Eu, prin mama mea

Tristeţea e prelungă în plânsul de copil,
Atât de sinceră şi pur definitivă,
Curate lacrimi spală privirea bleu vernil
Din sufletul gonind spre drumul în derivă,‎

El vede oare începutul sau sfârşitul
În spatele retinei neclarelor priviri?
Îi este dor de viaţă sau de infinitul
Ascuns în spatele multiplelor muriri?

Neconsolat îşi zbate mâinile în aer,
Himere pe pământ priveşte cu uimire,
Fuioare lungi de visuri din al speranţei caier
Se- ncurcă în neştire în miile de fire,

Le-ar despărţi dar poarta e-nchisa în uitare,‎
De parcă ar uita spre-a veşnic repeta,
Memoriile luminii din viaţa-i trecătoare;
Copilul meu prin mine iar eu prin mama mea.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitare

Câteodată uit,
Uit totul,
Uit rotund,
O uitare precum un fruct
Al pasiunilor pierdute,
Cu gust de timp mohorât

Şi atunci o zăresc cum fuge
Clipa despletită,
Pe un maidan al părerilor de rău,
Julită de trecut,
Desculţă‎ de prezent,
Tânără de viitor,
Chicotind ca vântul,
La un singur oftat secundă
De miezul sufletului,
Pe ceasul aceloraşi lacrimi,

O prind din urmă,
De umerii ei mici
Şi îi spun cu milă,
Scuturând-o,
"Tu de aici nu mai pleci niciodată,
Deoarece
Vei îmbătrâni clipă
Iar eu nu te voi mai recunoaşte

Vei avea şi tu
Copiii tai,
Îi vei învăţa dispreţul
Prin semne
Şi preţul
Ca troc;

Ce-ţi pot eu oferi
Pentru
A nu-ţi ‎ mai uita părinţii?

Poate că doar iertare,
Căci altfel,
Bătrână,
Matusalemic brazdată
De fagurii timpului,
Nu-ţi vei îngădui clipă,
Calea
Reîntoarcerii
În mine.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moire

În spatele retinei, un ocean de noapte...
Irişii-mi ţin lumina de talie,
Klotho o toarce, Lachesis îi măsoară pasul,
iar Atropos...
Tu, Atropos...
Gânduri în derivă îţi poartă nînduplecarea
spre malul unde negru redevine alb,
unde totul e nimic şi nimicul e tot.
Hai, taie!
Firul meu se-nnoadă în ghemul lumii,
eu vorbesc din nou limba pietrelor...
Irişii-mi ţin lumina de talie,
ea curge uşor din strânsoare,
în spatele retinei susură ziua,
moirele torc, măsoară...

poezie de Adrian Vizireanu‎
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E-atâta viaţă-n cimitir...

E-atâta viaţă-n cimitir, rămasă netrăită,
‎Atâta dor, visări, iubiri sub glia-nţelenită,
‎Ce-au fost curmate timpuriu, ori după lungi coşmaruri,
Scurtate-au fost şi dulci plăceri şi nesfârşite-amaruri‎.

‎Atâtea ţeluri cu cei duşi pe veci sunt îngropate,
Sub lespezi grele zac virtuţi ce-au fost mult lăudate,
Ambiţii, titluri, vanităţi, însemnele-nălţării,
Pe piatră-nscrise-ar vrea a fi o piedică uitării.

Atâta farmec risipit în clipele sublime
E îngropat şi e-nghiţit în lut în adâncime...
‎S-au stins invidii, neiertări şi fapte necinstite,
Prin praful vremii s-au pierdut blestemele rostite.

‎Ei au păşit-naintea ta în lumea de tăcere
Şi cât de multe ar schimba de le-ar mai sta-n putere!
Dar nu mai pot, s-au adâncit în somnul de sub glie
Şi-aşteaptă-a Judecăţii zi când morţii o să-nvie.

