Mandolinate

Când l-a zărit,
Venea în sus
Din răsărit,
Ea — din apus.

De nu mă-nşel,
Era-n april:
Copil şi el,
Şi ea copil!

Cum s-au văzut,
Dragi şi-au căzut.
Cum şi-au zâmbit,
Şi s-au iubit.

Şi-au hoinărit
În jos şi-n sus,
Spre răsărit
Şi spre apus…

Dar ceasul cel
Fatal veni —
Ea râse, el
Îngălbeni:

S-au despărţit;
Şi ea s-a dus
Spre răsărit,
El — spre apus…

II
Te prind
Fiori
Privind
La flori
Vai, când
Mai treci
Pe vechi
Poteci
Şi vezi
Trecând
Perechi
La braţ,
Şi cum
Te-abaţi
Din drum,
Oftezi
Şi-ţi chemi
În gând
Un blând
Profil,
Şi gemi
Plângând
Nebun,
Ca un
Copil!

III
Eu ştiu cât sânt
De efemer —
Un fulg în vânt —
Dar până pier,
Vreau să te cânt!
Un cântec sfânt
Cum n-a sunat
Mai minunat
Nici pe pământ
Şi nici în cer…
Şi-atâta-ţi cer
În schimb, ca preţ:
Doar să zâmbeşti
Când trist, pe drum,
Îl întâlneşti
Pe cântăreţ —
Tu numai cum
Ştii să zâmbeşti!

poezie celebră de Şt.O. Iosif
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbete

Zâmbeşti cu mulţumire când toate îţi merg bine,
Zâmbeşti cu încântare norocul când revine,
Zâmbeşti cu modestie spre lauda adusă,
Zâmbeşti simţind plăcere de gluma bine spusă.

Zâmbeşti cu resemnare când totu-i doar trecut,
Zâmbeşti plin de visare spre drumul început,
Zâmbeşti cu supărare când nu ai de ales,
Zâmbeşti cu indulgenţă când nu eşti înţeles.

Zâmbeşti plin de speranţă, luând viaţa în piept,
Zâmbeşti satisfăcut spre omul înţelept,
Zâmbeşti plin de iubire spre omul ce ţi-e drag,
Cu dragoste zâmbeşti copilului din prag.

Zâmbeşti cu nostalgie spre ziua cea de mâine,
Zâmbeşti cu grea tristeţe când nu ai bani de pâine,
Zâmbeşti cu ironie când unii mari se cred,
Zâmbeşti cu răutate când şi bogaţii pierd.

Zâmbeşti dulce şi tandru când visul te dezmiardă,
Zâmbeşti cu înţeles când alţii ştiu să piardă,
Zâmbeşti cu simpatie spre un copil deştept,
Zâmbeşti plin de acreală când omul nu e drept.

Zâmbeşti cu mare spaimă când răul l-ai făcut,
Zâmbeşti cu întristare găsind alt început,
Zâmbeşti plin de uimire surprizei neaşteptate,
Zâmbeşti surprinzător când inima mai bate.

Zâmbeşti făcând cu ochiul, cu înţeles complice,
Când şeful bine înfipt nu vrea să mai abdice,
Zâmbeşti cu oboseală la un sfârşit de drum,
Zâmbeşti şi după moarte, dar nu ştii cui şi cum.

poezie de Viorica Pop
Adăugat de Alexandra Tudoran
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transtizanii sânt Românii carii lăcuesc în Transtizia, pe lângă râul Tisa, spre răsărit şi apus de el, pe unde au lăcuit din vechime; deşi acum s-au mai întrupat cu Ungurii, Slavii.

Iosif Genilie în Principe de Geografie şi Astronomie, IX. Transtizanii (1847)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă

în casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă
toţi ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în ţara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume
o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost
unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă
din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt în sat
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc
mamă, sunt copilul tău şi-aştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă...

În casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă

toti ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în şara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume

o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost

unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă

din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc

mamă, sunt copilul tău şi-a ştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog, priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul se învârteşte însă de la vest spre est, adică de la apus spre răsărit şi de-aceea vedem bolta cerească mişcându-se de la est spre vest, adică de la răsărit spre apus. Iluzia e tot aceea pe care o încercăm când ne aflăm într'un vagon al unui tren în mişcare: Dacă privim pe fereastră, ni se pare că fug arborii, fug casele, pe când în realitate ştim bine că trenul e cel care fuge. Şi încotro fug pomii şi casele? Tocmai în direcţie opusă trenului. Nu trebuie să ne mirăm că învârtirea boltei cereşti este o simplă părere; o vedem şi totuşi nu există.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri încurcate

nu înţelegeam nimic
nici nu aveam ce
totul era murdar şi trist
în mine, în jur
priveam cum ţipă nebunia din mine
gândurile se lungeau în tăcere
supărat, le-am legat
de la apus la răsărit
sau de la răsărit la apus
nu îmi aduc aminte acum
oricum, acum, sunt scrum
umbra săruta cuvântul ce se poticnea pe lângă drum
asta ştiu sigur acum
visele au rămas rătăcite în pustiu
am simţit cum sufletele se răceau încet
pulsul absent
un fior stăbătea tăcerea
am aprins zorile, într-o clipă nebună
eram beat de tristeţe
azi mă despart, de lume, de aer, de mine
pe cer, păsări fără raţiune
se zbat în vârtejul unui vânt
desigur şi el nebun
dimineaţa pe ţărm, nu a venit nimeni
pescăruşii plecaseră spre alt meleag

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru Moş Crăciun

Aştept să vină Moş Crăciun,
Îmi vreau părinţii înapoi,
E ger şi sunt nămeţi pe drum,
Ei sunt departe şi apoi,
Muncesc din greu spre a avea
Un trai mai bun şi daruri, noi.
Eu doar părinţii, ştii, i-aş vrea!
Copil sărac sunt... ca şi voi.

Aştept să vină Moş Crăciun!
Poveşti cu zâne-am auzit...
Cu feţi-frumoşi, cu zmei de fier
Care pământu-au împânzit.
Un făt-frumos e tatăl meu!
O zâă bună-i mama mea!
Şi dacă traiul le e greu,
Izbândă tot îşi vor afla.

Îmi vreau părinţii înapoi!
O rugă-n vânt am zămislit...
Veniţi! Vă vreau decât pe voi!
Atunci doar fi-voi fericit!
Se-nalţă flacără-n apus,
Eu îngenunchi, Părinte Sfânt.
Părinţii mei s-au dus, s-au dus...
Adu-i acasă mai curând!

E ger şi sunt nămeţi pe drum,
Acasă-i pomu-mpodobit.
E ger şi câinii latră-acum...
În poartă cine s-a oprit?!
Bunica iese în pridvor,
Îşi şterge ochii cu năframa
Şi tremură de vis, de dor,
O vede, înger blând, pe mama.

Ei sunt departe şi apoi,
Cu ei în gând adorm mereu.
Sunt duşi departe amândoi
Şi plâng şi ei de dorul meu.
Dar ruga mi s-a împlinit,
Cu drag căsuţa şi-o privesc.
Ştiu eu?! Parc-au îmbătrânit!
Dar eu mai tare îi iubesc.

Muncesc din greu spre a avea,
Aici, noi, multe bucurii,
Dar ochiu-i gol de mama mea,
De tată zorile-s pustii!
De-atâta dor, peste ocean,
Crescut-a pod de-alese rugi.
Când eu stăteam plângând la geam,
Ne despărţeau păduri şi stânci...

Un trai mai bun şi daruri noi
Voi ne-aţi adus, dar cât vom fi
Copii uitaţi, lipsiţi de voi,
În timpuri ne vom nărui.
Val cu privirea către cer,
Cu peşti de-argint plângând de dor,
Voi sunteţi doar un giuvaer
Ce-l vom păstra la piept, de dor.

Eu doar părinţii, ştii, i-aş vrea...
Să nu uiţi moşule! Acum
Este târziu şi poţi pleca!
Poate c-ai înnoptat pe drum...
Oh, mamă, bine ai venit!
Bine-ai venit, tăticul meu!
Eu ştiu că nu ne-aţi părăsit,
Însă şi nouă ne-a fost greu.

