Gnoză

poate îmi scrii şi mie un poem, îţi zic
ceva ca o sămânţă
pe care să o sădeşti în mine pios
şi din care să răsare ziua de joi
altfel riscăm să rămână din noi
doar cenuşă cenuşă şi puroi

mai degrabă îţi cânt la pian
îmi zici şi tu să baţi toba
ca pe o tinichea
până când i se umflă
o gâlmă haioasă cu ţâfnă în gât
apoi îţi aprinzi o ţigară
şi tragi cu nesaţ fum după fum

sufletul tău este o casă fără ferestre
în care cineva mă sileşte
să dorm
şi unde nu vine nimeni
să-mi bată în perete
aşa că îl întorc cu grijă
ori de câte ori oftezi
din ochi îţi ţâşnesc vrăbii
sticloase şi verzi

sufletul meu un maidan bântuit
unde pasc două capre şi o gâscă
ştiu sigur chiar că are elice
şi că în fiecare dimineaţă
se învârte atât cât să nu se usuce
şi să pice trist pe asfalt

de atâta năucire îngerul meu
a început să ticăie tic tac
apoi din el s-a înălţat
cu zgomot şi lumină şi praf
o mare uluială în ritm de jazz

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre trecerea timpului

tu mă întrebi dacă ştiu
unde ne sunt anii care s-au dus
sau ce am mai aflat despre singurătatea
puiului de cuc
iar eu ţi-am răspuns
că timpul ni s-a scurs în ceasul de apă
ca într-un cimitir şi tu îmi spui că nu mă crezi,
chiar ţi se pare imposibil, sigur te mint
apoi te uiţi cum submarinul meu ruginit
îşi flutură cam un minut aripile mici
după care îşi ia zborul
hurducăindu-se peste livezi peste câmpii

parcă în cartea asta scriai despre roţi, îmi zici,
despre rostul lor în lume despre frâna de mână
despre grand prix-uri cricuri berline
aşa că fă bine şi spune-mi
dacă mai există loc şi pentru mine
hai minte-mă frumos

iubita mea e ca un deşert fără apă
stă atârnată de un fir uneori de o agrafă
de timpul care se scurge prin gâtul îngust
al clepsidrei cu cenuşă în loc de nisip
cu ochii neşterşi de soare cu gândul neînchipuit
apoi vine vremea când te întrupezi în fântână
adâncă şi lumea toată deodată încremenită
ca un stop cadru dintr-un film de groază
unde doar adormirea mea se mai întâplă
şi nimeni nu filmează

ascunşi în nori doi îngeri chiori
beau cucută
şi nimeni nu-i ceartă şi nimeni nu-i alungă

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum scotoceai în noapte după mine

nu-i aşa că de fiecare dată când se face noapte
în camera ta
îţi vine să scotoceşti în tine
după vreo amintire cu noi
dezbrăcaţi de piele până la os
şi nu reuşeşti să-ţi licăre în suflet
nimic frumos nicio urmă de lumină
şi cum ţi se răzvrăteşte ochiul căprui a vină
sau cum mă năşteai din nou
de câte ori plecam hai-hui în lume?

se pare că am adunat
tot întunericul lumii în mine
şi acum îmi este teribil şi frig
tâmplele îmi explodează ca o grenadă
ca o sticlă de lampă atinsă de brumă
sau se sfărâmă ca lovite de tunet

mă scurg pe sub uşi până la tine
şi mă lăţesc şi mă fac preş
sub tălpile tale lascive

ca un făcut
dimineaţa respiraţia mi se odihneşte
pe pântecul tău şi de fiecare dată mă înalţ
strălucesc zi lumină
altădată mă pierd
şi mă subţiez între coapsele tale
ca într-o menghină divină
îmi cresc aripi pe la subsuori şi zbor
dincolo de lumesc dincolo de cer
de heruvimi de zâne
tu păşeşti sfioasă în mine, în sânge
ca în biserici
ca într-un sfârşit să alergi să te ruşinezi şi iar să alergi
apoi îţi reazemi uşurată tâmpla de umărul meu
îţi aprinzi o ţigară şi oftezi
gângureşti ca un copil
mie mi se umple sufletul cu fum de ţigară
nu zic nimic dimpotrivă
te strâng în braţe şi mai tare
şi-mi este nemaipomenit de bine

vecinii mă vedeau cum adunam cioburi toată ziua
de ciudă mă reclamau la Dumnezeu să-mi ia bucuria
de a respira aerul ce-ţi înconjoară privirea
şi privilegiul de a mă muta cu bagaje cu tot în trupul tău
să devenim amândoi unul singur
sau să ne ghicim unul altuia gândul

