Despre tata, niciodată

Cât de greu îi era să nu imite,
uneori nu-ţi permiţi nici măcar luxul de a fi cel mai grozav nimeni dintr-o rază de la becul unui gang!
Să reuşeşti să stai într-un picior
cu ochii închişi, fără să te clatini.
durerea resemnării să atârne pe taler tot atât cât un kilogram de aur!
La un asemenea preţ scăzut al vieţii nu-i mai rămăsese decât laţul îngrădirii,
adoraţia oarbă pentru câmpurile cu maci pe care le înrăma în fiecare vară pentru mama,
l-a alungat pe tata sub capacul oraşului.
Voia să depună o coroană la mormântul singurei lui iubiri
aşa că i-a îmmpletit una din străzile cele mai frumoase.
Spre bătrâneţe şi-a îndreptat atenţia spre singura lui vocaţie,
se aşeza la fereastră şi picta nebunia,
n-a reuşit niciodată să combine două nuanţe
nici să se strecoare în labirintul vieţii cu adevărat.
Mama l-a aşteptat până şi la intrarea în veşnicie,
ar fi trebuit s-o ajute să-şi ridice speranţele colbuite,
cum se ridicau şi făceau câţiva paşi,
se împleticeau şi cădeau într-un scâncet de nou născut.

poezie de Camelia Buzatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caietul de desen al mamei

Când eram mică, mama purta legate de mână pensule –
câte una la fiecare deget, subţiri şi mai întotdeauna murdare de culori,
şi nici nu vă închipuiţi ce frumoase culori...
Mama picta. Deschidea palma
şi din palma ei izbucneau zboruri de fluturi. Mama
îşi apropia mâna făcută căuş de chipul meu, când îmi venea să strănut.
„Strănută în palmă”, mă îndemna zâmbind.
Strănutam albastrul pe cer, galbenul în lanurile de floarea-soarelui,
câteodată strănutam ploaia şi mă ascundeam râzând şi cu pletele ude,
şi mama îmi cânta despre fericirea care trăieşte într-o căsuţă cu trei pitici,
mama picta
pe căsuţă un horn,
pe masa piticilor – o bucată mare de ciocolată,
pe sufletul meu, linişte, linişte...

Mama picta. Tata ridica ziduri.
Cărămidă peste cărămidă, grindă peste grindă, altă grindă, alte cărămizi...

Eu mă ţineam de zid să învăţ mersul în două picioare,
mama, la câţiva paşi înainte, îmi desena drumul pe lespede,
mama picta...

poezie de Alina Dora Toma
Adăugat de Rodica Muntea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se duse mama

Un poem dedicat finului meu, care azi şi-a condus mama spre veşnicie...

Se duse mama-n pulberi şi-adâncimi,
Durerea, iat-o... a-nflorit în mine,
Primeşte-o "Doamne" printre heruvimi,
Măcar acolo, vreau, să-i fie bine.

În ochii mei topiţi de plâns... priveşte
Şi odihneşte-o... în tăceri de lut
Mereu... ea m-a iubit''Dumnezeieşte"
Şi cât aş vrea-n amurg... s-o mai sărut.

De poţi"Părinte", spal-o de păcate,
De-a mai greşit... cu mila,"Tu"o iartă,
De-atâtea săptamâni, noapte de noapte,
Nici n-a venit... şi nici nu mă mai ceartă.

Se duse mama... ştiu c-a fost chemată,
Pe această lume... duhul îi e floare,
Copil nu mai sunt de-astăzi, niciodată
Şi de-acest lucru, sufletul, mă doare.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că atunci aş fi ales nebunia

aş fi ieşit din carnea mea ca dintr-o puşcărie
şi te-aş fi urmat până la capătul vieţii
aş fi stat în genunchi la fiecare popas
te-aş fi şoptit încet rugăciune după rugăciune
te-aş fi îndesat în pieptul meu
ca pe singura bucurie a acestei lumi

poate ca atunci aş fi ales nebunia
că îmi erai atât de frumos
atât de uşor de purtat în sânge
şi te-aş fi urmat
cu siguranţă te-aş fi urmat
pe toate străzile înguste ale vieţii
da
da
te-aş fi urmat
ca orice femeie îndrăgostită
ţi-aş fi atins tâmplele
cu buzele arse de aşteptare
iar tu mi-ai fi tatuat umerii
cu degetele tale subţiri

