A fost odată un om şi o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. Muncea bietul om de dimineaţa până seara târziu, alături cu muierea, de-i treceau năduşelele, şi ca să dea şi ei în spor, ba. Se ţinea, vezi, norocul după dânşii ca pulberea după câini, cum se zice. Umblau cu tărăbuţele de colo până colo, şi ca să se statornicească şi ei la un loc, nu găseau. Căci cine era să-i priimească pe ei, doi calici, cu leaota de copii după dânşii?! Adică uitasem să vă spui. Aveau aceşti oameni o spuză de copii. Din aceşti copii, cei mai mari erau numai fete, iară băieţii erau mărunţei şi stau lângă dânşii ca ulceluşele. Să nu vă fi dus Dumnezeu vrodată să fiţi faţă când venea omul de la muncă, că v-aţi fi luat câmpii. Ieşeau toţi afară înaintea lui, jigăriţi şi hărtăniţi, ca nişte netoţi, subţiratici şi piţigăiaţi, mă rog, leşinaţi de foame, şi tăbărau pe bietul om cu gura: tată, mi-e foame, tată, mor de foame. Tatăl lor se zăpăcea şi nu ştia către care să se întoarcă mai întâi şi le da toată agoniseala lui dintr-o zi. Dară de unde să le ajungă ce brumă le aducea el? Abia puneau p-o măsea.

citat clasic din povestea Fata săracului cea isteaţă de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se ţinea, vezi, norocul după dânşii ca pulberea după câini, cum se zice.

citat celebru din povestea Fata săracului cea isteaţă de Petre Ispirescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un moş şi o babă. Ei erau săraci de n-aveau după ce bea apa. Când mălai aveau, n-aveau sare; când aveau sare şi mălai, n-aveau legumă. Trăiau şi ei de azi pe mâine. Ei aveau trei copii, trenţăroşi şi nespălaţi, ca vai de ei. Cel mai mic se vedea a fi mai isteţ decât cei doi mai mari, dară era olog de amândouă picioarele. El se numea Ţugulea. Ei se învecinau cu Zmeoaica pământului. Această zmeoaică era aşa de rea, încât nimeni din vecinii ei n-avea pace de dânsa. Ea le călca moşiile şi le făcea fel de fel de neajunsuri. La naşterea lui Ţugulea, când a venit ursitoarele, s-a întâmplat să fie p-acolo şi Zmeoaica pământului. Ea auzise cum îl ursise şi, de pizmă, mai în urmă, îi luă vinele şi d-aia era el olog. Din acestă pricină, şi fiind şi săraci, unchiaşul cu mătuşa şi copiii lor ajunseră de râsul tuturor megiaşilor din sat. De bietul Ţugulea însă râdea şi chiar fraţii lui.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bietul tat' său şi biată mă-sa de multe ori se culcau nemâncaţi. Li se rupea inima de milă dară n-aveau încotro. Şi ca să-şi liniştească copiii, el le făgăduia că a doua zi are să le aducă mai mult. Astfel, mai cu şoşele, mai cu momele, adormeau şi bieţii copii, cu nădejde că a doua zi are să fie mai bine. Dintre toţi copiii, fata cea mai mare era mai tăcută şi mai cu judecată. Ea rămânea cu surorile şi fraţii cei mai mici când se duceau părinţii la muncă, vedea de dânşii, îi muştruluia şi îi povăţuia să fie mai cu răbdare, mai îngăduitori, ca să nu se amărască până într-atât părinţii. Dară, bate toba la urechea surdului. Adecă, de! Ce să zici? Ar fi fost şi ei, poate, mai îngăduitori, şi mai cu răbdare, dară burta le da ghies şi îi făcea de multe ori să fie neînţelegători. Într-acestea, boierului pe moşia căruia se afla aceşti oameni urgisiţi de Dumnezeu, i se făcu milă de ei.

