Atunci când trăiau cocostârci pe casele noastre, erau şi ei suflet din sufletul nostru, şi când venea toamna, îi petreceam, ne duceam şi noi cu sufletul până hăt departe, prin ţările calde. Iarna tânjeam fără dânşii, spre primăvară începea a ne suge ochii depărtarea, şi când se întorceau era o mare sărbătoare, pentru că împreună cu dânşii se întorceau şi sufletele noastre zbuciumate.

Ion Druţă în Păsările tinereţii noastre (1971)
Adăugat de Illy
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mumă fără copii, feciorii tăi, rătăciţi în vijelia omenească, pribegeau în toate laturile, ducând cu dânşii numai limba şi dorul tău... moşia e cel mai dintâi şi cel mai de apoi cuvânt al omului; într-însa se cuprind toate bucuriile... simţirea ei se naşte odată cu noi şi e nemărginită şi vecinică, ca şi Dumnezeu. Patria e aducerea-aminte de zilele copilăriei... coliba părintească cu copacul cel mare din pragul uşii, dragostea mamei... plăsmuirile (nevinovate) ale inimii noastre... locul unde am iubit şi am fost iubiţi.. câinele care se juca cu noi, sunetul clopotului bisericii satului ce ne vesteşte zilele frumoase de sărbătoare... zbieratul turmelor, când se întorceau în amurgul serii de la păşune... fumul vetrei ce ne-a încălzit în leagăn, înălţându-se în aer... barza de pe streaşină, ce caută duios pe câmpie... şi aerul, care nicăierea nu este mai dulce!...

citat celebru din Alecu Russo (1850)
Adăugat de Daniela Ionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricât de întuneric ar fi fost, ea îl zărea, pentru că atunci când nu mai văd ochii, vede sufletul...

citat din romanul Frunze de dor de Ion Druţă (1957)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul nu s-a mai aprins

Trăiau odată într-un sat,
un om bătrân cu baba lui.
În bordeiul lor sărac,
trăiau la mila orişicui.
Deşi rămas fără picior,
el zi de zi tăia otavă.
Bătrâna cocea în cuptor
pâine proaspătă în tavă.
Trăiau singuri, fără copii.
Doar o pisică şi-un câine
le stăteau drept bucurii,
în viaţa de azi pe mâine.
Toamna se adunau în casă
şi gândeau la iarnă grea.
Oare, vor avea pe masă
ce mânca şi ce să bea?
Timpul repede se scurge.
iarna iute a venit.
Viaţa lor tot la fel curge
şi-i îndreaptă spre sfârşit.
Din când în când îi vizitează
câte un tânăr din sat.
Atunci când viforniţează
îi ajută la iernat.
Când viscoleşte afară,
gânduri negre îi frământă.
Vor mai prinde o primăvară,
ori linia vieţii-i ruptă?
Ei ştiu ca orice muritor,
că viaţa li se sfârşeşte.
Şi mărturisind un dor,
bătrâna pe moş priveşte.
De-ar vrea bunul Dumnezeu
să-i primească împreună,
Că unul fără altul e greu
să se transforme în humă.
Şi-într-o noapte-întunecoasă
viaţa repede s-a stins.
În casa lor friguroasă,
focul nu s-a mai aprins.