Tu eşti în viaţă, ce-ţi doreşti, la ce-ţi opresti privirea?
Spre ce te-ndrepţi şi unde cauţi să-ţi afli împlinirea?
De eşti un fiu risipitor... te du prin cimitire
Ca să nu uiţi: cândva şi tu vei fi doar amintire!

poezie de Olivia Pocol din volumul de versuri Anotimpuri (4 octombrie 2019)
Adăugat de Olivia Pocol
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă primăvară

Renaşte primăvara iar în mine
Şi mă-nnoieşte pentru-a câta oară!
E-un suflu de-nviere‎ ce revine,
E-acea speranţă ce nu vrea să moară.

Renaşte primăvara ‎iar în mine
Şi-ncet topeşte lespezile gheţii,
‎Mă-nvăluie lumina şi mi-e bine,
Simt calda-mbrăţişare a vieţii.

Renaşte-n mine iarăşi primăvara,
‎De cânt şi ciripit tresaltă zorii,
‎Un greier slab îşi ţârâie vioara,
Sub curcubeu se împăcară norii.

Renaşte primăvara iar în mine,
Nevinovaţi, pe pajişti, zburdă mieii,
Doineşte lin zefirul pe coline
Şi mă îmbie la visare teii.

Vreau verdele să-mi bucure privirea,
Să uit de valea tristă, cenuşie‎,
‎Dar mă grăbesc să-mi împlinesc menirea:
‎Din muguri să-nfrunzesc cu gingăşie,

‎Să-mbobocesc o floare albă-aleasă
Şi să-nfloresc la marea sărbătoare,
‎Când îmbrăca-voi haină de mireasă,
În primăvara cea netrecătoare.

poezie de Olivia Pocol din volumul de versuri Anotimpuri (23 martie 2020)
Adăugat de Olivia Pocol
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fulgilor crăiasă

Cochet,
În nuanţe violet,
Înfăşurat în mantia-i de visare,
Al toamnei ocru şevalet
Se prăbuşeşte pe cărare,

Discret,
Un soare ultraviolet
Pe nevăzute parcă azi dispare,
Se-nfig precum un piolet
Zâmbirile-i ce-au devenit atât de rare,

În sufletul ce astăzi pare-a fi de stâncă,
Unde iubirile de-o vară tremur' încă,
Unde se pregăteşte să-ţi devină iar mireasă,
Imaculata zărilor Cenuşăreasă
Înrobitoare prin privirea ei adâncă,

A fulgilor crăiasă.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi-n noi "e putred mărul"

Prea bine ştim că nu ştim totul,
Dar câţi din noi ar vrea să-nveţe?
‎Puţin pricepem, dar dăm votul
Şi suntem gata de poveţe.

E drept că nu-i dreptate-n lume,
Prea des sărmanul păgubeşte,
Iar opresorul n-are nume,
Dar ne mai pasă, ne priveşte?

‎E-adevărat că adevărul,
Când nu-i întreg, e tot minciună,
‎Pe dinăuntru-i putred mărul,
Dar ‎arătăm doar partea bună...

Murim din clipa când ne naştem
‎Câte puţin, cum arde-o iască,
‎Din ale vieţii mulţi cunoaştem,
Dar ce puţini ştiu să trăiască!

Ne războim în timp de pace,
Mereu găsim în alţii-o vină,
Nimic nu pare să ne-mpace,
Noi vrem "justiţie divină"!

E-un dar să poţi să simţi cu fraţii,
‎Să-i poţi citi ca pe o carte,
‎Dar ne vedem mai buni ca alţii...
‎Ce hău de ei ne va desparte!

Oh, vai de cei bogaţi, sărmanii,
Nefericiţi îmbătrâniră;
În lumea-n care-au preţ doar banii
‎Chiar şi-nţelepţii-nnebuniră!

poezie de Olivia Pocol din volumul de versuri Anotimpuri (12 iunie 2020)
Adăugat de Olivia Pocol
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutând sfârşitul în propria uitare

Strada întoarce spatele spre soare,
Tălpile mele îi fac frecţii cu umbre,
Timpul plouă cu priviri nesigure,
Doctorii au sentimentele sumbre.

Strigătele durerii sunt temperate
De fulgerul care inundă pământul,
Pietrele intră în propriul mormânt,
Gâtul mirării pune în laţ cuvântul.

