Născut în mijlocul acelei lumi vrăjite

când te năşteai nu trebuia să ţipi pentru că aerul recelor siberii
îţi strângea plămânii în pumni de gheaţă odată cu ţipătul
şi-atunci mi-am zic că mai bine tac
şi am tăcut, indiferent câte palme am luat
dar dincoace de poarta viselor
se mânca miez de nucă cu sare şi pâine
se bea vin fiert şi se asculta teatru radiofonic
seară de seară. doar duminica ieşeam la cinema. toţi.
şi mai uitam de cărbunii mari ce trebuiau sparţi cu toporul
de lemnele tari ca piatra şi de şobolanii din magazie
noaptea se făcea covrig pe pragul camerei
şi ca să ajungi la baie trebuia să te afunzi în întuneric până la gât
suficient cât să nu ţipi. apoi fugeai repede în pat
şi strângeai pleoapele să nu se vadă
tremurul nopţii
afară era frig. tăcerea era rece
şi doar de unu mai lumea striga cu putere: ura. ura. ura
şi apoi ne întorceam la tăcerile noastre vinovate
afară era celula. înăuntru eram noi. o familie
şi ascultam teatru radiofonic
şi mâncam meji de nucă cu pâine
iar după ce am învăţat să citesc, mă ascundeam între paginile cărţilor
ştiu. pare o prostie. dar atunci era o lume vrăjită
în care mâncam meji de nucă cu pâine caldă
şi ascultam teatru radiofonic.
mai puţin duminica....

când nici măcar vrăjile nu au atâta putere...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-am dat doctoratul cu teatrul radiofonic. Iubesc teatrul radiofonic la ne-bu-ni-e! Pentru că, dacă o mie de oameni ascultă într-o seară o piesă de teatru... şi sunt nişte piese atât de minunate, cu sutele. Vă jur eu! Prindeţi-mă în fiecare seară pe Radio Cultural. Seara se dau cel puţin două sau trei piese de teatru. Şi aveţi ocazia să-i auziţi pe ăia pe care sigur nu i-aţi văzut, de-abia îi ştiu eu, alde Manolescu, Ion Manolescu.

citat clasic din Mircea Albulescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram aşa de împătimită de teatru că mâncam teatru pe pâine.

citat din Maria Ploae
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daţi o nucă şi-un covrig

Este iarnă şi-i târziu,
Cerul pare străveziu,
Lemnu-n sobă s-a gătat,
E timpul de colindat.

Leru-i ler şi norii plâng,
Ninge peste noi şi crâng,
Leru-i ler şi este frig,
Daţi o nucă şi-un covrig...

Este rece şi-n cuptor,
Pe stradă, un cerşetor
Cu năsucul îngheţat,
Nu-i mai arde de cântat.

Leru-i ler şi norii plâng,
Ninge peste noi şi crâng,
Leru-i ler şi este frig,
Daţi o nucă şi-un covrig...

Pentru bradul de Crăciun
S-o găsi un an mai bun
Să vină la fraţi, surori
Şi la cei din închisori.

Leru-i ler şi norii plâng,
Ninge peste noi şi crâng,
Leru-i ler şi este frig,
Daţi o nucă şi-un covrig...

Poate anul următor
Va fi mai strălucitor
Şi-aşteptăm să vină iar
Moş Crăciun cu un mic dar.

Leru-i ler şi norii plâng,
Ninge peste noi şi crâng,
Leru-i ler şi este frig,
Daţi o nucă şi-un covrig...

poezie de Daniela Tiger
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea mea s-a menit a fi Teatrul Radiofonic, pentru că propune printre altele cel mai spectaculos pariu pe care îl poate imagina vreo îndeletnicire artistică dintre cele care populează visele realizatorilor teatrului radiofonic: să vezi, auzind!

Mircea Albulescu în Ziarul Metropolis (2014)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Melcul

Şade melcul supărat
Cu căsuţa în spinare,
Toată ziua a umblat
După pâine, după sare.

A trecut întâi o cale
Lungă cât o gămălie,
De-a ajuns cu greu la vale
În sătuc, la prăvălie.

Dar când a sosit la poartă
Nicio pâine n-a aflat...
"Ah, cât de nedreaptă soartă! "
Zise melcul supărat.