.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul nu s-a mai aprins

Trăiau odată, într-un sat,
un om bătrân cu baba lui.
În bordeiul lor sărac,
trăiau la mila orişicui.
Deşi rămas fără picior
bătrânul tăia la otavă.
Bătrâna cocea în cuptor
pâine proaspătă în tavă.
Trăiau singuri, fără copii.
Doar o pisică şi un câine
le stăteau drept bucurii,
în viaţa de azi pe mâine.
Toamna se adunau în casă
şi gândeau la iarna grea:
Oare, vor avea şi ei pe masă
ce mânca şi ce să bea?
Timpul repede se scurge,
greul iernii a venit.
Viaţa lor, tot la fel curge
şi-i îndreaptă spre sfârşit.
Din când în când îi vizitează
câte un tânăr din sat.
Atunci când viforniţează
îi ajută la iernat.
Când viscoleşte afară
gânduri negre îi frământă:
Vor mai prinde o primăvară,
Ori linia vieţii-i frântă?
Ei ştiu ca orice muritor
că viaţa li se sfârşeşte.
Pătrunsă fiind de-un dor,
bătrâna pe moş priveşte:
De-ar vrea bunul Dumnezeu
să-i primească împreună,
Că unul fără altul-i greu
să se transforme în humă.
Şi, într-o noapte întunecoasă
viaţa repede s-a stins.
În casa lor friguroasă
focul nu s-a mai aprins.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un om şi o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. Muncea bietul om de dimineaţa până seara târziu, alături cu muierea, de-i treceau năduşelele, şi ca să dea şi ei în spor, ba. Se ţinea, vezi, norocul după dânşii ca pulberea după câini, cum se zice. Umblau cu tărăbuţele de colo până colo, şi ca să se statornicească şi ei la un loc, nu găseau. Căci cine era să-i priimească pe ei, doi calici, cu leaota de copii după dânşii?! Adică uitasem să vă spui. Aveau aceşti oameni o spuză de copii. Din aceşti copii, cei mai mari erau numai fete, iară băieţii erau mărunţei şi stau lângă dânşii ca ulceluşele. Să nu vă fi dus Dumnezeu vrodată să fiţi faţă când venea omul de la muncă, că v-aţi fi luat câmpii. Ieşeau toţi afară înaintea lui, jigăriţi şi hărtăniţi, ca nişte netoţi, subţiratici şi piţigăiaţi, mă rog, leşinaţi de foame, şi tăbărau pe bietul om cu gura: tată, mi-e foame, tată, mor de foame. Tatăl lor se zăpăcea şi nu ştia către care să se întoarcă mai întâi şi le da toată agoniseala lui dintr-o zi. Dară de unde să le ajungă ce brumă le aducea el? Abia puneau p-o măsea.

citat clasic din povestea Fata săracului cea isteaţă de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşadar, citeşte, fiule. Înţelepţii care şi-au aşternut pe hârtie gândurile până în zilele noastre sunt ca nişte drumeţi ce au străbătut înaintea noastră căile suferinţelor şi care ne întind mâna, chemându-ne lângă dânşii atunci când ne simţim în restrişte.

citat clasic din Bernardin de Saint-Pierre
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de seară

Seara, când umblăm pe cărări întunecate
Ne răsar în faţa palidele noastre făpturi.

Când însetăm
Sorbim apele albe ale iazului,
Mierea tristei noastre copilării.

Răposaţi, ne odihnim în umbra socului,
Privim pescăruşii suri.

Nori de primăvară cresc peste oraşul sumbru,
Care tăinuieşte preaînălţatele vremi ale călugărilor.

Când îţi prindeam mâinile subţiri
Lin deschideai în tăcere ochii rotunzi.
E mult de-atunci.

Totuşi, când întunecata armonie bântuie sufletul
Apari, tu, albă, în peisajul de toamnă al prietenului.

poezie clasică de Georg Trakl, traducere de Petre Stoica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amarele nelinişti

Cresc neliniştile-n noi ca veninul în guşe de şerpi.
Spre ireale zări ale gândului negru
ne îndeamnă haotice ascunzişuri
ale sufletului nostru bântuit de grele furtuni.
Cine ne va putea da liniştea,
liniştea în care să nu mai simţim că suntem aievea,
după care tânjim cu priviri purulente
ca bolnavii sanatoriilor cu paturi albe,
unde în colţuri apar şi cresc tristeţile,
tristeţile cenuşii, tristeţile mai sumbre dacât moartea?
Cine ne va lecui de neliniştile ce ne rod,
Cum viermii sfartecând un creier într-un sicriu de lemn putred,
atunci când planăm în zbor frânt dincolo de zarea conştiinţei
şi gândurile noastre nu mai au speranţe,
şi sufletele noastre nu mai au vise?
Când suntem pustii ca nesfârşitele, vastele deşerturi
ce nu au nici nisip, nici gheţuri eterne să le acopere?
Când dincolo de noi şi de sufletele noastre nu mai e nimic,
Când vântul negru-al nefiinţei ne bântuie amar,
neînchipuit de amar şi fără sens?...

