!
Eram cu ochii,
Să te revăd, copile!
Aveam speranţa,
Să te sărut cu dor!
Copil al meu
Şi-al Domnului menire.

Dacă ai şti,
Câtă rugă la Domnul făceam?!
Dacă ai şti,
Inima in piept cum mi se zbătea?!.
Dacă ai şti,
Cum să le sfinţeşti pe toate?!.
Copil al meu,
Al dragostei curate!

Ne-am regăsit!
Am înfruntat ce-a fost mai greu...
Azi ne suntem alături
Şi aşa va fi mereu!..

De ce sunt ochii tăi
Întrebători şi trişti?
De alba nea
la tâmple ce mi-a înflorit?..
Eu n-o mai văd!
Sunt mândră,
Noi am biruit,
Copilul meu,
Şi al vieţii altoire!

Copil al meu,
Cu chipul tandru şi înrourat,
Aşa a fost
Să-mi fie drumul vieţii mele deturnat!..
Eu te cuprind,
Îţi mângâi ochii, chipul tău dorit!..

Mă stingheresc,
De chipul meu cam palid,
Cam îmbătrânit!...

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge

ninge peste oraşul ruină
şi câini vagabonzi
peste oameni cu mersul mecanic
de miriapozi

ninge peste mâna întinsă-n abis
cerşind în avans din ziua de mâine
sau scormonind în gunoaie
după aruncata fărâmă de vis
după bucata de pâine

e-n jur atât de curat
căci iarna curge şiroaie
şi totul îmbracă în alb
până şi gândul
şi ponositele straie

închid ochii
pentru o clipă voi uita
că sunt un proscris
o să am ce mânca
voi trece şi prin paradis

apoi voi sări prin zăpadă
fericit de-atâta nins
chiar dacă viscolul bate
şi frigul îmi intră în oase
de mi-e carnea un chin
şi n-am Doamne
cui să mă-nchin...

poezie de George Ioniţă
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aniversarea zilei de naştere

Florile primăverii şi frunzele toamnei,
chiar n-au niciun sfârşit?

Câte lucruri s-au întâmplat?

În acest mic turn, astă noapte,
s-a auzit încă odată vântul de la răsărit.
Mai pot privi înapoi spre ţara de demult
în lumina lunii strălucitoare?

Balustrăzile sculptate şi treptele de marmoră
trebuie să fie încă acolo...
Dar nu şi obrajii mei tineri.

Câtă tristeţe mai pot îndura?

Tot atâta câtă apă de izvor poartă
acest râu curgând spre est.

poezie de Li Yu, 937-978, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât despre domnişoara doctor Stela, apartamentul ei fiind situat la etajul 13, nu luase seama la zarva din jurul blocului, pe care nici n-o observase, iar când ieşise din casă, era linişte, deci, coborî scările fără a-şi face griji, asta doar până la etajul şapte, de unde se văzu "acostată" de oameni necunoscuţi care încă mai gâfâiau; urcaseră scările cu aparatura destul de grea după ei... Stela se miră, mai ales că pe măsură ce cobora, numărul reporterilor creştea. Plecase singură, părinţii ei spunând că vor veni ceva mai târziu, iar ea de abia reuşi să ajungă la parter, apoi afară... Aici însă, vai! Erau şi mai mulţi oameni care o înconjurau insistent de peste tot, tare gălăgioşi. Aproape că nu înţelegea nimic din ce i se spunea, dar din când în când mai răspundea la câte o întrebare pe care i se păruse că o auzise, mai semna pe câte o foiţă ivită ca de nicăieri, de parcă ar fi completat reţete pentru pacienţi necunoscuţi şi de abia înainta, cu greu, urmată de mulţimea de oameni. Reuşi cu greu să urce într-o maşină, fără a-şi da seama dacă, într-adevăr, era un taxi. Durase însă mai mult de o oră şi jumătate până să ajungă în acea maşină şi nu avea de gând să coboare.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec estival

mă uitam la ea.
suflarea-i de foc
sfârâia...

glezna un joc
îi era.

obrajii rumeni
în apa sărată a mării-i spăla.

algele migrau în ochii ei
una câte una
stelele apoi
una câte una
şi tot universul sălta.

iulie! iulie!

era luna
iar eu mă uitam
de departe
la ea.

