Daţi-vă din lumină

Călătoream dinspre apus spre răsărit
şi am văzut, că moarte nu există,
că toate insurecţiile asupra acestui regim
sunt ornamente în jurul vieţii săpate,
şi mai sunt dihotomii ale Limbii,
ce, dacă e mută,
în "panta rei" o trezesc îngerii încuviinţaţi
de un om, de un om.
Dinspre apus călătoresc în fiecare zi
şi-mi decelez singura proverbialitate occidentală,
despre donatorii de sânge îndrăgostiţi de timp,
de unde pleacă înspre origini, spre lumină.
Atât de flegmatic am călătorit şi am descoperit
ce inutili în inserţiuni sunt vesticii,
care proslăvesc misterul beznelor.
Pe coloana vertebrală a estului e atâta lumină,
încât presimt revigorarea
sosirii mele din călătorie,
în locul de unde am pornit dinspre Apus.
Panta rei, ca o milostivă alegorie
a umanităţii...
Încep să călătoresc
pe unde mă duce lumina mută
din interiorul creierului, identic cu mine:
-Daţi-vă din lumină,
daimonii s-au întors
cu faţa spre soare.

poezie de Lilia Manole
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luke Havergal

Du-te către poarta dinspre apus, Luke Havergal,
Unde braţele iederii, albe, flutură pe pereţi batiste ca un sol,
Şi aşteptă-acolo-n amurg, vei primi veşti curând.
Frunzele-ţi vor şopti despre ea, iar unele duse de vânt,
Cuvinte-n zbor, te vor lovi, te vor arde ca un pârjol;
Dar, du-te, şi dacă-asculţi, ea te va chema încetişor.
Du-te către poarta dinspre apus, Luke Havergal –
Luke Havergal.

Nu, nu există zori pe cerurile dinspre răsărit
Pentru a fisura noaptea din ochiul tău înnebunit;
Dar, unde beznele din vest se-adună rând pe rând,
Întunericul va pune capăt nopţii în curând:
Cu fiecare frunză care zboară, Domnul ni se dăruie, ucis –
Iar iadul nu se judecă în jumătăţi de paradis.
Nu, nu există zori pe cerurile dinspre răsărit –
Dinspre răsărit.

Am ieşit din mormânt să-ţi spun ce ai de făcut,
Să-alung de pe fruntea ta acea flacără, acel sărut
Care strălucind în valuri de lumină şi de fum
Te orbesc într-atât că nu mai vezi adevăratul drum.
Da, există-un singur drum spre locul unde-i ea,-n azururi,
Amar, dar unul pe care credinţa nu-l va pierde pururi.
Am ieşit din mormânt să-ţi spun ce ai de făcut,
Ce ai de făcut.

Mai există poarta dinspre apus, Luke Havergal,
Cu frunze pe pereţi albi precum batista unui sol,
Du-te, pentru că vântul le sfâşie zi de zi,
Nu-încerca să desluşeşti ghicitori lumeşti, orice ar fi –
Nici să le urmăreşti căderea continuă-n gol;
Ci, du-te, şi dacă mai crezi în ea, te va chema din nou.
Mai există poarta dinspre apus, Luke Havergal,
Luke Havergal.

poezie de Edwin Arlington Robinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre Inalt

Iubire pe verticalã
dinspre jos înspre Sus,
dinspre omenesc înspre Absolut:
-Altar înã lţat prin Cuvânt.

Iubire pe verticalã,
dinspre Sus înspre jos,
dinspre Nemã rginit înspre cei mulţi:
-Luminã revã rsatã în noi
spre Înalt.

poezie de Adriana Weimer
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul fanfarei din orfelinat

Pe muzica fanfarei din orfelinat
un vânt dinspe apus cutriera pe-afară,
pe rafturi strâmbe cărţile dansau ciudat,
un tren rănit sosea neaşteptat în gară.

Pe unde reci veneau să se aşeze-n pat
bemoli din saxofon, căzând ca o povară,
pe muzica fanfarei din orfelinat
un vânt dinspre apus cutreiera pe-afară.

Te aşteptam tăcut, privind îngândurat
spre uşa maronie ce dădea spre scară,
speram s-ajungi la mine, neîntârziat,
în sânge să îmi torni teribila povară
pe muzica fanfarei din ofelinat

poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediţia: 15 decembrie 2019 (15 decembrie 2019)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde?