Mila mea urzită e singură-n frică,
Trupuri osoase sunt în vegetare,
Strada întoarce privirea în noi
Căutând sfârşitul în propria uitare.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Mama e cânt de leagăn şi-adiere,
Mama e pentru prunc acelaşi vis...
Mama e veşnic dulce mângâiere
Şi sufletul îi este paradis.

În mama e fărâmă de iubire,
Frântură de dureri şi adevăr,
În mama este zvon de mulţumire,
În mama este lacrimă de dor.

E poarta sfântă, Cerului deschisă,
Iubire şi lumină pe pământ,
La tâmple, albă-ades în cărţi descrisă,
Cu suflet mare şi cu chipul blând.

E vad de lacrimi şi de suferinţă,
Rugă şi-ngenunchere şi cuvânt,
Cu dragostea de prunc, bună cuviinţă,
Adună anii vieţii ei cu sârg.

Roua de pe bariş, de pe altiţă
Şi murmurul din crâng îi e în glas...
Măicuţă bună, buna mea măicuţă,
Veşnic în amintire mi-ai rămas...

Mama-i pe veşnicie catedrala
Unde cu ochii-n lacrimi ne rugăm
Pios şi drept, spre-a ne ierta greşeala...
Mama e goana după adevăr...

Cu ea ni-i somnul limpeziri de ape
Şi visul împlinire pe pământ,
De ea suntem mereu tot mai aproape,
Căci mama e cuvântul cel mai sfânt.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericire

De-o viaţă îndrăznesc să lupt cu efemerul,
Având ca ideal de libertate, cerul,
Visez la unica fracţiune de secundă,
De bunătate omenească furibundă

Ştiind că infinitul este atât de mic
Atunci când din cenuşă încerc să mă ridic,
În ochii mei, până la pura lor culoare,
Albastră, sinceră, fragil nemuritoare.

Nu ştiu să pot să-nvăţ uşor a abandona
Speranţa cum că viaţa înseamnă altceva,
Mă ţine universul în a lui splendoare
Şi certitudinea că viaţa e visare,

Visarea întru idealul perpetuării,
Vânt împletit în cozi din capetele zării,
Visare de rotund încolăcit în spire
De infailibilă şi pură fericire.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O clipă verticală

O bătrâneţe tânără mi-aduce
Aminte de senzaţii, de răscruce,
De- un drum pe care singuri am fugit,
Mult înainte de a fi pornit,

De o privire parcă rătăcită
‘N puterea de a fi iubită,
Nu întristat şi nicidecum pierit,
Iubit- aşa cum eu mi- aş fi dorit;

Ţi- aduci aminte cum o clipă goală,
Ades se rătăcea pe verticală,
Spre cer tânjind cu mâinile întinse
Atât de necuprinsă- n necuprinse,

Cum nopţile erau un simplu zbor
Neinţeles, ascuns oamenilor,
Din care tu pierit te prabuşeai
Pe sânii mei când încă ma iubeai?

Priveşte ploaia calmă- n ochii mei,
Cu transparenţa purităţii ei,
Pe care dacă tu nu o pierdeai,
Eu încă te aveam, tu ma aveai,

Dar tinereţi bătrâne de puteri
Ne- au luat pierdute- n sens, ziua de ieri
Şi plouă ca- ntr-o moarte verticală
Ce îşi alintă noaptea cea de smoală.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco (10 mai 2017)
Adăugat de SILVANA ANDRADA
Comentează! | Votează! | Copiază!

La chanson passive de la nuit

Căderea grea a somnului
trosneşte mai greu decât căderea ploii pe mii de maşini
mii de grădini, mii de umbrele sub care se ascund
mii de capete cu mii de iluzii.
Fire de iarbă lungi se întind
ca îndrăgostiţii dimineţilor
se amestecă prin genele noastre negre, somnoroase
atinse adesea de frunze ce cad ca şi cum nu ar fi fost niciodată.
Cad ca stramoşii, cad resemnat.
Vom învăţa şi noi, oare, căderea?
Ne vom ţine timid de mână cu timpul
şi când ne va da drumul, îl vom lăsa să ne întoarcă spatele?
Purtăm pe sub pleoape lacrimi
şi-n somn uităm de durere
ca să uitam în durere de somn.
La buletinul de ştiri nu vor spune niciodată
că s-a inventat un leac
pentru uitare.

poezie de Diana Dancu (9 decembrie 2009)
Adăugat de Diana Dancu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acelaşi pici

Trăieşte ca şi cum nu ai avea nicio posesiune,
Nimic pe care imperiul minţii tale să pună sechestru.
Gol precum vântul, translucid şi efemer precum gândul.