citat celebru din povestea Fata săracului cea isteaţă de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce se aşezară toţi poftiţii la masă, începură a mânca şi a se veseli cât nu se poate spune. Împăratul cel poftit, adică tatăl miresei, mânca şi nu prea. Încă de când venise, el se tot uita la mireasă şi pare că-i zicea inima ceva, dară nu-i venea să crează ochilor. Pasămite, el îşi semuia copila, şi neputându-şi da seamă de cum ajunsese ea să se mărite după un fecior de împărat, nu cuteză să zică nimănui nimic. Vezi că trudele şi necazurile ce suferise biata fată o schimbaseră de cum o ştia tată-său. Şi, îndemnându-se de pofta cu care mâncau mesenii, ar fi voit şi dânsul să mănânce şi să se veselească; dară după ce gustă o dată sau de două ori din bucate, se opri. Sluga care îi aducea bucatele le ridica întregi, neatinse. Se mira acest împărat cum de toţi mesenii mănâncă cu poftă nişte bucate care pentru dânsul n-aveau niciun gust. Se încumese şi întreabă pe vecinul din dreapta. Acesta îi răspunse că astfel de bucate bune n-a mâncat de nu ţine minte. Gustă şi împăratul din talerul vecinului, şi văzu că bucatele sunt bune. Asemenea făcu şi la vecinul din stânga. Îi lăsa gura apă după bucatele cele bune ce gustase de la vecini; foamea îi da zor să îmbuce şi el; dară cine putea să mănânce bucatele ce i se aducea, lui? Rabdă ce rabdă; de ruşine lua el câteodată şi din bucatele ce i se aduceau, ca să nu se facă de râs între meseni, dar încolo nimic.

Petre Ispirescu în Sarea în bucate
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată o pereche de oameni. Ei n-aveau copii. Vezi că ei trăiau bine şi nevasta nu ieşea din cuvântul bărbatului nici cât negru subt unghie. Făcură o azimă, luară şi niţică legumă, le puseră la traistă şi plecară. Aide-aide, mergând povesteau şi râdeau şi cu ochii în toate părţile căutau. Când, iată că dete peste un pisoi, jigărit şi urduros; îl luară şi îl aduseră acasă. Îl îngrijiră şi îl crescură ca pe copilul lor. De ce trecea, d-aia se făcea mai frumos, până ce se făcu un cotoşman numai de drag să priveşti la el. Nu mai putea de bucurie oamenii, căci aveau şi ei şi pe ce pune ochii în casa lor, când se sculau dimineaţa. Mai-nainte casa li se părea pustie. Cotoşmanul era un pisic cuminte. Şoareci nu se mai stăveau prin casa aceea. Când şedeau casnicii la lucru, iarna, în nopţi d-alea lungile şi spuneau la snoave şi la ghicitori, cotoiul sta lângă dânşii şi torcea. Când stăpâna casei făcea la ciorap, pisoiul se juca cu ghemul. Dară nu-l încurca, ferească Dumnezeu. Cum făcea el, cum dregea, se juca aşa de frumuşel, încât ghemul nici nu se desfăşura, nici nu se încurca. Câteodată îl lua în lăbuţele lui de dinainte, ţiindu-l ca un om, şi se trântea cu el pe spate, altă dată îl făcea să se dea d-a rostogolul, lovindu-l cu câte o labă şi se repezea după dânsul ca după şoareci.

Petre Ispirescu în Cotoşman năzdrăvanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muma zmeului făcu ce făcu şi trecu muntele, căţărându-se din colţ în colţ, şi, să te ţii după dânşii! Văzând Ileana Simziana că iară era să-i ajungă, spuse neguţătorului; iară acesta, după ce se înţelese cu calul, scoase din urechea lui cea dreaptă o perie şi o aruncă înapoi. Îndată se făcu o pădure mare şi deasă, de nu putea să treacă prin ea nici pui de fiară. Muma zmeului roase din copaci, se agăţă de ramure, sări din vârf în vârf, se strecură, şi tot după dânşii, alergând ca un vârtej! Dacă văzură că şi de astă dată îmblă să-i ajungă, fata împăratului întrebă iară pe cal ce să facă, şi acesta îi zise să ia inelul de logodnă ce se află în degetul Ileanei Simzianei şi să-l arunce înapoi. Cum aruncă inelul, se făcu un zid de cremene până la cer. Muma zmeului, daca văzu că nu se poate urca pe dânsul şi să treacă dincolo, nici să roază din acest zid, nu mai putea de ciudă, şi cum era de cătrănită şi amărâtă, se urcă şi ajunse cu gura la gaura ce lăsase inelul să rămână, şi suflă văpaie din gura ei cea spurcată cale de trei ceasuri ca să-i ajungă şi să-i pârjolească, dară ei se aşezară jos la rădăcina zidului şi nu le păsa nimic de focul zmeoaicei.

Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul ştia că le ţine pe toate închise la un loc, într-o cămară din palatul său, încuiate şi zăvorâte cu nouă uşi de fier şi cu nouă lacăte mari. Dară nimeni nu ştia ce fac ele noaptea de li se rup încălţămintele, căci nimeni nu le văzuseră până atunci ieşind din casă, căci nu puteau. Pasămite, lor le era făcut ca aşa să-şi petreacă vremea în toată viaţa lor. Aşa le era orânda. Cum se auzi de această hotărâre a împăratului, începu a curge la peţitori; ba feciori de domni şi de împăraţi, ba feciori de boieri mari, până şi feciori de boieri mai mici. Şi care cum venea se punea de pândă la uşa domniţelor câte o noapte. Împăratul aştepta cu mare nerăbdare în fiecare dimineaţă ca să-i aducă câte vreo veste bună; dară în loc de aceasta, i se spunea că junii ce se puneau de pândă seara nu se mai găsesc dimineaţa. Nu se ştia ce se fac. Nici de urmă măcar nu li se mai dedea. Unsprezece flăcăi o păţise până acum. Ceilalţi cari mai erau, începuseră a se codi; nu mai voiră să stea de pândă. Se lipseau de a lua de neveste nişte fete pentru care se răpune atâţi tineri.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiii acestui împărat, pasămite că-i simţiră gândul căci veniră înaintea lui şi-l rugară să-i lase a pândi şi ei. Mare fu bucuria împăratului când auzi din gura fiului său celui mai mare legătura ce făcea de a pune mâna pe hoţ. Le dete, deci, voie, şi ei se puseră pe lucru. Pândi în ziua dintâi fiul cel mare; dară păţi ruşinea ce păţise şi ceilalţi pândari din naintea lui. A doua zi pândi şi cel mijlociu; dară nici el nu fu mai breaz, ci se întoarse la tatăl său cu nasul în jos. Ei spuseră că până la miezul nopţii o duc cum o duc, dară că după aceea nu se pot ţine pe picioare de piroteala ce-i apucă şi cad într-un somn adânc, şi nu mai ştiu nimic. Fiul cel mai mic asculta şi tăcea. Apoi, după ce sfârşi de spus fraţii cei mai mari ce li se întâmplase, se ceru şi el de la tată-său ca să-l lase să pândească şi el. Cât de trist era tată-său pentru că nu se găsea nici un voinic care să-i prinză pe hoţii merelor râse când îl auzi. Iară după multe rugăciuni se înduplecă. Atunci fiul cel mai mic se pregăti de pândă.