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Născut în mijlocul acelei lumi vrăjite

când te năşteai nu trebuia să ţipi pentru că aerul recelor siberii
îţi strângea plămânii în pumni de gheaţă odată cu ţipătul
şi-atunci mi-am zic că mai bine tac
şi am tăcut, indiferent câte palme am luat
dar dincoace de poarta viselor
se mânca miez de nucă cu sare şi pâine
se bea vin fiert şi se asculta teatru radiofonic
seară de seară. doar duminica ieşeam la cinema. toţi.
şi mai uitam de cărbunii mari ce trebuiau sparţi cu toporul
de lemnele tari ca piatra şi de şobolanii din magazie
noaptea se făcea covrig pe pragul camerei
şi ca să ajungi la baie trebuia să te afunzi în întuneric până la gât
suficient cât să nu ţipi. apoi fugeai repede în pat
şi strângeai pleoapele să nu se vadă
tremurul nopţii
afară era frig. tăcerea era rece
şi doar de unu mai lumea striga cu putere: ura. ura. ura
şi apoi ne întorceam la tăcerile noastre vinovate
afară era celula. înăuntru eram noi. o familie
şi ascultam teatru radiofonic
şi mâncam meji de nucă cu pâine
iar după ce am învăţat să citesc, mă ascundeam între paginile cărţilor
ştiu. pare o prostie. dar atunci era o lume vrăjită
în care mâncam meji de nucă cu pâine caldă
şi ascultam teatru radiofonic.
mai puţin duminica....

când nici măcar vrăjile nu au atâta putere...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duminica

Mihai veni
Al şaptelea pe lume.
Precum a şaptea vine
Duminica-Mihai.
În miez de iarnă-
Zi de înflorire:
Duminică în casă
Duminică în ţară
Duminică în grai.

Mihai, mereu copil
Al limbii noastre,
Cutreieră şi-acum
păduri sunând din foi...
Copiii mei, voi creşteţi
Cu Mihai odată
Mihai, copiii mei,
Creşte cu voi.

Nu poţi să-ţi iai
Din limba ta
concediu.
Duminica
e zi de lucru-n grai.
Duminica
este un nume-al clipei,
când sufletul
vorbeşte
cu Mihai.

Copii frumoşi
ce vă veţi naşte mâine,
să ţineţi înflorită
duminica în grai.

Cu fiecare viaţă
trăită-n viaţa limbii
i-adaugăm o viaţă
copilului Mihai.

poezie de Vasile Romanciuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când trăiau cocostârci pe casele noastre, erau şi ei suflet din sufletul nostru, şi când venea toamna, îi petreceam, ne duceam şi noi cu sufletul până hăt departe, prin ţările calde. Iarna tânjeam fără dânşii, spre primăvară începea a ne suge ochii depărtarea, şi când se întorceau era o mare sărbătoare, pentru că împreună cu dânşii se întorceau şi sufletele noastre zbuciumate.

Ion Druţă în Păsările tinereţii noastre (1971)
Adăugat de Illy
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erai atâta de frumoasă!

Mamă... sleită de puteri, după o zi de tras la sapă,
Veneai acasă pe-nserat şi buzele-ţi cerşeau doar apă...
În traistă, doar un colţ de pâine, uscat de arşiţa de vară,
Acelaşi ce într-un ştergar l-ai învelit mai de cu seară.

Abia intrată în ogradă cătai îndată la pruncuţi,
Ştergându-le cu şorţul faţa, mustrându-i că erau desculţi,
Erai şi dumneata desculţă, aveai călcâiele crăpate
La fel ca palmele muncite din zori de ziuă până-n noapte.