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miercurea cenuşii

Cenuşă, cenuşă, cenuşie cenuşă!
Te aşezi pe fruntea noastră
Într-o zi de Miercuri, tu cenuşă!
Amintind de Soarta noastră...

Eşti răbdătoare, răscolitoare
De gânduri de învăţătură aducătoare!
Ai dreptate, tu Cenuşă
Soră eşti cu Focul Vieţii
După ce trupul se stinge
Şi numai ţie-ţi aparţine
Nouă nimic din el nu ne mai rămâne!

Au fost atâtea frământări,
bucurii sau mari dureri
Patimi multe sau averi,
Dar Tu pe toate ni le iei
Fără măcar să ni le ceri!

Totuşi, Cenuşă, Tu, Cenuşă!
Sufletul va zbura spre Cer
Cu toată Iubirea strânsă în El
Din care nimic, niciodată, nu vei putea să iei!!!

Cenuşă, Cenuşă, Tu, cenuşie Cenuşă!
In fiecare an, într-o Miercuri, Tu, Cenuşă
Te aşezi pe fruntea noastră
Să ne aminteşti de a deşertăciunii Soartă....
Şi că Sufletul doar Lumina o aşteaptă!!!

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemeţii

nu a mai nins de demult
în copilăria mea
mi s-a uscat sufletul
de-atâta aşteptare
şi buzele îmi sunt crăpate
gura amară
doar mama mai răzbate
din uitare
cu strachina aburindă plină cu lapte
şi cu felia groasă de pâine
în mâna cealaltă
apoi îmi mai aduc aminte
de plânsul mut
la căpătâiul ei
dar şi de îngerul rătăcit
în aşternuturile noastre

a venit şi timpul ca să mă smulg
din ideea de frunză din starea de plantă
în mormânt somnul meu alb nemeţii
unde visul şi rostul roţii
este acelaşi
în fiecare clipă a eternităţii
unde luna şi-a eliberat lupii pe tărâmul
celor o mie de vânturi
şi unde şeful trenului anunţă sec
capătul drumului

trupul tău devorat de o mie de vulturi
când tu mai întâi îţi desfăceai pulpele
apoi îţi deschideai încet încet sufletul

tu îmi spuneai că nu doar întunericul
este veşnic
mult mai rea şi nesfârşită este uitarea
carnea bătrână fără amintiri

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea mea de azi e aceeaşi ca în fiecare zi...

Când întredeschid ochii, mi-e teamă să nu văd din nou întuneric... ghicesc orele atât de uşor, ca şi cum aş fi pendula din perete... sau, poate, pentru că mă trezesc la aceeaşi oră în fiecare dimineaţă...
Mai întâi simt cum mă doare liniştea, apoi zorii fără lumină... le aud scâncetul prin uşa deschisă de la bucătărie...
Ies pe balcon şi număr stelele, dacă sunt şi câte apuc până ameţesc... mă goneşte pustiul străzii...
Ce puţin îmi trebuie să devin euforică! Mă gândesc la cafea, ţigară şi la extazul poeziei pe care urmează să o scriu...
Ei, da, altă viaţă!
Decorul se estompează brusc şi intru în starea mea de sublim, undeva, dincolo de lume, dincolo de durere, dincolo...
Nu e un loc anume, nu se defineşte, nu are hotare, e nemărginit în gândurile mele...
Primul vers îmi atinge ochii, apoi, restul curge ca o ploaie de vară... alerg prin mine, deşi nu mai sunt eu... doar o hologramă a imaginaţiei mele... e starea de graţie care dispare o dată cu ultimul vers...
Trezirea e dureroasă, ca şi cum m-aş lovi, în cădere, de colţul ascuţit al unei pietre...
Ziua trece leneşă, banală, cu durerile care îmi smulg câte o înjurătură... mîine, măine dimineaţă devreme plec iar în locul meu de taină, pentru câteva clipe care îmi dau putere să merg mai departe...
Mai dă-mi, Doamne, un MÂINE!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu studiez dezastrele născute dintr-un sărut