Petre Ispirescu în Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi se făcu gătire de nuntă pentru feciorul de împărat cel viteaz cu fata cea frumoasă ca o zână. Şi gătindu-se, şi ziua de mult sosind, porniră cu toţii la biserică. Lumea după lume se luaseră după dânşii să-i petreacă la biserică. Împăratul şi împărăteasa, mirii şi rudele lor erau în căruţe ferecate numai în aur. Când fură aproape şi mai aveau numai câţiva paşi să facă până la biserică odată se auzi o vâjiitură groaznică, şi numai iată că zmeul d-al şaptelea dă năvală peste dânşii. Odată plesni dintr-un bici, şi toate căruţele se făcură stane de piatră, fără numai împăratul şi mirii scăpară. Pe mireasă o înhăţă zmeul de mijloc, o răpeşte dintre ai săi, se înălţă şi se făcu nevăzut cu fată cu tot. Toţi rămaseră buimăciţi de spaimă. Iară ginerele se supără mai cu asupra decât toţi. Îşi muşca mâinile de supărare cum de n-a putut el să puie mâna şi pe acest blestemat de zmeu să-l omoare, căci iată acum ce neajuns îi făcu.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În peşteră trăiau nişte oameni uriaşi carii aveau numai câte un ochi în frunte. Ceru foc de la dânşii, dar ei, în loc de foc, puseră mâna pe dânsul şi-l legară. După aceea aşezară şi un cazan pe foc cu apă şi se găteau să-l fiarbă ca să-l mănânce. Dară tocmai când era să-l arunce în căldare, un zgomot se auzi nu departe de peştera aceea, toţi ieşiră, şi lăsară pe un bătrân de ai lor ca să facă astă treabă. Cum se văzu viteazul nostru singur numai cu unchiaşul, îi puse gând rău. Unchiaşul îl dezlegă ca să-l bage în cazan, dară voinicul îndată puse mâna pe un tăciune şi-l azvârli drept în ochiul bătrânului, îl orbi, şi apoi fără să-i dea răgaz a zice nici cârc! îi puse o piedică şi-i făcu vânt în cazan. Luă focul după care venise, o apucă la sănătoasa, şi scăpă cu faţă curată. Ajungând la Zorilă, îi dete drumul. După aceea o tuli la fugă şi fugi până ce ajunse la Miazănoapte, o dezlegă şi pe dânsa, şi apoi se duse şi la Murgilă pe care îl trimise să-şi vază de treabă. Când ajunse la tovarăşii săi, ei tot mai dormeau. Nu începuse, vezi, încă a se arăta albul zilei, atât de lungă fu noaptea, fiindcă voinicul îi oprise cursul, şi aşa avu timp destul să colinde după focul care îi trebuia.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se sculară, apoi începură a se-ntinde şi a căsca, dară se cutremurară când văzură namila de lighioană lângă dânşii şi un lac de sânge cât pe colo. Zgâiră ochii şi cu mare mirare băgară de seamă că capetele balaurului lipsesc, iară viteazul nu le spuse nimic din cele ce păţise, de teamă să nu intre ură între dânşii, şi se întoarseră cu toţii în oraş. Când ajunseră în cetate, toată lumea se veselea cu mic cu mare de uciderea balaurului, da laudă sfântului că trecuse noaptea aia lungă, mai ajunseră o dată iară la ziuă şi ridica pân în naltul cerului pe mântuitorul lor. Viteazul nostru, care văzuse şi el lipsa capetelor, nu se frământa deloc cu firea, fiindcă se ştia curat la inimă, şi porni către curtea împărătească, ca să vază ce s-o alege cu capetele fără limbi, căci el înţelesese că aici trebuie să se joace vreo drăcie.