Ce ţi se poate întâmpla rău, atunci când mergi în tandem cu potopul?
Îţi surâde norocul, dacă pe cerul minţii tale stau agăţate întrebări existenţiale,
Ca: "De unde vin?", "Unde mă duc?", "Pentru ce mă aflu aici, pe bucata asta de pământ?".

Ca un pici, pierdut de mama sa în magazinul mare,
Ce năpădit de lacrimi reci şi grele, o caută disperat printre mormanele de haine.
Aşa sunt şi adulţii, care deşi înalţi ca munţii,
Tot îşi mai plâng de milă, dezorientaţi cum e zapada atunci când vede o cămilă.

Salvarea nu stă în următorea pastilă,
Care precum un cântec de leagăn, te mai adoarme pentru înc-un veac.
Ce păcat, că ne adormim copiii din cinci în cinci secunde, în loc să-i lăsăm liberi să zburde.

Copilul interior, la fel ca cel de-afară,
Nu vrea decât să urce-n pomul minţii, să-şi urmărească de-acolo părinţii.
Gândurile nu-l doboară, stolurile de emoţii nici că reuşesc să-l dea afară.
E statornic dar jucăuş, cum găseşti în coaja de ou şi-un albuş, şi-un gălbenuş.

Priveşte cu uimire un cărăbuş, în al său veşnic urcuş, şi se-ntreabă curios:
Oare ce-l împinge de la spate?
Dac-ar fi să punem în balanţă, toate eforturile naturii adunate, oare le-ar întrece pe-ale noastre?

Oare meseria unui pescăruş, de-a zbura cu miile de mile, îl enervează cum m-a enervat şcoala cândva pe mine?
Oare căratul de greutăţi are aceleaşi efecte în cazul furnicii, cum a avut asupra spatelui bunicii?
Oare cântatul neîntrerupt al greierului, îl aduce în pragul depresiei, cum li se-ntâmplă unor artişti?

Acelaşi pici, aceeaşi inimioară ce ţi-a însufleţit corpul pentru prima oară,
Îţi stă şi acum în piept, prinsă ca o insignă de seamă.
Aceeaşi şcoală în care ai simţit pentru prima oară ce înseamnă frica de a nu o da în bară,
Îţi e acum în amintire, menţiinând vii în tine aceleaşi sentimente de ruşine, frică şi umilire.

Lumea pe care acum o numeşti matură,
Nu este decât o umbră ce stă în spatele acelui pici.
Întoarce-te aici, da, aici, de unde te strig.
Fii iar copil, întoarce-te spre soare.
Să ai corp de adult şi suflet de copil, asta înseamnă să fii un Om Mare.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Mama e cuvântul ce-nseamnă viaţă
E izvorul de alinare,
E cărarea de îndrumare,
E a sufletului vindecare,
Mama e cuvântul ce-nsemană viaţă.

Mama e un glas în tăcere ascuns,
E o şoaptă şi-un veşnic răspuns,
La-ntrebări nedezlegate -
Mama le cuprinde pe toate!

Mama e un murmur şi-o gingaşă floare,
Mama e albina ce zboară în soare,
Mama e furnica ce veşnic adună
Cu toţii pe noi îmnpreună.

Mama e al cerului nour pribeag,
Mama e un mare de lacrimi şirag,
Vărsat pentru noi în necazuri -
Pe a vieţii înalte talazuri.

Mama e un cîntec străvechi,
Este numele fără perechi,
Mama este dorul din sufletul tău
Chemând-o mereu şi mereu!

poezie de Nicolae Burlacu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paharul

Cuprins de groaza şi fiorii morţii,
Cu faţa la pământ de grea mâhnire,
În Gheţimani‎, după lăsarea nopţii,
Isus se pregătea de pătimire‎.