Copil sărac sunt... ca şi voi.
În roluri, parcă semănăm.
Cât voi de mine sunteţi goi
Şi eu de voi sunt... Să zburăm!
Să plângem timpul ce-am pierdut,
Apoi, cu amintiri cu amintiri de noi
Să o luăm de la-nceput
Dând timpul vieţii înapoi...

Copil sărac sunt... ca şi voi.
Eu doar părinţii, ştii, i-aş vrea.
Un trai mai bun şi daruri noi,
Muncesc din greu spre a avea.
Ei sunt departe şi apoi
E ger şi sunt nămeţi pe drum.
Îmi vreau părinţii înapoi!
Aştept să vină Moş Crăciun...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptare

luna rece priveşte
pământul gol
o lentilă pe faţa unui orb
jumătate neagră
călătoreşte spre a fost

număr în apa timpului
zile
până la ultimul răsărit
când nu mai pot fi
nici un apus

nu vreau să topesc viaţa
numai în mine
te aştept
la primul pătrat

poezie de Viorel Muha (3 decembrie 2012)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sinele între răsărit şi apus

Orice răsărit anunţă
Un apus, cum bine ştii
Şi fiindcă ştii, renunţă
La sinele tău să fii,
Când apusu-ţi se pronunţă,
Acceptat în veşnicii.

poezie de Ioan Hapca din Sfaturi simple împletite simplu-n rime potrivite
Adăugat de Bogdan Talmas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă roşului carmin

Roşu carmin în răsărit,
Roşu în maci şi în apus,
În trandafirul înflorit,
În jar şi foc, în rug şi plâns.
Ocean de roşu peste noi,
La mal de sângeri şi de vis,
Udând pământul, când eroi,
Cu lacrimă, istorii-au scris.

Roşu carmin în răsărit
Ne soarbe în ocean de jar,
La maluri stânci de dolomit,
În noi iubire şi amnar.
Ofrandă-altarului ceresc,
Privirea-n roşu s-a aprins
Pentru acei care iubesc...
Sunt verbe care nu s-au scris...

Roşu în maci şi în apus,
În piatra lunii şi-n rubin,
Roşu în câte nu s-au spus...
De-aceea-n roşu ne-nfrăţim.
E roşu-n sângele vărsat,
E roşu-n falnic tricolor,
Ocean de roşu ne-a scăldat...
E roşu... roşu e-n decor!

În trandafirul înflorit,
În crini, în sângeri şi în maci.
Un cer de roşu-a încolţit...
Tu fii atent să nu îl calci!
Arnici pe albe ii ţesut,
Un fir plăpând din mărţişor,
Pruncul ce-n braţe l-ai ţinut
Cu foc arzând în obrăjor.

În jar şi foc, în rugi şi plâns,
În vis şi-n strugurele copt,
În lacrima ce lui Iisus
A fost, spre om, îndemn, socot,
Un sacrificiu, legământ,
Unind cu Mirele Ceresc
În pace cu poporul Sfânt
Pe cei ce sinele-şi jertfesc.

Ocean de roşu peste noi,
Sub ploi de roşu-am încolţit
Copaci de frunze încă goi,
Cu ramură de dolomit.
Ne dor secundele târzii
Clepsidra spartă în tăceri,
Atâtea câte am iubit,
Ne dor şi azi, dureau şi ieri...

La mal de sângeri şi de vis
Mă-ntorc tăcut şi vă privesc.
Poeme care nu s-au scris,
De-acum în mine încolţesc.
Priviţi-mă cum cresc apus
Şi-n răsărit mă întrupez!
Şi anii mei s-au dus, s-au dus,
Iar eu visez, încă visez...

Udând pământul când eroi
Mureau, cu braţul a-l sluji,
Când timpul nu trecea prin noi,
Părinţii fiind atunci copii,
În răsărit şi în apus,
Pe harta Ţării Româneşti,
Lacrimi din ochi de mame-au curs
Peste tărâmuri strămoşeşti.