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muncitorul însă zise că mai bine ar fi să se ducă cu el în târg să-l dea pe bani, că tot şi-a pierdut el ziua de muncă, şi cu ce va prinde pe dânsul să ia niţel mălai. Toţi găsiră cu cale că aşa este mai bine să facă. Se duse deci cu oul în târg. Se aşeză şi bietul muncitor în rând cu femeile ce vindeau ouă. Umblau oamenii de colo până colo şi cumpărau mereu la ouă; dară la el nici unul nu venea. Se mira cum de nu-l întreabă şi pe dânsul nimenea de oul lui. În cele mai de pe urmă, iacă un neguţător chiabur că vine şi la dânsul.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se apucă şi umplu sânul de roşcove. Apoi făcu un coşuleţ, cum putu, din nuiele de richită, şi culese într-însul smochine, de care mâncase şi el. După ce se întoarse la gazda lui din cetate, îi spuse că acum s-a împlinit. Auzind însă de faima celor doi împăraţi înţelepţi, îi dete un fier ars prin inimă, şi-şi puse în gând a merge la dânşii să vază, oare n-or fi fraţii lui? Dară până să se pornească către dânşii, se mai duse o dată la ostrov, cu coşuleţul de smochine pe mână, şi începu a striga la smochine, pe la poarta palatului. Măiastra, auzindu-l, trimise să-l cheme. Cum îl văzu, îl cunoscu. Crezând că şi în smochinele lui este ascuns vrun farmec numai bun pentru dânsa, porunci de-i cumpără coşul cu totul. El luă banii şi se făcea a se mai plimba prin ostrov. Măiastra se puse la masă. Când la sfârşitul mesei, după ce mâncară împreună cu ai lor smochine, se făcură măgari. Hâţ în sus, hâţ în jos. Ba că o fi una, ba că o fi alta, nimic. Rămaseră măgari ca toţi măgarii. Atunci flăcăiandrul, prinzându-i, le puse câte un căpăstru în cap, îi legă unul de altul şi îi duse cu dânsul, după ce luă covăţica şi o băgă în sân; căci inima găinei o mâncase măiastra. Se duse cu cârdul de măgari la gazda lui.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le era. Şi apoi, pe lângă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe laiţe, şi atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi scoase pungile cu bani, i le puse în mână, luă oul şi plecă. Bietul om rămase înlemnit în loc, uitându-se după neguţător cum se ducea. Nici că-i venea măcar să crează ochilor. Şi apoi unde se mai auzise ca un ou să se vânză cu două pungi de bani. Când se deşteptă din zăpăceala lui, pipăi pungile să vază nu e vrun vis; apoi vru să alerge după neguţător să-l întrebe de n-a făcut vro greşeală. Dară ia pe neguţător de unde nu e. El îşi căutase de drum vesel că cumpărase aşa ou. Daca văzu şi văzu, deschise şi el pungile, se uită în ele, dară odată îl luară de ochi banii ce era acolo. Apoi le strânse la loc, le băgă în sân şi plecă să-şi cumpere merinde. Umplu un sac cu de cele de trebuinţe şi o luă către casă. Se tot temea şi se tot uita în toate părţile să nu care cumva să vie cineva să-i ia pungile.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tânjeam după femei în mod constant, cu cât erau de calitate mai proastă, cu atât mai bine. Şi totuşi, femeile – femeile adevărate – mă speriau, pentru că ele, în cele din urmă, îţi doreau sufletul, iar eu voiam să păstrez ce mai rămăsese din al meu. Tânjeam, mai ales, după prostituate, femei de joasă speţă, pentru că erau ucigătoare şi din topor, nu aveau nici o pretenţie. Nu pierdeai nimic după ce plecau. Totuşi, în acelaşi timp, tânjeam după o femeie tandră, adevărată, în ciuda preţului exorbitant. Oricum ar fi fost, eram pierdut.