"Şi nici nu mai este sare
Pentru ciorba de urzici,
Îi trimit mamei scrisoare
Că dorm noaptea chiar aici.

Şi atunci în zori de zi
Îmi voi lua sare şi pâine,
Iar când lumea se va trezi
Voi fi eu acas′ la mine!"

poezie pentru copii de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început, găsisem eu o broşură în care era un interviu scurt cu Olga Tudorache despre teatru. Şi era acolo o întrebare: "Ce trebuie să facă un actor ca să fie actor?". Şi doamna Tudorache răspundea că, în primul rând, trebuie să fie frumos. Aici m-a zdruncinat! M-am uitat în oglindă. Evident că nu eram. Eu trebuia să mă chinuiesc cu bileţele şi scrisori şi vorbe frumoase până să cuceresc o fată. Apoi, mai scria că trebuie să citească mult. Şi, de atunci, am mers la bibliotecă şi m-am pus serios pe citit. Păi, dacă a zis femeia că trebuie să citeşti, mai stăteam pe gânduri? Şi m-am apucat să citesc piese de teatru, care erau foarte grele, dar care mi-au dezvoltat imaginaţia. Iar al treilea lucru – să aibă simţul improvizaţiei şi spontaneitate.

citat din Costel Caşcaval
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te-am iubit

Putoareo! Urlai după mine să strâng rufele de pe culme
tocmai când jucam şeptică
şi era gata să câştig.

Te-aş fi legat cu sârmă ghimpată
du-te dracu
mormăiam în gând
apoi, cum face toporul spărturi în lemne:
-bine, bine, hai că vin!-

Se întorsese de nu mai ştiu unde o zi de martie
cu iz de bălegar şi narcise
tu aveai limba coclită
şi părul cărunt
gâfâiai şi pământul
era ca o groapă nesăpată.
Noaptea te mai găsea pe această lume, respirând,
altfel, erai o istorie
din riduri îţi ieşeau păpădii
fiecare părticică din noi se ducea, aluneca
adormeai uneori a crâng
şi a atâta blândeţe
vedeam frunzele murindu-ţi în şorţ

şi totuşi nu te-am iubit.

Pastilele, farfurioara ciobită
mâna bătrână culegând urzici
vai, era atâta rouă pe tine!
Tremurai. Abia atunci m-ai învins.

Mai ştii
în ziua aia salcâmii au mirosit a zdrenţe
vântul i-a mişcat până la trosnet
ori poate că soarele era prea încins.
Erau albine pe bucata mea de pâine cu miere,
toate clipele treceau lipicioase
şi toţi oamenii aceia din curte păreau trişti.
Spuneau cuvinte întreţesute,
pânze de păianjen din poduri,
ascunse şi subţiri.

Nici nu-nfloriseră crinii
eu învăţasem să îmi fac cruce frumos
se mira lumea
era primăvară,
atâta primăvară
şi eu mâncam colivă
sub florile de gutui.

Dăduseră foc la buruieni înspre deal
acolo unde sunt morţii,
unde se tace.
Popa termina de băut
ultima cană cu vin
mă umfla râsul
când râgâia la icoane
beat turtă
dar tu nu mă mai înghionteai
taci fă dracu din gură
şi lasă capu' în jos, năroado!
Tu erai acum un popor de iepe bolnave
sub un grajd năruindu-se.
Tu erai legată cu o broboadă neagră
şi nu ştiu cine a aruncat ultima pâine frământată de tine
la câini.
Cică mucegăise.

Mai ştii găleata aia din tablă tocită
strâmbă, lovită, parcă o văd,
erau în ea lalele şi lumânări
flori de curte abia îmbobocite
flori umile, flori mici
Am auzit pământul prăvălindu-se din bulgări
dar mi-a rămas mâna întinsă
ca o praştie după vrăbii
n-am prins niciodată nimic
doar am schilodit vieţi, apoi n-am mai dormit
câteva nopţi. Şi iar am plâns
şi te-am urât că ai ştiut că plâng.