Însă în ochi aveai Luceferi, iar zâmbetul de înger bun,
Erai atâta de miloasă... plângeai şi piatra de pe drum...
În glas aveai mereu dulceaţă, iar pieptul îţi era căldură...
Chiar şi dojana cea mai mare era amară cu măsură.

În palmele, oricât de aspre, era atâta mângâiere
Că aveau puterea să topescă pe loc şi cea mai rea durere,
Iar în sărutul de pe frunte era un mir de fericire
Ce ni se prelingea pe suflet ca să ni-l umple cu iubire!

La cuptoraşul din ogradă te apucai să faci mâncare,
Iar Luna presăra cu aur în mămăliga dumitale,
Erai atâta de frumoasă... erai atât de obosită...
Abia rupeai pe sub genunchi câte un băţ de răsărită!

Mereu în fugă după treabă, dereticând de zor prin casă,
Puneai un strop de gaz în lampă şi-apoi ne aşezai la masă
Şi la lumina chioară-a lămpii şi-a candelei de la icoane,
Tăiai cu aţa mămăliga... tot căinând că ne-o fi foame!

Dar în puţinul de pe masă era atâta-ndestulare
Că rămânea, întotdeauna, câte ceva la fiecare
Şi ne-ndemnai să mulţumim cu umilinţă-n rugăciune,
Ca Dumnezeu să se îndure de noi şi-n ziua cea de mâine!

Noi adormeam fără de grijă în şoapta-nchinăciunii sfinte,
În palmele-ţi împreunate curgea o lacrimă fierbinte...
Pe care n-o vedeam niciunul... o cunoştea doar Dumnezeu
Şi doar acum, privind în urmă, măicuţa mea... o ştiu şi eu!

poezie de Liliana Burac din revista "Uniunea Artelor"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata mulţumi încă o dată de buna găzduire şi de poveţele cele folositoare şi după ce lepădă o pereche de opinci care se spărsese, încălţă altele, puse oscioarele găinei într-o legătură, luă în braţe copilaşul şi toiagul în mână şi o porni iarăşi la drum. Merse, merse, prin nişte câmpii numai de nisip; aşa de greu era drumul, încât făcea doi paşi înainte şi unul înapoi; se luptă, se luptă şi scăpă de astă câmpie, apoi trecu prin nişte munţi nalţi, colţoroşi şi scorboroşi; sărea din bolovan în bolovan şi din colţ în colţ. Când ajungea pe câte un piept de munte şes, i se părea că apucă pe Dumnezeu de un picior; şi după ce se odihnea câte niţel, iar o lua la drum, şi tot înainte mergea. Glodurile, colţii de munte, care erau tot de cremene, atât îi zgâriase picioarele, genunchii şi coatele, încât erau numai sânge; căci trebuie să vă spun că munţii erau nalţi, încât întreceau norii, şi pe unde nu erau prăpăstii peste care trebuia să sară, nu putea merge altfel decât suindu-se pe brânci şi ajutându-se cu toiagul. În cele de pe urmă, stătută de osteneală, ajunse la nişte palaturi. Acolo şedea Soarele.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După cuvinte

Te vei libera de mine,
Eu voi zbura ca frunza-n vânt
Spre ceru-nalt dar înălţimea
Nu are creastă în cuvânt.

Şi te voi aştepta acolo,
Alambicate răni ce dor,
Le voi ascunde între ceruri
Şi vei fi doar un cititor.

Şi cercul se termină-odat',
Destin din litere făcut,
Am locuit în doi pe-o cale
Şi-apoi pe rând noi am zăcut.