nici moartea pe cruce
nici învierea de după
oricum îmi este de ajuns
câte o apocalipsă
între două naşteri
şi o trecere prin haos
aproape cât o adormire de duminică
în care s-a născut visul
şi paradisul
de iad ne-am ocupat noi
după ce nu ne-a mai ajuns
fericirea
.....................................
mă tot întreb de unde
mi-a rămas această muzică
care parcă vine
din rădăcina unei lacrimi
.....................................
poate fiecare stea cânta
în pliscul unei păsări de foc
iar un copil ciudat
venit parcă dintr-o zbatere de aripi
împletea galaxile
ca pe o vată de zahăr ars
care-şi aştepta spirala
apoi
ca şi când nu mai era de ajuns cântecul
din gândul cioplitor de univers
au apărut cuvintele
.....................................
fiecare rostire era o nouă lume
până când nu a mai ştiut nici măcar el
de unde începuse
şi nici unde să mai găsească loc
pentru câte rostiri
mai avea de rostit
...................................
împreună cu magica rostire
a apărut oul
mai apoi şi întrebarea
poate si filosofia
dar cum era aşa greu să plângă singur
chiar înainte de a umple cu oceane pământul
a început să gândească viaţa
ca pe o iarbă verde tivită cu margarete
soarele nu poate fi
doar un ou de pasăre măiastră
poate nici faraonii nu sunt nemuritori
îngropaţi aiurea
sub imposibile cuiburi
de unde nu le mai cântă stelele

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rutină

să te loveşti bezmetic ca fluturii de lună
fără niciun scop prinşi în efectul de pendulă
ca insectele din capcana luminii de bec
viaţa noastră avea un singur anotimp
şi o singură noapte şi nimeni nu ştia de ce
apoi ne-am plictisit să mai întrebăm
aşa că ne turnam vin în borcane de sticlă
şi povesteam
ce am fi vrut să ni se fi întâmplat
mai toţi am fost prinţi apoi miliţieni şoferi
oameni fără noroc jinduind noroc
doar fiul tatălui meu nu am fost

tatăl meu a avut o fântână
era cea mai adâncă şi limpede din sat
până într-o zi când a venit un străin
i-a dat doi lei
şi a plecat cu fântâna în spate până sus la deal
tatei i s-a părut că străinul e de pe altă planetă
mai ştia şi că pe Marte nu e apă neam
i-a cerut doi lei ca nu cumva să se înece în ea
în cealaltă viaţă, viaţa de după moarte
era aşa o vorbă la noi în sat
câinii şi fântânile nu se dădeau
şi nici nu se primeau de pomană
mai era şi păcat

eu mi-am început viaţa legănat într-o boxă
cu muzică rock dată tare şi cu jazz
cum tot timpul era noapte nu aveam umbră
şi ca să nu mă ia vântul ţineam în buzunar
un cocoloş de hârtie un fluier şi un zar
ca să nu mă piardă tata mi-a cusut
pe umărul drept un fel de etichetă
pe care scria habar nu am
cum îl cheamă dar e fiul meu
ştie să asculte muzică rock dată la maxim
şi jazz mult jazz cântat la trompetă contrabas şi pian

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zgomot de fond

După fiecare iubire rămâne un cearceaf zbârcit

În care s-au chircit câteva nopţi de dragoste
Fragile, neputincioase, ca nişte pisoi fără ochi
Degeaba mi-am cumpărat ceas care ticăie
Pentru că el nu-ţi imită bătăile inimii
Degeaba am învelit lângă mine sticle calde
Pentru că ele se răcesc spre dimineaţă