Auzi cum şuieră prin frunze
Îngălbenite nostalgii
Plutind spre undeva, confuze?
Tu unde pleci? De unde vii?

A vieţii toată frumuseţe
E undeva, mai spre apus...,
Când toamnei eu îi dau bineţe,
Tu unde eşti? Unde te-ai dus?

Când vântu-n ramuri mai foşneşte
Spunând povestea lui, şoptit,
Şi frunza-n pom iar rugineşte,
Tu unde eşti? Unde-ai pornit?

E linişte şi se aude
Doar frunza care s-a uscat,
Te caut, dar nu eşti niciunde...,
Unde te-ai dus? Unde-ai plecat?

Sunt străzile tot mai pustii
Şi vânturile tot mai reci,
În nopţile lungi şi târzii
N-am să te-aştept, dacă mai pleci...

poezie de Florentina Mitrică (16 octombrie 2018)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă dinspre pământ spre cer

Plouă, anume, dinspre pământ spre cer,
Dinspre taina iubirii spre taina de mister,
Mi-i gândul împăcat, că peste zări departe,
Ai ţesut cu inima cuvinte într-o carte.

Ai şlefuit din nuferi culoare şi lumină,
Ai şlefuit din stele crucea ta divină,
Ai venit cu mărul şi floarea vorbitoare
Să-mi dăruieşti sărutul, simbol de neuitare.

Mi-ai schimbat credinţa în vise şi plăceri,
Ai rămas în mine cu stelele şi-mi ceri
Să-mi altoieşti în vreme versul tău prin vers
Chiar dacă-n toamna vieţii plouă-atât de des.

Plouă, anume, dinspre pământ spre cer,
Dinspre taina iubirii spre taina de mister,
Mi-i gândul împăcat, că peste zări departe,
Ai ţesut cu inima cuvinte într-o carte!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă

în casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă
toţi ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în ţara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume
o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost
unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă
din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt în sat
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc
mamă, sunt copilul tău şi-aştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă...

În casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă

toti ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în şara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume

o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost

unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă

din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc

mamă, sunt copilul tău şi-a ştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog, priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vaporul lunecă între malurile joase, acoperite de sălcii. Văpaia lunei se farmă de muchiile valurilor; ici şi colo pe luciul apei tremură strop de lumină. De la Calafat Dunărea-şi abate cursul spre apus, tăind o curbă adâncă în ţărmul Bulgariei, până-n faţa satului Desa, de unde se-ndreaptă iarăşi spre răsărit.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Desa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Profilul Pietrei Craiului se schimbă după locul de unde privim: dinspre Dragoslavele e o piramidă, dinspre Păpuşa şi Făgăraş - un zid lung din pietre lucind în soare, dinspre Dealul Sasului - o creastă lungă cu pădure ridicată aproape de coama muchiată.

citat din Ion Simionescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegia naşterii

Născut pentru a fi regele Câmpiei
în zodia singurătăţii în cer atunci
era un singur peşte într-un singur ocean
ori poate fi o tăcere mai mare?
Şi turme de fecioare mărşăluiau
prin ierburi spre apus şi turme
de case mărşăluiau pe drumuri spre apus.
Jale mai mare nu e, naştere mai ciudată
nu. Se mai văd şi acum
în locul unde m-am născut colinele
lungi care nu sunt decât picioarele mamei
înlemnite ca în ceasul naşterii mele
hăţişul de ierburi dintre ele de unde
am ieşit de-a buşilea ţipând,
ţâţele enorme rămase de atunci
ca nişte movile şi cărarea bătută
în tălpile mele spre durerosul amurg.
Prin pântecul mamei ţiuie cuvântul
pe mare se-ndulceşte harul până-n ţărmuri
unde eu de la începutul Câmpiei
mele stau tolănit cântând.

poezie de George Alboiu din Câmpia eternă (1984)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt nefăcută

sunt nefăcută azi pentru culori,
m-a flancat griul asemenea unui fum de ţigară,
în geam îmi bate dimineaţa cenuşie.

din inspiraţia mea lipseşti tu
reîncarnat în altă parte.
te-am pierdut la o răscruce
unde m-aştepta umbra mea răvăşită de furtună şi fluturi.