În praful acelui drum
cineva te pierduse, Marie,
cineva te tot striga
să mă doară pe mine
cu numele maicilor aspre,
cu vântul iernilor de pe aici,
cum e pelinul din spatele casei,
amarul din putinile cu vin oţetit.
Mai trec şi acum oi pribege
prin spatele zidului
pasc umbre de miei, doar atât.
Atâta
praf
şi atâta linişte, Marie!...
Zgârii pereţii cu o coajă de nucă
sunt încă 7 fântâni cu nisip pe la porţi
Le sap şi am părul tău
cărunt
pe sub unghii.

poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

nu eram de atunci,
tot ce venea,
nu văzusem,
nu aveam
tactici de sprijinit gândul,
se făcea greu, foarte greu
şi cădea.

era duminică la fântână,
mă uitam la femeile
care îşi spălau lacrimile cu leşie.
în aer se împânzea
un miros de bandaje murdare,
ca şi când ochii lor ar fi zăcut
prin spitale de război răni întregi.

lângă ele erau copii şi câini,
aveau aceleaşi priviri ridicate a frică
şi întrebare,
le era foame,
dar aşteptau cu maţele mute
să se scurgă durerea aia
a sângelui din femei
odată cu leşia şi sarea.

din case se auzea
câte un glas gros de băutură putredă
chemând încă o sticlă
sau încă o datorie la pat.
după gardurile conjugale,
era aproape târziu.

ici-colo se aprindeau lămpi abătute,
semn că se întorceau la tristeţe
ca tâmple supuse.
după ele veneau,
căscând de foame şi nevinovăţie
copiii şi câinii.

era spre noapte duminica,
nu mai era chiar sărbătoare,
palmele se auzeau înjurând
de dumnezeii mă-tii de femeie obrajii,
lasă că până mâine îţi trece.

apoi era linişte.

pe câte un prag,
mai rămânea un nesomn de copil,
mânca
un colţ de pâine umplut cu brânză.
se uita
la măreţia domnului
care a făcut stelele.

şi cred că la sfârşit plângea.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bate o nucă în ţiglă

Bate o nucă în ţiglă
Gârbovită se apleacă,
Şi cu grijă o culege
Şi duios o netezeşte...

In panerul de prispă
O aşează si aşteaptă,
Să se deschidă o poartă
Pentru jalea... ce o poartă.

Bate o nucă în ţiglă
In liniştea prea tristă,
Adunată într-o batistă.
De pe coji de nucă
Unde stă o inimă...

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te-am iubit

Urlai după mine să strâng rufele de pe culme
tocmai când jucam şeptică
şi era gata să câştig.
Mereu îmi stricai bucuria,
mereu aruncai zoaie pe gură.

Te-aş fi legat cu sârmă ghimpată
du-te dracu
mormăiam în gând
apoi, cum face toporul spărturi în lemne:
-bine, bine, hai că vin!-.

Se întorsese de nu mai ştiu unde o zi de martie
cu iz de bălegar şi narcise
tu aveai limba coclită
şi părul cărunt
gâfâiai şi pământul
era ca o groapă nesăpată.

Noaptea te mai găsea frumoasă pe această lume,
altfel, erai o istorie
din riduri îţi ieşeau păpădii
fiecare părticică din noi se ducea, aluneca
tu adormeai uneori a crâng
şi a atâta blândeţe
vedeam frunzele murindu-ţi în şorţ
şi totuşi nu te-am iubit.

Pastilele, farfurioara ciobită
mâna bătrână culegând urzici
şi vai, era atâta rouă pe tine! te-am văzut tremurând.
Abia atunci m-ai învins.

Mai ştii
în ziua aia salcâmii au mirosit a zdrenţe
vântul i-a mişcat până la trosnet
pe când soarele era prea încins.
Erau albine pe bucata mea de pâine cu miere,
toate clipele treceau lipicioase
şi toţi oamenii aceia din curte păreau trişti.
Zăceau pe jos cuvinte nespuse
le luau în picioare câinii
şi le duceau prin mărăcinii din gard.

Nici nu-nfloriseră crinii
eu învăţasem să îmi fac cruce frumos
se mira lumea
era primăvară
noi mâncam colivă
sub florile de gutui.

Dăduseră foc la buruieni înspre deal
acolo unde sunt morţii,
unde se tace.
Popa termina de băut
ultima cană cu vin
mă umfla râsul
când râgâia la icoane
beat turtă

dar tu nu mă mai înghionteai
taci fă dracu din gură
şi lasă capu' în jos, năroado!