poate ca atunci aş fi ales nebunia
aş fi făcut poteci prin toate pădurile
aş fi luptat cu întunericul tău
dar vremea aceea s-a dus
nu-i aşa că m-ai aruncat într-un cufăr vechi
ca pe cea mai neînsemnată amintire a ta
nu-i aşa

poate ca atunci te-aş fi ales
nebunia mea

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâta frământat

Ţi-au intrat crăpăturile mâinilor
în pâine,
mamă,
de-atâta frământat
cu lacrimă şi miere
inima ţi s-a adâncit în alb
genele ţi s-au odihnit pe rumeneala ei,
chiar dacă troienele se ridicau
mereu tot mai ameninţătoare pe la tâmple
nici măcar ploile
ce-ţi murdăreau cerul sufletului
nu-ţi făceau pâinile mai amare,
cu toate că încet încet
deveniseşi rana unui tăceri
atât de mică
printre înţelepciunea altor tăceri
încât ştiam că
nu vei mai avea niciodată dorinţe!

poezie de Camelia Buzatu din Spinii secundelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un om intrând într-un poem

Un om intrând într-un poem
ca într-o fântână a tinereţii fără bătrâneţe şi
a vieţii fără de moarte, salută,
îşi lasă la intrare trecutul,
se uită în stânga şi în dreapta
să zărească vreun cunoscut
-degeaba-
toţi ceilalţi au ratat intrarea,
îţi caută un loc să-şi aşeze sufletul,
toate scaunele cu vedere spre veşnicie
sunt ocupate de cei mai grăbiţi,
de odinioară,
toţi pereţii sunt acoperiţi de sentimente
ca de opere avangardiste,
caută o uşă să plece înapoi,
dar uşa s-a închis deja în urma sa,
priveşte spre cer căutând
o geană de lumină
apoi se apucă să rescrie poemul...

poezie de Maria Postu (12 iunie 2015)
Adăugat de grizantema
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

Astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între tată şi fiu
nu o să întreb nimic despre cei
care se vând pentru câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata... s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi suspina

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă mama e acolo şi mă priveşte de sus
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu mai am pe nimeni şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au fost cândva pe-aici

e târziu, Doamne!
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume din Volumul: Temniţa de sub rană
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luptă

Când eram mic ceva mie însumi mi-am promis
Că voi lupta din greu pentru un anumit vis.
Am pornit de unde-au pornit mulţi, de nicăieri
Cu gândul de a fi mai bun azi decât am fost ieri
Şi nu m-au speriat deloc uşile închise în nas,
N-am vrut să dau în spate nici măcar un pas
Mi-am zis în gând: "nu-i nimic, mai mult muncesc,
Iar într-un final tot ajung unde-mi doresc."
Pe drumul vieţii nimeni nu-i dispus să te ajute
Unele persoane în loc să-ţi zică o vorbă bună, rămân mute
Dacă se întâmplă să cazi, trebuie să cazi în picioare
Fiindcă hienele te vor lovi unde te doare cel mai tare
Şi tot ce poţi face pentru a evita fiecare dramă
Este să rămâi puternic, asta-i singura ta armă.
Trebuie să-nveţi din loc să urneşti munţi,
Greutăţile cu zâmbetul pe faţă să le-nfrunţi!

poezie de Alina-Georgiana Drosu (2 octombrie 2017)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între Tată şi Fiu
nu o să întreb nimic
despre cei care se vând pentru
câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata, s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi lăcrima

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua aceea
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă sufletul e în mâinile tale
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu am alţi părinţi şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au trecut pe aici

e târziu
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată o asemenea stare. Nu eşti nici mort, nici viu. Te simţi ca un foc care abia mai pâlpâie, gata să se stingă. Stai cu ochii deschişi, te uiţi într-un punct fix, dar nu vezi nimic. Şi nici nu te gândeşti la nimic decât la propria ta oboseală de a trăi şi de a muri. Răstignit undeva între viaţă şi moarte, nu eşti bun pentru niciuna dintre ele. Parcă pluteşti în derivă şi aştepţi să fii aruncat pe un mal, ori al vieţii, ori al morţii, ţi-e egal.