întârzii la descâlcirea unei fraze înghesuite
în ceaşca de cafea
şi caut inocenţa pantofilor cu toc cui de sub cuier.
iubirea purificată o găsesc captivă
într-o cămaşă albă atârnată de un astru cast.

vorbirea creşte şi mă mută într-un spaţiu rece
unde nu există deasupra şi nici dedesubt,
lumina e frântă pe colţul mesei,
secundele toate vâslesc spre apus.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre alte zări

Mă lumina cândva scânteia
S-ajung pe unde mulţi s-au dus,
Dar văd c-abia la vârsta treia
Mă-ndrept, în fine, spre APUS!

epigramă de Nicolae Bunduri din Antologia epigramei româneşti, 2007 (2009)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

E dorul greu şi nu mai trece

Evadez într-o carte-
Dragă mi-e, s-o cuprind:
O, filele-i înmiresmate
Rup ochii mei în jumătăţi de nimb,
Unde nu e trădare-
Leac asemănător parcurge
Golul din suflet, ce nu are
Rost de-a se traduce.
Evadez într-o lume,
Umbra-i mă întoarce spre lumină,
Şarada cărţii, fila ecumenă,
Istoriseşte pacea divină.
Neobişnuit de calmă,
Urăşte închisă să stea,
Mai aproape de mine,
Ar învăţa şi ea să poată evada-
Indiferent în ce lume,
Timp, spaţiu, însă, în întregime,
Revăzută, ca astăzi,
Esteră, aidoma Cerului, deschisă rămâne-
Concomitent, dinspre interior şi exterior,
Eteric, suflă în mine, sugerând acest dor...

poezie de Lilia Manole (18 mai 2018)
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintre toate regiunile locuite de români la nord de Dunăre, Bănatul şi Oltenia, cu prelungirea lor comună în ţara Haţegului, sunt singurele care reprezintă o continuitate neîntreruptă geografico-istorică a neamului românesc – un cuib de unde se romaniza treptat ţările spre apus, spre crivăţ şi spre răsărit, ba indirect şi cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându-şi prinosul, dar rămânând totdeauna plin.

citat celebru din Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patru cântece din Dunhuang

Melodie: "Dorinţa eternă"

1.
Era un trecător pe partea dinspre apus a râului,
bogat şi reputat cum puţini sunt pe lumea asta.
Toate zilele petrecea în oraşe de purpură
... dansând şi cântând.
Cupa era umplută iarăşi şi iarăşi, până când cădea beat;
trăia uşor, golind mereu cupele de aur,
încercând mereu savorile zilei, urmărind plăceri–
Unii oameni sunt prea bogaţi şi nu se mai întorc niciodată acasă.

2.
Era un trecător pe partea dinspre apus a râului,
numai el ştia ce singurătate vastă trăia;
obrazul îi era acoperit de murdărie şi de praf,
ceilalţi îl înşelau în fiecare zi.
În fiecare dimineaţă stătea în partea de apus a pieţei;
din cauza vântului lacrimile îi curgeu şiroaie pe obraji.
Ȋi era dor de casa lui aflată departe, departe de tot–
Unii oameni sunt prea săraci şi nu se mai întorc niciodată acasă.

3.
Era un trecător pe partea dinspre apus a râului,
bolnav, aproape de moarte.
Totuşi, se încăpăţâna să reziste, aşteptând veşti,
deşi cu trecerea timpului devenise evident că trebuie să plece.
Sătenii l-au târât la marginea drumului dinspre apus,
i-au prins de trup o etichetă pe care îi era scris numele;
tatăl şi mama lui nu mai ştiau nimic despre el–
Unii oameni mor şi nu se mai întorc niciodată acasă.

Melodie: "Gaiţa pe ramură"

4.
Nu mai pot răbda gaiţa şi toate poveştile ei extravagante!
Îmi aduce veşti bune, dar niciodată nu vine şi cu dovezi.
Zilele astea, când va zbura prin preajmă, o voi prinde
şi-o voi închide într-o colivie aurită, punând capăt clevetirilor!
Am venit la ea cu cele mai bune intenţii, dându-i veşti de bun augur–
cine s-ar fi gândit că mă va închide într-o colivie de aur?
Singura mea speranţă e că soţul ei mercenar se va întoarce curând acasă,
iar ea va deschide colivia şi mă va lăsa liberă să zbor către norii cei albaştri.

poezie de autor necunoscut/anonim, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mandolinate

Când l-a zărit,
Venea în sus
Din răsărit,
Ea — din apus.