După fiecare iubire rămâne o pagină albă

O pagină albă în care simt nevoia să îndes
Ca într-o valiză tot fel de poveşti alandala
Ca şi cum m-aş muta în alt oraş necunoscut
Şi îndes tot felul de vise usturătoare
Şi e ca şi cum aş trece cu degetele prin
Plante urzicătoare şi nu prin amintiri

Sau poate rămâne doar un perete, da, acel perete
Care strălucea în lumina cărnii, mereu la locul lui, ghemuit
Aproape fără drept de apel în toată făptura mea
Niciodată cucerit, un fel de redută de care
Niciodată nu pot trece, ar însemna
Să dărâm tot blocul şi-n acelaşi timp şi pe mine

După fiecare iubire rămâne o coroană de spini

Pe un trup imaculat, străin, gol şi încă plutitor
Subţire, ca un gât lung de lebădă, undeva în depărtare
Poate pe un lac sau pe o foaie mototolită
Până la urmă după fiecare iubire rămâne o mare mizerie
Închisă bine între copertele unei cărţi a cărei limbă
Într-o zi ţi-e total străină, doar un zgomot de fond

Iar urmele mele lăptoase pe gresia rece clipocesc
Zi de zi, nu se şterg cu anii, şi îngerii le-ar linge

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe lângă celelalte trebi grădinăreşti, slujba lui de căpetenie fu ca să facă în fiecare zi câte douăsprezece mănunchiuleţe de flori, şi în fiecare dimineaţă să le dea la cele douăsprezece domniţe, fete ale împăratului, când vor ieşi din casă spre a se primbla prin grădină. Aceste domniţe erau ursite să nu se poată mărita până nu va găsi cineva care să le ghicească legătura ursitei lor şi să facă pe vreuna din ele ca să iubească pe cineva. Ursitele lor le dăruise cu patima jocului. Erau nebune după joc şi pe fiecare noapte rupeau câte o pereche de conduri de mătase albă, dănţuind. Nimeni nu ştia unde merg ele noaptea de joacă. Împăratul se luase de gânduri cu atâta cheltuială pe condurii fetelor sale şi pentru inima lor de gheaţă, de care nu se putea lipi nici un june din cei ce veniseră în peţit. Pentru aceasta el dase sfară în ţara lui şi în ţările streine, precum ca să se ştie că cine se va găsi să-i spuie ce fac fetele lui noaptea de rup fiecare câte o pereche de conduri, poate să-şi aleagă pe care îi va place din ele, şi el i-o va da lui de soţie.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glissando

când îmbobocisem credeam
că-mi vor creşte aripi
dar mi-au crescut doar frunze
apoi am prins rădăcini
care culmea
au nevoie de mângâieri

când am înfrunzit
eram gata să cred
că sunt floare
şi mai adânc mi-am înfipt
rădăcinile
în speranţa că voi rodi
ca un pom
dar sunt doar un copac

vă pot dărui doar umbra
vara
şi poate ceva căldură
iarna
vânturându-mă cenuşă
din sobele de teracotă fierbinţi
de flacăra ce-mi arde seva

îmi veţi aruncaţi apoi
sufletul
în dosul grădinii
de unde voi tot îmboboci
iar şi iar
cu speranţa că într-o zi
îmi vor creşte aripile

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

la o ţigară

să te trezeşti în fiecare dimineaţă
doar cu perna în braţe
cu toate visele nevisate
să-ţi faci singur cafeaua
şi să-ţi aprinzi o ţigară
să tragi adânc fumul în piept
ca pe o îmbrăţişare
uitând să mai respiri
apoi alta şi alta
până se umple scrumiera
abia atunci poţi mormăi
scrâşnind printre dinţi
mama ei de viaţă!