poezie celebră de Charles Baudelaire
Adăugat de CristiB
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet la tavă

Aseară, la un şpriţ
Amicul meu şi-a pus
Sufletul pe tavă.
Mă uitam, când la el,
Când la suflet...
Sufletul era mare
Dar... gol pe dinăuntru!
Se vedea cu ochiul liber
Interesul care se ascundea
După câteva fire de omenie.
M-am ridicat şi-am plecat.
Ajuns acasă, mi-am pus şi eu
Sufletul pe tavă.
Ca să vezi şi-al meu era,
Tot gol!
L-am întors pe toate feţele,
Dar nimic!
Şi mi-am pus întrebarea:
- Ce, Doamne iartă-mă,
Umblăm cu sufletele goale?!

poezie de Stefan Băiatu (17 septembrie 2008)
Adăugat de Stefan Băiatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se sculară, apoi începură a se-ntinde şi a căsca, dară se cutremurară când văzură namila de lighioană lângă dânşii şi un lac de sânge cât pe colo. Zgâiră ochii şi cu mare mirare băgară de seamă că capetele balaurului lipsesc, iară viteazul nu le spuse nimic din cele ce păţise, de teamă să nu intre ură între dânşii, şi se întoarseră cu toţii în oraş. Când ajunseră în cetate, toată lumea se veselea cu mic cu mare de uciderea balaurului, da laudă sfântului că trecuse noaptea aia lungă, mai ajunseră o dată iară la ziuă şi ridica pân în naltul cerului pe mântuitorul lor. Viteazul nostru, care văzuse şi el lipsa capetelor, nu se frământa deloc cu firea, fiindcă se ştia curat la inimă, şi porni către curtea împărătească, ca să vază ce s-o alege cu capetele fără limbi, căci el înţelesese că aici trebuie să se joace vreo drăcie.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul meu eşti tu, iubita mea...

Un suflet vine în astă lume
O părăseşte fără a spune când şi unde
Provine dintr-un infinit imaterial
Şi merge-ntr-altul ce pare ireal

Am crede că ne aparţine
De când ne naştem, până dispărem
E doar o simplă închipuire
Dar continuăm să tot sperăm

Sufletul ce îl primim în dar
Este al nostru, cu titlu temporar
În ziua când închidem a vieţii meditaţie
El va pleca, într-o cu totul altă destinaţie

Să nu uităm de el în astă viaţă
Va fi în lumea care vine doar o prefaţă
Să nu îi dăm motive de îndoială
Să nu-l lăsăm nicicând să moară

În zborul lui spre alte zări
Noi suntem simpli pasageri
Nu căutaţi să-l deturnaţi
Încrederea în sine să i-o luaţi. 
Vine o zi când vom pleca cum am venit
Fără nimic din tot ce am primit
Ce ai putea să iei din astă viaţă
De mergi prin câmpuri verzi cu soarele în faţă

Atunci eşti fericit cu adevărat
Şi chiar de mai avem de aşteptat
Un singur lucru eu te rog, nu mă uita
Sufletul meu eşti tu, iubita mea

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil fiind, când îi priveam pe cei ce se întorceau de pe Mont Blanc, vedeam în ochii lor arzând o flacără stranie.

citat din Maurice Herzog
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremuri azurii

trăiam ancoraţi în tinereţile timpului nostru,
viaţa părea uşoară,
poate aşa şi era,
anii erau mai blânzi,
lumea era fericită cu mai puţin
şi oamenii chiar se iubeau,
duceam o viaţă boemă.