Octavian Paler în Viaţa pe un peron
Adăugat de Rovena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amare amintiri

nimic nu mai e
cum a fost odinioară
nici paşii
nici mersul
ocolul
plin de pietre şi gol
goluţ
în urma paşilor semănaţi pretutindeni
acum
e plin de iarbă
şi e-mbrăcat
în verdele ei pustiu de pustiu
de parcă iarba acesta nu aduce viaţa ci
doar opusul ei

cohea e goală
câteva lucruri dezordonate şi
lipsite de viaţă
de parcă
niciodată acolo nimani n-a fost

acolo la cohe
pe trepte
a căzut mama şi s-a lovit amar
trebuind
mai târziu să meargă la Gilău la soru-mea Angela
care a dus-o la spital
şi de acolo
i s-a tras şi plecarea
cu timpul

şi mama
a fost în ultima parte a vieţii o femei sfântă
n-a ştiut
decât să facă bine- să cânte şi să se roage Lui Dumnezeu

acum
după atâţia ani de la plecarea dânsei la cele veşnice
pustiu
pustiu
pustiu e totul
în cohe şi-n casă
în grădinuţă şi-n ocol
nu
se mai aude nici glasul lu" tată bătrân
nici tata
nu mai umblă prin ocol să taie lemne
sau o videre de apă să aducă de la fântână
nu se mai aude nici cântarea mamei
spre lauda Lui Hristos Domnul
nu-i nimeni
nimeni
şi orice
glas a amuţit
toţi trei

sunt în mormânt
aproape de Bărc
de locul nostru cu pruni şi părul
a cărui pere le-am păzit eu pe vremea colectivului
care ni le-a dat nouă într-un an sau doi
nu mai ştiu exat

Bogata de Jos
spic de vânt pe aripa ploii

poezie de Ioan Daniel Bălan (23 iunie 2018, Cluj, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai mare parte a problemelor noastre apar doar pentru că nu le-am privit niciodată cu adevărat, nu ne-am îndreptat niciodată atenţia asupra lor pentru a vedea ce sunt ele în realitate. Încercaţi să creaţi numai lucruri frumoase, nu aduceţi la viaţă nimic urât. Nu aveţi prea mult timp şi nu aveţi nici multă energie de pierdut. Având o viaţă atât de scurtă, având o sursă de energie atât de mică, este pur şi simplu stupid să o pierdeţi în tristeţe, în furie, în ură, în gelozie. Folosiţi-vă energia în iubire, folosiţi-o în acţiuni creatoare, în prietenie, în meditaţie; îndreptaţi-vă spre ceva care să vă înalţe. Şi cu cât vă înălţaţi mai mult, cu atât întâlniţi mai multe izvoare de energie care stau la dispoziţia voastră. Depinde numai de voi.

Osho în Viaţa este aici şi acum
Adăugat de Andreea Trifu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vocaţie există mai multă iubire decât în multe relaţii de cuplu. Imaginează-ţi. Omul cu vocaţie se trezeşte cu entuziasm de dimineaţă, întreaga lui viaţă, pentru a munci neobosit ca să dăruiască lumii creaţiile sale. Munca lui va ajunge să bucure oameni pe care nici măcar nu îi cunoaşte dar prin ce a creat le va transmite o bucăţică din spiritul lui, din iubirea lui. Câte relaţii de cuplu cunoşti în care atitudinea permanentă este de dăruire cu bucurie, zi de zi, aşa cum este în viaţa omului cu vocaţie? Poate că relaţiile de cuplu au alt rol în viaţa noastră şi cei care caută iubirea aceea descrisă în mitologie şi cărţi ale înţelepţilor sau cărţi sfinte, ar trebui să înceapă căutarea ei în alte părţi fără a minimaliza importanţa relaţiilor de cuplu. Dacă ar fi să numesc suferinţa numărul 1 cu care un psiholog se confruntă, aceea ar fi dezamăgirea oamenilor că ceilalţi nu le fac pe plac, nu îi servesc şi nu îi iubesc. E o suferinţă care nu şi-a găsit rezolvarea niciodată aplicând metodele deja cunoscute şi nici nu se va găsi o rezolvare până când căutarea şi atenţia omului suferind nu se vor îndrepta spre adevărata sursă a iubirii.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O îmbrăcăminte foarte specială

Mama deja nu mai este,
mama a plecat într-un nor alb, cu un porumbel alb.

Ultima zi înainte de a se duce
s-a trezit fără durerea pe care o avea în fiecare dimineaţă,
în ziua aceea nu a mai plâns,
ne-am jucat şi am râs împreună toată dimineaţa.

Mama a plecat acum treisprezece ani,
dar eu mereu o aştept,
pentru că ea vine în fiecare noapte,
se apucă să tricoteze şi vorbeşte cu mine despre tata şi depre cer,
ca atunci când nu plângea de durere.