Altă istorie au scris
Cei ce cu sângele-au udat
Ţară de dor, ţară de vis,
Ţară cum nu s-a mai aflat.
Iar noi, prin graiul românesc,
Trăind cu dragostea de neam,
Suntem copacii ce-ncolţesc.
De n-aţi fi fost, nimci eram.

Altă istorie s-a scris,
Udând pământul, când eroi,
La mal de sângeri şi de vis -
Ocean de roşu peste noi.
În jar şi foc, în rugi şi plâns,
În trandafirul înflorit,
Roşu în maci şi în apus,
Roşu carmin în răsărit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum ziseră şi făcură. Se gătiră de drum, îşi luară fiecare desăguţa d-a umeri, în care baba puse pe fund basmaua bărbatului ei, iară unchiaşul ştergarul cel vărgăţel al neveste-sei, şi apucară unul spre răsărit, iară altul spre apus. Nouă zile şi nouă nopţi se duseră, se duseră, şi iară se duseră. Întrebară şi pe bun şi pe rău, pe mare şi pe mic ce ar face ei ca să poată avea un copil. Ceea ce le spuseră să facă ei răspunseră că au tot făcut, dară în deşert. Ei căutau să le spuie cineva altceva, ce nu ştiau ei, dară nu-şi găsiră omul. A zecea zi sculându-se unchiaşul, ieşi afară să se spele, ca să pornească la drum mai departe. Când luă ştergarul să se şteargă pe ochi, ce să vază? Trei picături de sânge pe dânsul. El îşi zise: "Trebuie să mă întorc acasă, căci Dumnezeu ştie ce va fi păţit baba mea." Întinse unchiaşul la drum. Nu mai căuta nici de mâncare, nici de odihnă, şi se întoarse acasă cum plecase.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când tu zâmbeşti

Zâmbeşte!
Zâmbetul tău e mai luminos decât razele de soare.
Când tu zâmbeşti, întreaga natură intră în sărbătoare.
Când tu zâmbeşti, coboară îngeri pe pământ şi cântă.
Când tu zâmbeşti, spre ceruri, păsări în zbor se avântă.
Când tu zâmbeşti, văzduhul se luminează.
Când tu zâmbeşti, viaţa-n Univers vibrează.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce să vreau?

De ce să vreau un loc în rai
De tu aproape n-ai să-mi stai
Să-ţi aprinzi stele-n ochi senini
Când îngeri ne vor fi lumini?

Nu mă călătoresc la cer
Unde săruturile pier,
Iar dorul cu aripi de ceară
Nu va zbura la tine iară.

Nu vreau nimic acolo sus,
Nici răsărit şi nici apus,
Când tu de mână nu mă iei,
În parc, pe-aleile cu tei...

Rămân aici cu tine-n gând
Şi trupul de iubit flămând,
Pe drumul presărat cu ani
Şi vise de iubiţi sărmani.

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu (21 mai 2014)
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un apus de viaţă (fiului meu, Titus, violonist dincolo de ocean)

Mai ştii atunci când te ţineam de mână
Să poţi urca şovăitor o treaptă,
Când îţi iertam surâzător o faptă?
Ţineai vioara sub bărbie până

Trasa arcuşu-n cer o cale dreaptă
Şi deşira uimirea ghem de lână.
Şi-acum acorduri în auz se-ngână
Şi-n sală mama să apari aşteaptă.

Nu s-au pierdut isprăvile în ceaţă.
Pe-atunci prin fapte vieţuiam anost.
Abia târziu mi-a răsărit în faţă

Sonetul blând, să-mi împlinesc un rost.
Odată doar, într-un apus de viaţă,
Tu, fiul meu, să afli că am fost.

sonet de Adrian Munteanu
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răscrucea

Viaţa ei, cărare lină,
un fir de mătase fină,
ghem de dor neînăsprit,
pe pământ rostogolit.

Viaţa lui, drum însorit,
venind dinspre răsărit.
La răscruce s-au găsit
cărarea şi-un drum bătut.

Au tot stat şi s-au privit...
Nemilos, timpu-a trecut
ca şi soarele grăbit,
de nori grei, spre asfinţit.