Tu erai acum un popor de iepe bolnave
sub un grajd năruit.
Tu erai legată cu o broboadă neagră
şi nu ştiu cine a aruncat ultima pâine frământată de tine
la câini.
Cică mucegăise.
Mai ştii găleata aia din tablă tocită,
parcă o văd,
erau în ea lalele şi lumânări
flori de ogradă
abia îmbobocite, flori mici

Am auzit pământul prăvălindu-se din bulgări
şi mi-a rămas mâna întinsă
ca o praştie după vrăbii
n-am prins niciodată nimic
doar am schilodit, apoi n-am mai dormit
câteva nopţi. Şi iar am plâns
şi te-am urât că ai ştiut că plâng.

În praful acelui drum
cineva te pierduse, Marie
cineva te tot striga
să mă doară pe mine
cu numele maicilor aspre
cum e vântul iernilor de pe aici,
cum e pelinul din spatele casei,
amarul din putinile cu vin oţetit.

Mai trec şi acum oi pribege
prin spatele zidului
pasc umbre de miei, doar atât.
Atâta
praf stelar
şi atâta linişte, Marie!...

Zgârii pereţii cu o coajă de nucă
sunt încă 7 fântâni cu nisip pe la porţi
Le sap şi am părul tău cărunt
pe sub unghii.

poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te-am iubit

Putoareo! Urlai după mine să strâng rufele de pe culme
tocmai când jucam şeptică
şi era gata să câştig.
Mereu îmi stricai bucuria,
mereu aruncai zoaie pe gură.

Te-aş fi legat cu sârmă ghimpată
du-te dracu
mormăiam în gând
apoi, cum face toporul spărturi în lemne:
-bine, bine, hai că vin!-.

Se întorsese de nu mai ştiu unde o zi de martie
cu iz de bălegar şi narcise
tu aveai limba coclită
şi părul cărunt
gâfâiai şi pământul
era ca o groapă nesăpată.

Noaptea te mai găsea pe această lume, respirând,
altfel, erai o istorie
din riduri îţi ieşeau păpădii
fiecare părticică din noi se ducea, aluneca
adormeai uneori a crâng
şi a atâta blândeţe
vedeam frunzele murindu-ţi în şorţ
şi totuşi nu te-am iubit.

Pastilele, farfurioara ciobită
mâna bătrână culegând urzici
şi, vai, era atâta rouă pe tine! Tremurai.
Abia atunci m-ai învins.

Mai ştii
în ziua aia salcâmii au mirosit a zdrenţe
vântul i-a mişcat până la trosnet
ori soarele era prea încins.
Erau albine pe bucata mea de pâine cu miere,
toate clipele treceau lipicioase
şi toţi oamenii aceia din curte păreau trişti.
Zăceau pe jos cuvinte uscate
ca pânzele de păianjen
din poduri.

Nici nu-nfloriseră crinii
eu învăţasem să îmi fac cruce frumos
se mira lumea
era primăvară,
era atâta primăvară
şi eu mâncam colivă
sub florile de gutui.

Dăduseră foc la buruieni înspre deal
acolo unde sunt morţii,
unde se tace.
Popa termina de băut
ultima cană cu vin
mă umfla râsul
când râgâia la icoane
beat turtă

dar tu nu mă mai înghionteai
taci fă dracu din gură
şi lasă capu' în jos, năroado!

Tu erai acum un popor de iepe bolnave
sub un grajd năruindu-se.
Tu erai legată cu o broboadă neagră
şi nu ştiu cine a aruncat ultima pâine frământată de tine
la câini.
Cică mucegăise.
Mai ştii găleata aia din tablă tocită
strâmbă, lovită, parcă o văd,
erau în ea lalele şi lumânări
flori de curte abia îmbobocite
flori mici

Am auzit pământul prăvălindu-se din bulgări
dar mi-a rămas mâna întinsă
ca o praştie după vrăbii
n-am prins niciodată nimic
doar am schilodit vieţi, apoi n-am mai dormit
câteva nopţi. Şi iar am plâns
şi te-am urât că ai ştiut că plâng.