cartierul era liniştit,
oamenii prietenoşi,
aşteptam marile vacanţe, marile iubiri,
iar şcoala ni se părea o joacă,
duceam o viaţă boemă.

mai târziu am crescut flăcăiandri,
fetele ne priveau parcă altfel
pe sub genele lungi,
ne ameţeau cu frumuseţea lor.

ne întâlneam la ceaiuri fierbinţi,
făceam propriile noastre filosofii
despre concret,
despre lume şi viaţă,
dar cui să-i povesteşti despre ziua de ieri?
duceam o viaţă boemă.

serile calde le lungeam până spre dimineaţă,
acordam chitarele în noaptea catifelată,
fetele ne priveau cu ochii de căprioară
şi învăţam primele acorduri ale dragostei.

pe atunci lumea avea alt parfum,
bătrâneţea era o noţiune abstractă,
era nevoie doar de o chitară şi un asfinţit
ca să străbaţi cu prietenii
infinitul.

timpurile acelea s-au stins,
au apus şi prietenii mei,
cine ar mai putea să înţeleagă?
cui să-i mai povesteşti despre acele
vremuri azurii?

duceam o viaţă
boemă.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când şoapta glasul meu învie

Atunci când şoapta glasul meu învie
Eu îţi spun dulce ce mult te iubesc,
Aş vrea amorul veşnic să ne fie,
Cu tine nemurirea s-o trăiesc.

Atunci când pomii frunza lor o lasă
La tine împeţit eu aş veni,
Să te fac, iubire, a mea mireasă,
Să ne iubim până om osteni.

Atunci când totu'-i amorţit de frig,
Noi să ne încălzim cu sufletul,
Cu a mea şoaptă numele să-ţi strig,
O veşnicie şi tot n-ar fi destul.

În primăvară, când frigul se topeşte
Ca doi ghiocei să răsărim,
Ştiind că Dumnezeu mult ne iubeşte,
Noi tot mai mult, iubire, ne iubim.

Iar înainte să înceapă vara,
Teiul să ne dea al său parfum,
Cu el să ne învelim inimioara,
Cu el să presărăm al nostru drum.

Să mergem înainte fericiţi,
În urmă să nu mai privim deloc,
Din ce în ce să fim tot mai uniţi,
Şi-n lume să găsim al nostru loc.

Să facem un copil, fruct al iubirii,
El să ne fie viaţă pe pământ,
Dulce fetiţă, Maria, trandafirii,
Petala lor să îţi fie veşmânt.

Dorinţa noastră, iubire, se-mplineste,
Căci amândoi din suflet ne dorim,
Iar Dumnezeu în dragoste uneşte,
Tot ceea ce cu sufletul simţim.

poezie de Răzvan Isac (14 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când şoapta glasul meu învie

Atunci când şoapta glasul meu învie
Eu îţi spun dulce ce mult te iubesc,
Aş vrea amorul veşnic să ne fie,
Cu tine nemurirea s-o trăiesc.

Atunci când pomii frunza lor o lasă
La tine împeţit eu aş veni,
Să te fac, iubire, a mea mireasă,
Să ne iubim până om osteni.

Atunci când totu'-i amorţit de frig,
Noi să ne încălzim cu sufletul,
Cu a mea şoaptă numele să-ţi strig,
O veşnicie şi tot n-ar fi destul.

În primăvară, când frigul se topeşte
Ca doi ghiocei să răsărim,
Ştiind că Dumnezeu mult ne iubeşte,
Noi tot mai mult, iubire, ne iubim.

Iar înainte să înceapă vara,
Teiul să ne dea al său parfum,
Cu el să ne învelim inimioara,
Cu el să presărăm al nostru drum.

Să mergem înainte fericiţi,
În urmă să nu mai privim deloc,
Din ce în ce să fim tot mai uniţi,
Şi-n lume să găsim al nostru loc.

Să facem un copil, fruct al iubirii,
El să ne fie viaţă pe pământ,
Dulce fetiţă, Maria, trandafirii,
Petala lor să îţi fie veşmânt.