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Punct în răsăritul propriului apus

Între răsărit şi îngenuncheatul apus
Creştetul meu desenează un semicerc.

Între apus şi-ndepărtatul răsărit
Umbra mea desenează cercul întreg.

Ce punct e-n răsăritul propriului apus?
Nici duhul universului nu are răspuns!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parfum divin

Privind, spre răsărit în noapte
Îţi simt al Tău, parfum divin
Te-aud, cum îmi vorbeşti în soapte,
Aud îngeri, cântându-ţi lin.

Iar pe Pământ, îti cântă greieri
Un cântec vechi, dar prea nostalgic
Aş vrea cu mine să cutreieri,
Să-mi mai arăţi acel loc magic.

Pe-un camp de flori mi-ai apărut
Flori, fără vre-un parfum anume,
Le-ai oferit miros placut,
Strigându-le pe a lor nume.

M-ai dus către un lac întins
Din urma cântând, venea alaiul
Când mana Ta lin l-a atins,
În el s-a oglindit tot raiul.

Când ai plecat iar către cer,
Mi-ai spus că sufletul nu moare
Să cred în Tine, să nu pier
Spre zările fără de soare.

poezie de Alin Ojog
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis neştiut

O clipă doar şi-au întâlnit
privirile fugare,
dar s-au văzut şi au zâmbit
în gânduri, cu mirare
şi fiecare-n drumul lui
a mers şi nu s-a mai gândit
la ochii-albaştri sau căprui
ce i-a privit.

Dar visele au apărut
şi, gândurile toate,
s-au îndreptat, tot mai acut,
spre-aceiaşi ochi şi, poate,
spre tot ce-n ei se oglindea,
spre zâmbetul ce le-a plăcut,
spre tot ce ar putea avea
şi n-au cerut.

Un timp, se pare, amândoi
s-au întâlnit în visuri
ca amintiri trecute-apoi
în unele înscrisuri
pe care timpul le-a-nvechit,
părând, cu vremea, că cei doi
în vechi poveşti s-au mai găsit,
cu ei eroi.

În dorul lor ce i-a durut
că nu-şi erau aproape,
erau dorinţe şi-ar fi vrut
o zi, doar, să dezgroape
din cele, toate, câte-au fost,
căci clipa-ceea de-nceput
a căpătat acum un rost
recunoscut.

Au suferit şi le-a fost dor,
au vrut să se revadă,
cereau, din ceruri, ajutor
şi nu puteau să creadă
că nu se vor vedea nicicând,
dar, într-o zi, un vechi décor
în vis le-a apărut cerând
prezenţa lor.

Urmarea e de necrezut
căci mersul lor a fost un zbor
spre locul unde s-au văzut,
şi-a fost scânteia unui dor
ce se-ntindea spre nesfârşit
şi numai întâlnirea lor
să crească-ntruna l-a oprit
c-un lung sărut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanul târziu

Povestea n-am putut să-ţi fiu
Din zori de zi, la răsărit,
Dar poate c-aş putea să-ţi scriu
Romanul de la asfinţit.

Poate c-a fost să ne-ntâlnim
Cumva, aşa, mai spre apus,
Să avem timp să ne iubim
Când toate grijile s-au dus.

Şi-atunci mi-am cumpărat cerneală
Şi-s dornică să scriu din nou,
Tu dă-mi o pagină, dar goală,
Eu scriu romanul cu stilou.

Chiar de-i apus, e minunat!
E cerul nostru sângeriu,
Şi tu, şi el m-aţi inspirat
Ca să încep, din nou, să scriu.

Cât eu pun suflet şi candenţă
Pe coala ce mi-o dăruieşti,
Ai grijă, tu, din neglijenţă
Să nu cumva s-o murdăreşti!

poezie de Florentina Mitrică (4 iunie 2020)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reorientări?

Trei secole am trebuit
Să ne-nclinăm spre răsărit.
Ar fi prostie, de nespus,
Să ne-ndreptăm doar spre apus!

epigramă de Gheorghe Culicovschi din Cenaclul Umoriştilor al Casei de Cultură Buzău (2006)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!