George Ionită în Leaganul toamnei
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curăţenie

Este bine câteodată să faci curat în casă,
periodic, să mai scuturi din praf,
după care, cu un nou paragraf,
să-ţi scrii cartea, aşa, cum îţi pasă!
Eu voi începe chiar de astăzi lucrarea
şi voi îndepărta mai întâi supărarea.
Voi şterge praful de pe perete
unde se-ascund nostalgii şi regrete,
apoi, cu un pămătuf auriu,
voi şterge cuvântul "tarziu"
căci e prea tomnatic şi arămiu!
Voi scutura, pe rând, toate cărţile despre viaţă,
pentru că sunt vechi şi legate cu aţă,
iar dintre cele noi, voi scutura câteva,
doar pe acelea ce sunt aproape de inima mea!
Pe jos voi şterge profund, apăsat,
pentru că prea des au călcat
paşi străini venind din afară,
ce s-au lipit de parchetu-mi, de ceară...
Vreau ceva mai personal, mai curat,
să nu mai intre nimeni în casa mea încălţat,
şi-mi promit că n-o să rămână niciunul pe tuşă,
pentru că pe toţi o să-i pun să se descalţe la uşă.
Aşa n-o să-mi fie toată munca-n zadar,
şi peste o zi, să fac curăţenie, iar...

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atelierul de pictură nu este într-o joi

cineva m-a exilat
în propria-mi existenţă
ca într-o bulă cu pereţii de lut
şi nu ştiu cum am reuşit să-ţi scriu
atât de multe poeme
şi versurile să devină nepereche
ori de câte ori se făcea în noi joi

joi e ziua în care băieţii din sat
plecam la vânătoare de fluturi
de-a lungul căii ferate
hălăduiam şi în cer
dar mai rar

nu ştiu de ce
dar vecinului meu
i se părea că sunt
o întâmplare magică
şi ori de câte ori mă vedea
făcea plecăciuni
aprindea lumânări
tămâia până şi urma
paşilor mei nepăşiţi
ori se târa în genunchi
în spatele meu
preţ de câteva zile
şi nu obosea

nu am avut curajul
să-l cred pe vecin
îmi smulgeam din carne
pantalonii şi haina
apoi alunecam în somn
de obicei dormeam
alteori muream
şi-mi trecea timpul fără să ştiu

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început vocaţia e ceva mic, aşa ca şi tine. Poate cauţi o meserie, poate vrei să practici un hobby, o pasiune. Apoi, devii bun şi vezi că e ceva ce şi ceilalţi apreciază. Apoi, după un timp, mai puţin sau mai mult, te trezeşti că ai impact asupra societăţii. La sfârşit, poţi ajunge să contribui cu ceva valoros pentru întreaga lume. Eşti echipat perfect cu tot ce ai nevoie. Lipsa de acţiune e prăpastia în care te simţi prizonier. Nu îţi lipseşte vocaţia doar că ea este mică, dacă încă te întrebi care e. E minusculă chiar cum e fiecare om la început, când e doar un spermatozoid ce fecundează un ovul. Începe să îţi hrăneşti vocaţia şi vei vedea că ea creşte mare.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul ploii spre asfinţit

fantomele de zi la braţ
cu arătările nopţii
s-au aşezat lângă mine tiptil
şi patul scârţâia groaznic,
iar mâna mi-a rămas încremenită
în mângâierea lor
în ochi mi-au crescut deodată priviri infirme
firave abia ce mai pâlpâiau
mioape aduceri aminte
după cum am aflat mai târziu
ochii mei sunt ferestrele cerului
prin care ne vom arunca la asfinţit

la fel am mai aflat
cum au fost îngropaţi copacii
copac în copac
apoi zece câte zece în alt copac
până a rămas un singur copac
căruia i-am dat foc spre înserat

îngerii lumină
au tot licărit în noapte
ca nişte stele căzătoare
şi se tot prăbuşeau unul după altul
încât nici nu ne mai pasă

ploaia creşte adânc în noi oceane
pe care încă mai plutesc mesaje
de pe vasul cu care ne întoarcem din timp
şi care la rândul său
habar nu avea unde urma
să se înece

hei, ştiu o uşă cu vedere la soare!

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa

M-am hotărât să plec in lume
Să caut Viaţa unde s-o ascunde
Poate îmi va raspunde:
De unde vine, unde se duce?
Cu ce vine, cu ce se duce?
De ce vine, de ce se duce?
Cine o trimite, cine o primeşte?