Vedea în duh pe Iuda vânzătorul,
Mulţimi venind cu săbii şi ciomege,
Cum la Caiafa se-aduna Soborul
Şi cum ca pe-un tâlhar aveau să-L lege.

‎Vedea pe ucenici fugind cu frică,
Vedea la Petru trista lepădare,
Cum cărturari şi preoţi pumni ridică
Cerând a lui Baraba liberare.

Vedea-n Pretoriu strâmba judecată,
Potopul de batjocuri, biciuirea,
În Gheţimani, în clipa-ntunecată,
Vedea şi spinii, crucea, răstignirea.

Era de-amărăciune plin paharul
Şi-a plâns Isus acolo-n agonie,
Dar a văzut ‎ce va-nsemna Calvarul
Şi noua-mpărăţie ce-o să vie.

‎Vedea tâlharul pocăit la dreapta,
Pe-ntâiul ce-a crezut dintre sutaşi,
Pe ucenicii Lui cum Îl aşteaptă,
Vedea prin vremi sămânţa de urmaşi.

El va fi ‎celui slab îndrepţătirea
Şi ispăşirea pentru vinovat‎,
Ştia că jertfa Lui dă înfrăţirea...
‎Şi-ndată duhul I s-a-nviorat.

Şi a ales Isus să soarbă-amarul
Din cupa mult prea plină de venin,
Dar nu i-a mai părut prea greu paharul
Şi nici de netrecut al morţii chin.

poezie de Olivia Pocol din volumul de versuri Anotimpuri (14 decembrie 2019)
Adăugat de Olivia Pocol
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul ce cuvântă

Ma tem exclusiv de lipsa de teamă,
De încrederea oarbă în al altora sine,
De frauduloasele treceri prin vamă
Din ceea ce eşti spre a trece în tine,

O lipsă de teamă precum o turbare
Transmisă genetic din tată în fiu,
În inumană destrăbălare
A lumilor noastre întru pustiu,

Ruşine şi teamă, lipsite din noi
În cea mai frumoasă lume de bine,
Nevoi scufundate în vis şi noroi,
Preludiul ratat care veşnic revine

Şi nu mă-nspăimântă eclipse şi moarte,
Pe ceruri, pe visuri, pe umbre, pe ploi,
Atât cât caderea în propriul departe,
Ce-aşază veşminte pe oamenii goi,

Cadenţa mă doare, ilustra paradă
A paşilor toţi număraţi, ucigaşi,
Privirile care ţintesc făr' să vadă
În eroismul pierdut asumat între laşi,

Mă tem exclusiv de lipsa de teamă,
Să-mi uit replica mă înspăimântă,
Cât drama jucată trăind altă drama,
Pamântul îngroapă-n pământ ce cuvântă.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea zurgălăilor de ceară

Regină în caleaşcă de uitare,
Trece ades splendoarea clipei
Peste maidanul vieţii trecătoare,
Aflat la marginea risipei,

Îmbătrâneşte-mpărăteasa
Cât rugineşte atelajul,
Cât preotul şi preoteasa
Din smirnă rostuiesc mulajul

Roţii fără de cadran
Ce se înfige în pamânturi,
Clipă de clipă, an de an
Şi nimeni nu mai ştie cânturi

De noapte, care sorb lumina,
Cânturi de umbre care nu au scop
Ar trebui doar să-şi asume vina
Ca suntem şi rămânem doar un strop.
...
În lumea zurgălăilor de ceară,
Uitare pre uitare se omoară.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu

nu plânge noaptea
prin lacrimi de stele
lasă capătul lumii
şi vino spre mine
ia o coardă de suflet
şi fă-o sunet minune
cheamă prin vise
începutul luminii
lasă-mi, te rog, vie făclie
inima-mi care se zbate
în imagini şi-n clipe
nu lăsa gheţuri veşnice
să crească grele-n mine
nu vreau negre uragane
în suflet ucigaşe
nu mă alunga-n deşert
să pier în pustie
te rog mult, lasă să vie
destinul să-mi fie
un gând, o filă, o carte
scrise pe şoaptele tale
într-o noapte
cu lacrimi de stele

poezie de Viorel Muha (martie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