Mama mi-a spus că deja nu mai plânge,
dar este o minciună, eu îmi fac totdeauna somnul
şi ea plânge înainte de a pleca din nou,
să nu-i spuneţi ce v-am povestit.

Iar eu plâng când ea pleacă,
pentru că nu o mai văd în salon,
deja nu mai citeşte biblia
pentru că vorbeşte cu Dumnezeu, mereu îmi vorbeşte de Dumnezeu.

Eu încă nu pot să merg la Dumnezeu,
Mă rog în fiecare seară,
dar mama spune că trebuie să aştept ca el să mă cheme,
că atunci când va termina de tricotat o îmbrăcăminte specială, trebuie să o facă
Dumnezeu o va trimite după mine
şi vom merge împreună pentru a ne juca din nou,
şi asta va fi pentru totdeauna.

poezie de Josue Trejos Campos din Din poezia Americii Latine, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu mă-nghesui în sufletul nimănui. A te înghesui înseamnă a te îngrămădi într-un loc strâmt, a sta incomod. Ceea ce nu-i bine nici pentru mine, nici pentru celălalt...
Când te aşezi într-un suflet, trebuie să ai locul tău. Să nu accepţi să stai pe margine, şi nici în picioare. Dacă ai plătit pentru bilet, vei spune că-i dreptul tău! Posibil să ai dreptatea ta. N-am să te contrazic. Îţi voi spune doar că locul tău cumpărat va fi valabil exact cât preţul pe care l-ai plătit! Ştii de ce? Pentru că cei care vând vor fi întotdeauna preocupaţi de-a lungul vieţii să taie bilete...

Vali Şerban în Iartă, crede în tine şi mergi mai departe (2021)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brotac

Destul cu-aspectul ăsta de poşetuţă. Cum ar putea o poşetuţă
Să se strecoare pe sub uşa şubredă şi să stea,
Plină de satisfacţie, în casa unui om?

Te caţeri venind spre mine pe toate cele patru colţuri –
Mână dreaptă, picior stâng, mână stângă, picior drept.

Te iubesc pentru că eşti un brotac,
Pentru că te târâi ca un luptător japonez
Şi pentru că nu nu eşti deloc speriat.

Te iau în poşeta palmei mele deschise
Şi te depun afară exact sub
Fiecare stea.

E un giuvaier în capul tău? Brotacule,
Tu ai pus unul în mine,
O scânteie micuţă într-un loc întunecat.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste

Magnolii albe cad secerate în raze de lună plină.
... eşti cel mai minunat demon de care m-am putut îndrăgosti!
Se cern albe petale peste mormântul replicilor noastre.
... nu vreau să te otrăvesc, atunci când îţi spun că te iubesc!
Îmi zâmbeşte, dintr-o fotografie întunecată, un colţ de mască.

***

Bătăile unor inimi de gheaţă, au început să nu se mai audă,
Timpul a fost nemilos şi soarta cuvintelor, prea crudă.
Peste maidanul cu dragoste au sărit, câţiva paşi rapizi,
La marginea oraşului, cu lumini argintii, transformaţi în hibrizi,
Doi copii străini de metaforele unei vieţi parfumate,
Stau calmi, cu ochii în lacrimi, dar spate în spate.
Povestea nu a reuşit să înceapă şi nici final n-o să cunoască...
Moment de rătăcire şi timp puţin să-şi mai dorească.
Cum degetele se-mpleteau în promisiuni de luptă,
Acum nici gând să mai aştepte, doar gheaţa mai ascultă.
Ca doi frumoşi necunoscuţi se depărtează de cuvânt
Şi împletesc în drumul lor,, cum ar fi fost?" şi,, unde sunt?".
Ieri au atins speranţele, azi despărţirea
Pornind pe drumul unui mâine, cunosc dezamăgirea.
Fără îmbrăţişări, deşi s-au strâns în braţe cu poveştile,
Se caută-n tăcere grăitoare, în timp ce îşi redecorează măştile.
Doar spate în spate, doar bătăi de gheaţă, doar deşert împietrit
Au fost unul din doi, acum... s-au strivit într-un sfârşit.
,, Voi fi mereu aici!",, Nu mă vei pierde!"
S-au transformat în simple replici pentru povestit.