De ce uneori, mai mult durează
Alteori cineva, de ce o scurtează?
De ce Istoria cu Ea jonglează
Războaie şi catastrofe inventează
Viaţa cu secera o decimeaza?

De ce Scena pe care se petrece
Abunda de atâtea sentimente?
Şi mai reci sau şi mai calde,
De iubire şi durere,
Bucurie şi tristeţe,
Dorinţe, vise şi speranţe
Împlinite sau desarte...
De ce pe toate Viaţa le are?

După atâta frământare
Un răspuns iată răsare:
Viaţa se află si în mine şi în tine
Si in întreaga Omenire,
Dar si Sus în Cer şi printre stele
Si printre nori, zăpezi şi ploi
Peste tot si pe Planeta
Si pe munţi şi intre flori
Şi în izvoare şi pe mare
In toate vietăţile de sub Soare

Dar despre VIAŢA, răspunsurile
căutate
Doar Cel Care ne spune
EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL, VIATA
le are....

În călătorie, totuşi,
când cu siguranţă voi pleca
Viaţa, mai departe
In Lumina, Iubire şi Pace o voi cauta
Şi cu Sufletul câte un răspuns,
Dacă voie o să mi se dea
Şi vouă în poezii Vă voi da....

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde cad anii când se duc?

Unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?
Am început să–mi frământ visele sub scara ce urcă spre cer.
Poate vor fi şifonate.
Poate vor ieşi din chenar, dar cu siguranţă îmi vor umple gândurile.
Mari şi năstruşnice.
Fără să le poată muta cineva de sus în jos, de la est la vest.
Nu ştiu unde se duc când toate rămân departe, aşa cum sunt, până ziua întâlneşte moartea.
Cine stie?
Simt ceva! Parcă este adierea unei mâini peste genele care s–au contopit pentru o secundă în amfiteatrul gândurilor.
Teribilă treabă cu anii. Cu gândurile. Cu visele...
Şi totuşi, unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de intenţie

(precuvântare la volumul Recviem pentru o roată bolnavă mintal)

de un timp
toate lucrurile din jurul meu
au început să mă părăsească
îţi dai seama cum este
să te trezeşti deodată
singur cu tine între două oglinzi
glisând dintr-o oglindă în cealaltă
într-o dezordine perfect browniană,
fără acele lucruri
cu care te-ai înfrăţit de-o viaţă
pe care le-ai îndrăgit
cu care ai făcut planuri
cum să vă petreceţi weekendul
şi
şi nimic
doar liniştea care îţi doare auzul
sau îţi înnoptează privirea devreme
dis de dimineaţă
e ca şi cum
ai deschide o conservă
de fasole boabe cu costiţă de porc
şi ai realiza
că înăuntrul cutiei ai avut culcuşul
înainte de a te naşte
la dracul zici
deşi ai locuit în locuri şi mai rele

acum nici nu ştiu ce îmi va
lipsi cel mai mult,
poate pantofii maro
atât de comozi şi sport,
poate îmi vor lipsi cărţile sau laptopul SH,
poate micuţul Ka
un Ford albastru închis
ciupit de rugină pe dedesubt
pe sub fusta-i dantelată
sau poate tu îmi vei lipsi cel mai mult
iubita mea târzie venită la apus
cu zarea zvârlită
ştrengar peste umăr,
peste sânii rotunzi
cum te vei descurca fără tăcerile mele?
poate îţi vei aminti cum îţi treceam
palma pe frunte
mângâindu-ţi pe rând
o durere, un nod de lacrimi, un gând
o buclă blondă rebelă?