Călatorit-am în cuvinte,
Ţi-aduci aminte cum scriam?
Acum, eu am uitat silabe,
Atunci, uitam ce mai eram.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e foame

un râs forţat strâmbă în mine
credinţa din omul simbol
creştinătatea a reuşit să impună
încă odată, inchiziţia
un tun întors încă trage în propriul popor
în mileniul III
E Rusia

o caricatură explodează cu cartuşe
în pieptul adevărului, la Paris
intre stânci şi deşert
se naşte un nou coran, în Ak–em
basmale negre poartă copii morţi
dar încă vii
ei fac instrucţie cu grenade pe piept

un nod de om lângă un ferrari
caută un muc de ţigară
pe un geam scrie, haine second hand

mi-e foame
de o oază de linişte

poezie de Viorel Muha (februarie 2015)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când vorbea feciorul împăratului, pernele sărea una câte una de sub ţigan. Pesemne că se tot sâcâia pe scaun de neastâmpăr şi de frică pentru mişelia ce făcu. Iară fiul de împărat, încă vorbind, scoase mărama şi inelul ce luase fetei din deget. Atunci împăratul răsuflă de bucurie că a scăpat cu faţă curată pe fie-sa de o însoţire ce nu-i venea la socoteală de loc, de loc. Şi înfruntând pe ţigan, după cum i se şi cădea, porunci de aduse doi armăsari neînvăţaţi. Legă pe ţigan de coadele cailor şi împreună cu dânsul şi un sac de nuci. Apoi dete drumul armăsarilor de se duseră în lume şi unde cădea nuca, cădea şi bucăţica din ţigan, până ce nu se alese nici praful de el.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii cred că singurul vis al unei femei este să se mărite şi să aibă copii. Iar tu crezi că, din pricina a tot ce ţi-am povestit, am suferit mult în viaţă. Nu-i adevărat, şi cunosc deja toată povestea asta, şi alţi bărbaţi s-au apropiat de mine spunând că vor să mă "protejeze"de tragedii. Dar ei uită că, încă din Grecia antică, cei care se întorceau din bătălii veneau ori morţi pe scut, ori mai puternici, supravieţuind oricărei răni. E mai bine aşa: mă aflu pe câmpul de luptă de când m-am născut, sunt încă vie şi n-am nevoie de nimeni care să mă apere.

Paulo Coelho în Vrăjitoarea din Portobello
Adăugat de Cecilia Casiana Ivanov
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şatra

În şatra lor
fetele se prostituau de mici
pentru a putea auzi
duhul din interiorul ghiocului.
Aşa prinseseră din moşi strămoşi
şi aşa făceau...
Desculţe
erau trimise în pădure
după bureţi, câte patru.
Acolo le aşteptau bulibaşa
cu cei trei fii ai lui.
Le dădeau să bea
parfum amestecat cu apă,
să miroase ca îngerii
şi le dăruiau câte un ghioc
şi câte un galben.
Era primul lor galben
şi se întorceau bucuroase
râzând prosteşte...
-Hai să îţi gâcesc frumosule!
(le auzeai peste câteva zile în târg.)
Şi ele chiar credeau că ritualul acela
despre care îşi aminteau prea puţin
după ce băuseră,, lichiorul de viorele"
le dădea puteri magice
si le transforma în femei...

De fapt erau aceleasi fete desculţe,
arse de soare,
doar înşelate
şi cu un galben,
(primul lor galben)
prins într-una din cozi...

poezie de Nicu Gavrilovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânsetul mamei

Afară plouă şi e frig,
Durerea mă apasă,
Demult prin sat eu n-am mai fost,
Soarta nu mă lasă.

Ochii mei din nou îi şterg,
Pe perina cea udă,
Sunt singură şi tot aştept,
Copiii ca să-mi vină.

Adorm plângând şi îi visez
Că au venit acasă,
Dar lacrimile m-au trezit,
Durerea mă apasă.

Cu greu mă-mbrac şi ies în prag,
Afară-i tot mai rece,
Luminile se sting prin sat,
Dorul, nu mai trece.

poezie de Stelian Daniel (16 noiembrie 2020)
Adăugat de Stelian Daniel
Comentează! | Votează! | Copiază!