poezie de Florinow Maria Luca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vai, ce proastă putuse fi în momentul în care depusese afurisita aceea de reclamaţie împotriva comandantului misiunii! Ar fi trebuit s-o rupă imediat în zeci de mii de bucăţele; sau şi mai bine, să n-o fi scris deloc! Dar o scrisese; ba o şi depusese, semnată, de mâna ei, iar asta o îndepărta mult faţă de el. Ea însă... Sentimentele ei... Ah, dacă ar şti el! Dar cum să ştie el ceva ce nici măcar ea nu ştia prea bine?! Ah, ce dificil i se părea totul Liei! La ce-o putea ajuta psihologia sau psihiatria în asemenea cazuri, în care era şi ea direct implicată? Bineînţeles, cu nimic. Mama ei avu de aşteptat aproape până la 08.00 ca ea să fie echipată, gata de plecare. Se apropie timid, încet, cu paşi mărunţi de mama ei, mai ales că acum era şi domnul Virgil Stancu acolo. Tatălui ei ce-o să-i mai spună? Ar prefera ca dânsul să n-o întrebe nimic, dacă s-ar putea, să nici n-o observe, s-o ignore. Era oare posibil? Evident, nu!

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste fără final... - partea a doua

Şi s-a stins apoi moşneagul... a trecut la cele sfinte
Iar,, mamaie'' şi,, tataie''... dorm acuma în morminte
Dar povestea începuse c-o fetiţă abandonată
Crescută de-aceşti bătrâni, fără mamă, fără tată

Mai târziu şi-a găsit mama, devenise adolescentă,
A iertat-o şi-a dorit-o pentru viitor prezentă
Şi-a cunoscut tatăl vitreg, fratele, sora mai mică
Dar o frământa-ntrebarea:,, Unde-i tata? Am bunică?''

Trecuse prin şcoala vieţii şi acum era studentă
Întrebarea:,, Unde-i tata?'' devenise mai frecventă
Şi-a pornit aşa într-o doară într-o bună dimineaţă
Să-şi caute rădăcina într-un sat pierdut în ceaţă

Cu emoţie şi teamă a bătut uşor la uşă
Fata cu ochii albaştri şi cu faţa de păpuşă
I-a deschis atunci bunica şi-a-mbrăţişat-o îndată
Apoi i-a întins o poză,.... doar o poză în loc de tată

Printre lacrimi şi suspine a-ntrebat-o:,, Unde-i tata?''
Iar bunica răvăşită şi-a îmbrăţişat nepoata
N-ar fi vrut ca ea să ştie că s-a spânzurat de tânăr
Pentru că nu l-a lăsat să-şi ia grijile pe umăr

Să se-nsoare cu iubita rămasă însărcinată
Şi-o privea cu remuşcare şi cu drag pe biata fată
Parcă ar fi vrut să-ntoarcă înapoi timpul şi viaţa
Să-şi aducă-napoi fiul la fetiţa lui şi,, soaţa''

Era însă aşa târziu şi o năpădeau regrete
Tot privind la ochii albaştri, la figura acestei fete
Care seamănă aidoma cu bătrâna străbunică
,, Doamne, cât e de frumoasă!''... Nu putea mai mult să zică....

Şi-a plecat tânăra tristă iar la studii, resemnată,
Dar ştia acuma unde-i cel care i-ar fi fost tată
Este clar o eroină din romanul vieţii sale
C-un parcurs întortocheat şi.... puţin noroc în cale....

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a doua venire

mereu mi s-au împlinit presimţirile.
vă vorbeşte un om născut acum o sută de ani
ce speră mereu iubirea să-i facă o rană urâtă
pentru a se întoarce acasă.

nu-mi doream nimic altceva
decât să fiu un copil greu de minţit;
aşadar m-am umflat de plâns.

nici măcar nu puteam să spun că mi-e frică.
sufeream cumplit după apă,
iar apa spumega în scoarţa copacilor desfiguraţi de durerea
pe care doar o secetă lungă sau focul ţi le poate produce.

i-am spus unui preot catolic:
mama ţine în cameră tabloul cu tata.
lumina din stradă,
lumina maşinilor ce virează îi schimbă privirea.
uneori este rea,
alteori pare a unui om resemnat cu faptul
că lumea lui e mult prea departe,

deci nu-mi vorbiţi despre iad.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu voi pleca la tata

astăzi am mers mai mult
decât în toate zilele

venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină

sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine

închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna

e destul de lungă

tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte

nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil

cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte

în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană

emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata

poezie de Teodor Dume din Moartea, un fluture alb (1 februarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!