îmi va fi dor şi de câmpia
crescută în mine
şi de amintiri
şi de cântecele urlate cumplit la beţii,
de poeziile scrise în somnul din nesomn,
de chitara cu griful plesnit
mai mult scârţâind
sau de mine,
de mine o să-mi fie dor de mor

şi dacă toate m-au părăsit
pentru celălalt eu
cel care păşeşte mereu
în urma mea cocoţat pe umbră
şi care-mi cântă gutural
la ureche
Hey Hey, My My
hitul lui Neil Young
(ştiu îmi place şi mie
doar ce l-am pus
ca sonerie la vechiul telefon)
am să plâng de ciudă până când
până când
am să păşesc eu în urma celuilalt eu
aşteptând un moment prielnic
să-i călăresc umbra,
să-mi fur lucrurile mele înapoi
şi pe tine iubito deşi
ştiu că vei fi mai obosită
mai uzată puţin
până atunci am să scot
din lada de zestre a mamei
sticla cu vodcă rusească
ascunsă acolo de tata când m-a văzut
sărutând pentru prima oară
o fată pe drum
şi am să beau până când
mă voi uita pe mine definitiv
şi o să mă doară capul
o săptămână întreagă
sau la nesfârşit

ciutura plină ochi cu lumină
limpede ca o lacrimă
şi rece
cum o urcam sus până la cer
îţi aminteşti cum se însenina lumea
uitată în mine?

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zi de vizită şi tabloul tulburat

pe holul spitalului a crescut
peste noapte un copac
zici că este o uzină de făcut praf
cu o elice în vârf şi un motor turbat
care zbârnăie neîncetat
tremură şi tuşeşte împroşcând
în jur şi de zor
întuneric

dincolo de spital a început să plouă
într-un amestec cu cerul cu pietrele
şi picături rouă
şi picură păsări cu scoici
în cioc
în capătul străzii trei florărese
vând crini agnostici
şi fluturi şi un clop
sau dau în ghioc
spitalul ăsta şchiop
plus asistente cu cioc
ca trup mântuit sufletul meu miop

o, cum mai cresc cimitirele
cât munţii până-n înalt
iar frica ne roade papucii sub pat
femei în fuste şi coc se abat
la uşa de fier şi nu ştiu de ce nu răzbat
până la noi noi cei spânzuraţi
de perfuzii, atârnaţi
ca nişte clopoţei de sticlă
de pervaz

să se facă linişte urlă asistenta şefă
mai mult bărbat
şi se face până când un bolnav
ţopăind într-un picior
vesel şi hoinar
porneşte motorul din pom
zbâr zbâr vruum vruum zbâr vlam
şi eu mă tot întâmplam
tulburat ţintuit în tainicul pat

e zi de vizită acum în spital
cei mai mulţi dintre noi stăm frumos aliniaţi
cu mâinile spălate cu ochii ciudaţi
ne-am frecat cu piatra pe răni până am dat
de urmele bolii
şi de câte doi îngeri stricaţi
pe care fiecare i-am legat
cu şireturile de la bascheţi de pat

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zi de vizită şi tabloul tulburat

pe holul spitalului a crescut
peste noapte un copac
zici că este o uzină de făcut praf
cu o elice în vârf şi un motor turbat
care zbârnăie neîncetat
tremură şi tuşeşte împroşcând
în jur şi de zor
întuneric

dincolo de spital a început să plouă
într-un amestec cu cerul cu pietrele
şi picături rouă
şi picură păsări cu scoici
în cioc
în capătul străzii trei florărese
vând crini agnostici
şi fluturi şi un clop
sau dau în ghioc
spitalul ăsta şchiop
plus asistente cu cioc
ca trup mântuit sufletul meu miop

o, cum mai cresc cimitirele
cât munţii până-n înalt
iar frica ne roade papucii sub pat
femei în fuste şi coc se abat
la uşa de fier şi nu ştiu de ce nu răzbat
până la noi noi cei spânzuraţi
de perfuzii, atârnaţi
ca nişte clopoţei de sticlă
de pervaz

să se facă linişte urlă asistenta şefă
mai mult bărbat
şi se face până când un bolnav
ţopăind într-un picior
vesel şi hoinar
porneşte motorul din pom
zbâr zbâr vruum vruum zbâr vlam
şi eu mă tot întâmplam
tulburat ţintuit în tainicul pat

e zi de vizită acum în spital
cei mai mulţi dintre noi stăm frumos aliniaţi
cu mâinile spălate cu ochii ciudaţi
ne-am frecat cu piatra pe răni până am dat
de urmele bolii
şi de câte doi îngeri stricaţi
pe care fiecare i-am legat
cu şireturile de la bascheţi de pat

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!