În praful acelui drum
cineva te pierduse, Marie
cineva te tot striga
să mă doară pe mine
cu numele maicilor aspre
cum e vântul iernilor pe aici,
cum e pelinul din spatele casei,
amarul din putinile cu vin oţetit.

Mai trec şi acum oi pribege
prin spatele zidului
pasc umbre de miei, doar atât.
Atâta
praf stelar
şi atâta linişte, Marie!...
Zgârii pereţii cu o coajă de nucă
sunt încă 7 fântâni cu nisip pe la porţi
Le sap şi am părul tău, Doamne,
cărunt
pe sub unghii.
Cărunt şi adânc.

poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teatru in familie

Formăm un cuplu ideal,
Căci, în familie, soţia
Îmi lasă rolul principal,
Iar ea semnează doar regia!

epigramă de Vasile Til Blidaru din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închide ochii din afară şi deschide-i înăuntru. Te sperie şi îngrozeşte răul pe care îl vezi în lume? E doar teatru de păpuşi. Ca să înţelegi ce se întâmplă în afară priveşte prima oara înăuntru. Înăuntru este gol. Bagi în tine calorii goale care nu servesc în niciun fel celulele tale, sistemul tău imunitar, nivelul tău de energie şi apoi te miră boala ce apare în afară. Clipeşti neîncrezător şi nu înţelegi ce se întâmplă. Nu vei înţelege niciodată până când nu înţelegi golul dinăuntru. Faci sex golit de orice încărcătură. O faci pentru statistică, o faci pentru că e singura monedă de schimb pe care o mai ai, o faci ca să mai uiţi pentru o clipă, o faci în timp ce îţi amorţeşti simţurile pentru a nu simţi abuzul pe care îl comiţi asupra ta şi asupra sufletului tău deja epuizat de atâtea traume la care l-ai supus. Ai buzunarele şi contul gol. Munceşti mai mult ca niciodată cu preţul sănătăţii, al libertăţii şi al visurilor tale şi singurele lucruri pe care le acumulezi sunt stres, datorii şi griji. Nu poate fi nimic plin în afară dacă totul este gol pe dinăuntru.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmbuteliem papilele gustative ale îndoielii

am tatonat puţin terenul celor privilegiaţi
până când s-au prins
că mă jucam cuminte
cu sfori despre care
nu prea se ştia înainte

am acceptat pauzele dintre două înghiţituri
crezând cu tărie că se pot drege
dar degeaba

trebuia să înşurubez dopuri de plută
până uitam de mişcarea de revoluţie

persecuţie!
mi-am zis şi am plecat
în acel spaţiu terestru
care seamănă cu un hambar
pentru oameni de pâine

unii îl numesc "acasă"

eu doar mă bucur că este
şi pentru ziua de mâine

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Modelingul a fost o întâmplare. După ce am absolvit liceul de matematică-fizică – pentru că tatăl meu ar fi vrut să urmez Energetica, să ajung la reactorul nuclear din Canada – am dat la Politehnică, am luat examenul, dar mi-am dat seama că nu este ceea ce-mi doresc. În toamnă am dat la IATC. Numai că, pe vremea aceea, la teatru erau doar trei locuri şi mii de candidaţi, iar de intrat, intrau doar cei care trebuia. Am încercat de trei ori, am picat de două ori primul sub linie, apoi am renunţat. Marele plus al acestei perioade este că am întâlnit-o pe Bianca Brad, care mi-a spus că ar fi bine să încerc să lucrez ca model.

citat din Cătălin Botezatu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Margarete

vine! nu vine! vine! nu vine...
aşteaptă!
aşa mi s-a spus de nenumărate ori
încât am ajuns să cred că asta-i numele meu adevărat
vine! nu vine! vine! nu vine...
fiecare zi se prelungeşte până se lipeşte de alta
şi tot aşa, zi după zi, epuizarea se căţără lingându-mi picioarele
aşteaptă. aştept. aşteaptă. aştept. aştept. aştept.
după care mi-am zis că am devenit zeul aşteptărilor
aşa cum şi Luna este zeiţa mareelor
aşteaptă!
şi-am aşteptat, dar Godot venea întotdeauna după unsprezece seară
abia târându-şi picioarele de la teatru şi se prăvălea lângă mine
zicând stins "a fost un triumf"
după care îşi desfăcea pachetul şi lua o muşcătură zdravănă
din tăcerile sleite... dacă ai fi văzut...
aşteaptă!
şi vedeam revoluţiile spălându-şi mâinile de sânge
nopţile ca şi cruciadele aveau ore bine stabilite
iar paznicul striga lipindu-şi incertitudinile
de suflul felinarului
aşteaptă!
şi Golgota fremăta sub biciul ploilor fulgerate
încât până şi perdeaua templului
a fugit despletită din calea istoriei
aşteaptă!
şi-aşa am aflat că la început a fost cuvântul
şi cuvântul eram eu şi eu eram cuvânt
aşteaptă... mă