De nu mă-nşel,
Era-n april:
Copil şi el,
Şi ea copil!

Cum s-au văzut,
Dragi şi-au căzut.
Cum şi-au zâmbit,
Şi s-au iubit.

Şi-au hoinărit
În jos şi-n sus,
Spre răsărit
Şi spre apus…

Dar ceasul cel
Fatal veni —
Ea râse, el
Îngălbeni:

S-au despărţit;
Şi ea s-a dus
Spre răsărit,
El — spre apus…

II
Te prind
Fiori
Privind
La flori
Vai, când
Mai treci
Pe vechi
Poteci
Şi vezi
Trecând
Perechi
La braţ,
Şi cum
Te-abaţi
Din drum,
Oftezi
Şi-ţi chemi
În gând
Un blând
Profil,
Şi gemi
Plângând
Nebun,
Ca un
Copil!

III
Eu ştiu cât sânt
De efemer —
Un fulg în vânt —
Dar până pier,
Vreau să te cânt!
Un cântec sfânt
Cum n-a sunat
Mai minunat
Nici pe pământ
Şi nici în cer…
Şi-atâta-ţi cer
În schimb, ca preţ:
Doar să zâmbeşti
Când trist, pe drum,
Îl întâlneşti
Pe cântăreţ —
Tu numai cum
Ştii să zâmbeşti!

poezie celebră de Şt.O. Iosif
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ţara noastră, cele mai frumoase nopţi sunt cele de toamnă; aerul e curat şi liniştit, iar stelele se văd lămurit, chiar şi cele mai mici. Bine-nţeles că avem şi unele toamne urâte, dar de cele mai multe ori sunt frumoase şi dacă Luna (care poate fi iubită de poeţi, dar nu şi de astronomi) nu întunecă stelele cu lumina ei, nopţile sunt admirabile pentru observaţiuni. În septembrie, seara, stelele verii sunt înspre apus, cele mai multe; altele sunt încă de-asupra capului, sau spre sud, ca: Lebăda, Lira, Vulturul şi celelale; spre răsărit însă şi spre sud-est vedem noi constelaţii.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

în fiecare zi
mă uit pe mine
şi tot mai mult
mă curg
pe neuitarea ta

în fiecare zi
se strânge împrejuru-ţi
în cărnurile mele
şi nu mai ştiu
care sunt eu

în fiecare zi
ne ridicăm la ceruri
să ne vedem de sus
cum aripele vremii-n
alt soi de zbor ne-au dus

că-n magica lumină
nu-i drum înspre apus
că dragostea-i în ceruri
la piept cu nemurirea

poezie de Cipriana Tanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privesc...

Privesc spre zarea îndepărtată,
Şi aud cum liniştea se aşterne.
Mă uit la omul care a fost odată,
Şi văd prin versuri cum discerne.

Privesc des spre zorii dimineţii,
Şi aştept cu multă nerăbdare...
Poeziile sale sunt râurile vieţii,
De unde mă adăp cu încântare.

Privesc spre locul care o să vină,
Şi observ că, el este deja prezent.
În jurul său este numai lumină,
Luceafărul străluceşte-n testament.

Privesc spre marea învolburată,
Prin care Eminescu ni se arată...
Constat că spiritul lui încă trăieşte.
Azi, la 170 de ani, el ne zâmbeşte!

poezie de Ovidiu Kerekes (15 ianuarie 2020)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înspre mâine dinspre azi

într-un azi sunt atât de mâine
în mine cu mine cuvântul mă scrie
într-un jurnal
în tine cu tine poemul dragostei mă citeşte
într-un vers din acelaşi jurnal

în mine cu tine ne cerne clepsidra
înspre alt poem nisipul dintr-un sumar
în tăcere ne curge cu har
în tine dinspre mine trăieşte iubirea
în cercul ce se închide cu tine la hotar

într-un poem cu noi zâmbeşte viaţa
în mersul spre mine
într-un timp ce vorbeşte de la sine
în tăcere ne trăieşte
înspre arcul de cerc cu numele iubire

înspre mine penelul se opreşte din mişcare
în secunda de iubire cu tine
într-un poem cu mine la hotar
în cuvânt e frumuseţea unui sens atât de rar
în tine cu mine metafora unui poet hoinar

poezie de Vali Niţu din Metafore din palma cerului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!