Poate că aşa a început totul
îţi înmoi degetele în culoarea roşu
aşa s-a făcut
iar pasărea învaţă să zboare chiar şi cu sânge şiroindu-i din trup
pe
cărărui vechi de brumă
chiar şi pe picioarele tale care merg în neştire ca să caute
mănăstiri curate
şi
bătăia veche de toacă
acum când a rămas doar o tăcere adâncă şi galbenă de s-au prăbuşit toate
cu pumnalul pe o bordură ca şi cum s-ar fi rănit toate ale lumii acesteia
poate doar pasărea să mai ştie
pe unde a trecut prin ce leagăne şi-a lăsat duhul
ori pe unde s-a despărţit pe lângă ce fântâni de lume
să mai treacă
hrăneşte naibii pasărea aceasta altfel
se vor opri ceasurile
după inima ei
acum
liniştită
mai sunt doar câteva cărărui de smochini şi de brumă amestecate în timpurile-acestea
probabil ar trebui să îţi scriu despre bărbat şi femeie
cum s-au întâlnit când era răcoare şi bine în poala pădurii
de unde atâta Adam de unde ar fi Eva pe care o strânge la piept după stânci
ţinându-i sânul cu mâinile crămpoţindu-l cu mâinile mâinile mâinile coapsa jupa dezvelitura ei netedă
dumnezeu a uitat culoarea în pasăre şi nu îi mai dă drumul vreodată
stă cu ghiarele-n ei
pentru că şi el este pasăre şi are un ochi în spatele capului şi cu ochiul acela nu lasă
e
doar
calea
îngerilor
care aşteaptă în spatele furiei care priveşte de departe perechea
va mai curge mult sânge până se va despărţi bărbat de femeie, din pasăre
ca să alerge din nou
întâmpla-se-va din nou atunci atingerea bărbatului
ţinându-i din nou poala rochiei ridicând-o deasupra capului să se dezgolească odată sfârşitului
bărbatul
femeia
ţinându-şi sufletul în mâini fiecăruia
p
â
n
ă
la Eden.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

ASUMARE TERŢIARĂ

În viaţa aceasta, precum un cadou vremelnic,
De răsărituri şi apusuri calculate,
Iubiri şi gânduri vinovat nevinovate,
În care-ţi cauţi imposibilul prielnic,

În viaţa aceasta dăltuită în neştire,
Din făuribile şi palide visări,
Din sinuoase şi aleatoare redresări,
Ce pleaca şi se-ntorc întru iubire,

E fiecare clipă un dar ultimativ,
Neinţeles, când cineva doar te iubeşte,
Însă privirile de tine îşi fereşte
Iar tu îl cauţi între veşnicii tardiv,

Ca singuri undeva-n acea statornicie,
A vaietului din bătăile de clopot,
A inimii pulsând ca mările în clocot,
Să reclădiţi aceea ce ar trebui să fie,

O antiteză a sintezei la murire,
În care nu greşeşti silabele din gesturi
Şi nu despărţi tot ce împărţi, cu resturi,
În care dăruieşi aşa întru neştire,

Spre neuitarea că am fost născuţi să fim,
Căci deseori te simt atât de vinovat,
Cum te condamni asemeni mie că ai furat,
Tot ceea nu poţi a transforma întru sublim.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericire

De-o viaţă îndrăznesc să lupt cu efemerul,
Având ca ideal de libertate, cerul,
Visez la unica fracţiune de secundă
De bunătate omenească furibundă,

Ştiind că infinitul este ireal de mic
Atunci când din cenuşa lui încerc să mă ridic
În ochii mei, până la pura lor culoare,
Albastră, sinceră, fragil nemuritoare.

Nu ştiu să pot să-nvăţ uşor a abandona
Speranţa cum că viaţa înseamnă altceva,
Mă ţine universul în a lui splendoare
Şi certitudinea că viaţa e visare,

Visarea întru idealul perpetuării,
Vânt împletit în cozi din capetele zării,
Visare de rotund încolăcit în spire
De infailibilă şi pură fericire.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!