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aniversări

La început toţi
erau primiţi egal
cu pâine şi sare
din motive artificiale
s-a renunţat la sare
pentru unii şi pentru alţii
cu timpul s-a renunţat
şi la pâine
acum primirile se fac
natural fără nimic
fiecare este bine venit
vine când vrea
şi pleacă când poate
aşa sunt noile aniversări
cu primiri simple
doar cu urări
şi cu uitări.

poezie de David Boia (16 noiembrie 2021)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu am făcut teatru cu profesori care credeau în profesia asta. Profesia asta nu se făcea pentru bani. Şi nici atunci profesorii nu aveau salarii mari. Dar erau iubitori. Şi convingători. Făceau din teatru o fiinţă de care tu te apropiai cu sfinţenie.

citat celebru din Sebastian Papaiani
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Echinoxul e un început

punctul de plecare este momentul în care ziua este egală cu noaptea
sau dacă vreţi, când lumina are aceeaşi putere cu întunericul
după care semnul egal dispare şi alunecăm într-o extremă
şi acea extremă crescătoare se dedă la extremisme
lăsând spaima să inunde viaţa,
încât nici nu bagi de seamă când îţi ajunge la genunchi
apoi mai sus la brâu, la piept, la gât
şi când tragi spaimă pe nas
te trezeşti, dar e prea târziu, spaima te inundă
te sufocă, îţi ia aerul
după care aparenta normalitate
revine triumfătoare arătându-ne un alt punct de egalitate
sau punct de inflexiune
pentru că egalitatea nu poate rezista
e ca la particulele elementare
ce se dezintegrează
instantaneu, odată cu naşterea

PS: mult timp după ce voi muri
voi uita că eram prieteni şi o să trec să te bântui. din plictiseală.
după ce vei muri şi tu nici măcar amintirile nu vor mai şti cine am fost
dar cât trăieşti, voi creşte în tine aşa cum şi unghiile mele cresc moarte fiind
şi lumina ta va purta lumina mea dincolo de întuneric
strecurându-mă printre zile fierbinţi
şi nopţi insomniace.

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste uitată

ori de câte ori pot, dau fuga la el în colibă, mă aşez cuminte şi ascult
nici o noapte nu seamănă cu cealaltă şi fiecare leapădă boabe de rouă pe pleoape
dar asta e deja poveste. oricum ar fi, aştept cu-înfrigurare să vină seara

învaţă-mă să citesc te rog. şi astfel vei scăpa de povara nopţilor nedormite
şi ce vrei să citeşti? mă-ntreaba deodată întristat.
cărţi. la fel că tine. şi astfel voi putea să te ajut citindu-le şi altora poveşti

nu te pripi. cărţile prezentului îţi deschid ochii să vezi că lumea nu-i aşa cum pare
că răutatea doare şi că-i loc şi pentru rău şi pentru bine pe pământ sub soare
de ce să te încarci cu rana şi durerea altora?

nici cărţile trecutului nu te scutesc de suferinţă.
acolo poţi afla că niciodată omul n-a fost liber să se bucure de viaţă
şi toţi ne spun că viaţa e un chin: ce e ascuns nu poţi aduce la lumină şi ce-i afară nu poţi să ascunzi

dar cărţile ce povestesc ce va să vie?
acelea te vor răni şi mai mult în suflet, pentru că ştii
că niciodată nu vei reuşi să ajungi acele vremi

şi am tăcut. şi a citit. poveste cu poveste despre alte vieţi
dar într-un ceas de ispitire şi-adormire privit-am foile ce le citea seară de seară.
şi am văzut că-s albe şi pustii, purtând doar urma degetelor oarbe

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!