Dorinţa noastră, iubire, se-mplineste,
Căci amândoi din suflet ne dorim,
Iar Dumnezeu în dragoste uneşte,
Tot ceea ce cu sufletul simţim.

poezie de Răzvan Isac (14 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul singur e mut

În zilele în care n-am ce fa,
Sufletul meu, părând că se răsfa,
Mă dă pe mâna minţii şi mă la
Să mă gândesc de-a lungul şi de-a la

Celor la care omul se gândeş
Când, provizoriu, sufletu-i lipseş;
Că, sufletul, dacă n-are pere,
Stă-ntors mai mult cu faţa la pere,

În timp ce ochii, fără să clipeas,
Din pur instinct, mă duc lângă fereas,
Ţinându-mă cu spatele spre min,
Să nu gândesc, să nu-mi aduc amin

De sufletul care se relaxea
De dimineaţă până către sea,
Când, fără niciun fel de explica,
Se-ntoarce, mut, în mine, ca aca.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când ne trezim, iar soarele se bate cu noaptea, ca să urce pe cer, atunci când ciripitul păsării la drum ne însoţeşte, atunci când zâmbetul ne umple faţa în urma trudei depuse, când culegem roadele la sfârşit de zi, de an sau spre toamna vieţii, să nu uităm că am vrut, dorit, ca prin noi şi cei în jurul nostru, Dumnezeu să arate că există.

Viorel Muha (noiembrie 2012)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Haosul, drept în ochi

nu te teme, nu te bucura
prea tare,
a mai trecut un an prin noi,
prin zâmbetele noastre,
prin duhurile noastre,

vom sfida în continuare haosul
ţinându-ne de mână,
vom privi împreună cum ne stinge vântul
lumina din sobă
şi focul din sânge,

te iubesc,
nu ştiu dacă mai ajută la ceva acum
când am ajuns în creierii munţilor
dar te rog din suflet,
stai lângă mine până se vor fi scorojit
pereţii şi oamenii şi copacii,

ajută-mă să mai străbat
cu demnitate câteva ierni
şi câteva pustietăţi până vine
potopul,

până atunci te rog
ţine-mă de trupul acesta
de cenuşă,
să pot privi haosul,
drept în ochi.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

nu eram de atunci,
tot ce venea,
nu văzusem,
nu aveam
tactici de sprijinit gândul,
se făcea greu, foarte greu
şi cădea.

era duminică la fântână,
mă uitam la femeile
care îşi spălau lacrimile cu leşie.
în aer se împânzea
un miros de bandaje murdare,
ca şi când ochii lor ar fi zăcut
prin spitale de război răni întregi.

lângă ele erau copii şi câini,
aveau aceleaşi priviri ridicate a frică
şi întrebare,
le era foame,
dar aşteptau cu maţele mute
să se scurgă durerea aia
a sângelui din femei
odată cu leşia şi sarea.

din case se auzea
câte un glas gros de băutură putredă
chemând încă o sticlă
sau încă o datorie la pat.
după gardurile conjugale,
era aproape târziu.

ici-colo se aprindeau lămpi abătute,
semn că se întorceau la tristeţe
ca tâmple supuse.
după ele veneau,
căscând de foame şi nevinovăţie
copiii şi câinii.

era spre noapte duminica,
nu mai era chiar sărbătoare,
palmele se auzeau înjurând
de dumnezeii mă-tii de femeie obrajii,
lasă că până mâine îţi trece.

apoi era linişte.

pe câte un prag,
mai rămânea un nesomn de copil,
mânca
un colţ de pâine umplut cu brânză.
se uita
la măreţia domnului
care a făcut stelele.

şi cred că la sfârşit plângea.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primarul la şedinţele Consiliului local (atunci când un frizer e consilier)

Când dânşii se adună-n centru,
Iar unul nu votează "pentru",
Când se termină acea rundă,
Îl pune pe frizer să-l tundă!

epigramă de Mihai Enachi
Adăugat de Mihai Enachi
Comentează! | Votează! | Copiază!