Charles Bukowski în Femei
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zmeoaica suflă ce suflă şi dacă văzu că nu poate să-i prăpădească, nici să pună mâna pe dânşii, plesni fierea într-însa de necaz, căzu şi crăpă ca necuratul; iară ei aşteptară până să moară bine, apoi neguţătorul băgă degetul în gaura inelului, după cum îl învăţase Galben-de-soare, şi zidul pieri ca şi cum n-ar mai fi fost şi-i rămase inelul în deget. După ce se uitară la stârvul zmeoaicei şi făcură haz de dânsul, îl lăsară corbilor şi porniră mai departe şi merseră şi merseră, până ce ajunse la curtea împărătească. Ajungând, se înfăţişă la împăratul; acesta priimi cu multă cinste pe Ileana Simziana. El nu mai putea de bucurie, şi se îndrăgosti de dânsa de cum o văzu. Iară Ileana Simziana se căina şi se întrista în sufletul ei că n-avea trişte. Cum se poate, zicea ea, să ajungă pe mâinile unora şi altora, pe cari nu putea să-i vază de urâţi ce-i erau. Inima şi ochii ei era tot la Fătul-Frumos care o scăpase din mâna zmeului.

Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îi gătiră cărţile ce trebuia să le ducă Ţugulea, îi dete bani şi porni, după ce îşi luă ziua bună de la împărat şi boieri, iară gloatele îl petrecură până afară din cetate şi se uitară după dânsul până nu-l mai zăriră. Ţugulea se duse mai întâi de se întâlni cu fraţii lui. Le spuse şi lor cum a omorât pe zmeoaica cea bătrână, apoi le făcu cunoscut şi treaba cu care l-a însărcinat împăratul. Le dete şi lor niţei bani ca să-i ducă părinţilor, apoi se îmbrăţişară şi plecară. Fraţii lui Ţugulea începuse a se uita la el cam chiondorâş. Ei nu se puteau învoi cum de Ţugulea să ajungă să le facă lor ruşine. Ei mai mari şi să rămâie mai pe jos decât el, ca nişte bobleţi. Ducându-se Ţugulea la treaba lui, întâlni în cale pe un om care striga că moare de foame. Se apropie de dânsul să vază ce fel de om este acela. Când, ce să vază? un om ca toţi oamenii umbla după şapte pluguri ce ara şi din gură nu mai tăcea.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ajunse şi găsi pe toţi ai lor adunaţi la tatăl său, începu să le povestească şiretenia celor ce i se întâmplase. Când ajunse să le spuie că a zis broaştei: "Tu să fii logodnica mea", toţi se umflară de râs deodată şi începu a-l cam lua peste picior cu vorbe în doi peri şi cu glume nesărate. Vru el să le spuie cine a fost broasca, dară nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură, şi-l cam dedeau în tărbăceală cu graiuri care mai de care păcălitoare. Daca văzu, tăcu din gură şi înghiţi ruşinea ce-i făcură fraţii înaintea tatălui său. Se gândi el: "Acum o mie de vorbe un ban nu face. Lasă, îşi zise el, să vedem că cine râde mai la urmă, râde mai cu folos". A doua zi fiecare flăcău zbură la logodnica sa. Iară împăratul puse de împodobi palatul şi cetatea cât se putu mai frumos, ca să-şi priimească nurorile. Oamenii umblau cete, cete prin cetate, ca în zi de sărbătoare, ostaşii se gătiră ca de alai, până şi copiii se veseleau de veselia împăratului. Veniră unul după altul feciorii cei mai mari ai împăratului cu logodnicele lor. Ce e drept, şi ele erau frumoase, hainele pare că le erau turnate pe dânsele. Fiecare îşi adusese zestre însemnată: robi, cai, căruţe ferecate; şi le priimise împăratul cum se cuvine împăraţilor şi fiilor de împăraţi.

Petre Ispirescu în Broasca ţestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

nu eram de atunci,
tot ce venea,
nu văzusem,
nu aveam
tactici de sprijinit gândul,
se făcea greu, foarte greu
şi cădea.

era duminică la fântână,
mă uitam la femeile
care îşi spălau lacrimile cu leşie.
în aer se împânzea
un miros de bandaje murdare,
ca şi când ochii lor ar fi zăcut
prin spitale de război răni întregi.

lângă ele erau copii şi câini,
aveau aceleaşi priviri ridicate a frică
şi întrebare,
le era foame,
dar aşteptau cu maţele mute
să se scurgă durerea aia
a sângelui din femei
odată cu leşia şi sarea.

din case se auzea
câte un glas gros de băutură putredă
chemând încă o sticlă
sau încă o datorie la pat.
după gardurile conjugale,
era aproape târziu.

ici-colo se aprindeau lămpi abătute,
semn că se întorceau la tristeţe
ca tâmple supuse.
după ele veneau,
căscând de foame şi nevinovăţie
copiii şi câinii.

era spre noapte duminica,
nu mai era chiar sărbătoare,
palmele se auzeau înjurând
de dumnezeii mă-tii de femeie obrajii,
lasă că până mâine îţi trece.

apoi era linişte.

pe câte un prag,
mai rămânea un nesomn de copil,
mânca
un colţ de pâine umplut cu brânză.
se uita
la măreţia domnului
care a făcut stelele.

şi cred că la sfârşit plângea.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!