Atelierul de pictură nu este într-o joi

cineva m-a exilat
în propria-mi existenţă
ca într-o bulă cu pereţii de lut
şi nu ştiu cum am reuşit să-ţi scriu
atât de multe poeme
şi versurile să devină nepereche
ori de câte ori se făcea în noi joi

joi e ziua în care băieţii din sat
plecam la vânătoare de fluturi
de-a lungul căii ferate
hălăduiam şi în cer
dar mai rar

nu ştiu de ce
dar vecinului meu
i se părea că sunt
o întâmplare magică
şi ori de câte ori mă vedea
făcea plecăciuni
aprindea lumânări
tămâia până şi urma
paşilor mei nepăşiţi
ori se târa în genunchi
în spatele meu
preţ de câteva zile
şi nu obosea

nu am avut curajul
să-l cred pe vecin
îmi smulgeam din carne
pantalonii şi haina
apoi alunecam în somn
de obicei dormeam
alteori muream
şi-mi trecea timpul fără să ştiu

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte poeme?

Câte poeme ţi-oi fi scris?
Nici eu nu ştiu câte au fost
Şi poate nici nu are rost,
Din vis rămâne numai vis.

Câte poeme am să-ţi scriu?
Nici asta nimeni nu va şti,
Tu, dragul meu din poezii,
Este târziu, foarte târziu.

Câte poeme vor pluti
Fără să fie în colecţii?
La începutul unor lecţii,
Fără sfârşit te voi iubi.

poezie de Angelica Ioanovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Controversă

cum îţi spuneam
mai tot timpul îngerii mi-au râs în nas
şi-au râs de mine neîntrerupt
ori s-au urinat din înaltul lor
peste ochii ce abia îi luminasem puţin
mai bine deschide-mi fereastra albă la cer
să-mi închipui că zbor
sau că plec acasă definitiv

altfel îmi petreceam mai tot timpul
recitând poemul lui Dinescu
"Mic descântec pentru femeia mâncată de ploaie"
sau poezii de-ale lui Bukowski
bolovănoase frivole şi amare
până reuşeam să uit
că îmi este sete că-mi e foame
şi că mai exist şi aşa
neîndemânatic,
exilat ca o urmă într-o fantă
sau o cută de timp
ca şi cum propria-mi umbră strălucind
la balul feeric cu gâze şi lumini

îmi amintesc cum umbra
mă căra cu disperare în spate
şi cum se împleticea
sub greutatea neputinţei mele
şi cum deja nu mai eram tânăr
şi mă nelinişteam ori mă înfuriau
versurile mele
pe care încă mă chinuiam
să le rescriu rebele
până îmi trecea viaţa
apoi o luam de la capăt
cu aceeaşi înverşunare

poate am stat de prea multe ori
închis într-o sticlă ca un duh inutil
adormit în vechi laboratoare
ori adunând lumină în propria-mi închisoare
multă lumină şi multă splendoare
şi cum plouă în inima mea
sau cum mă rog morţii
draga mea moarte
te rog să nu mă laşi singur
în viaţa asta niciodată

apoi tu dispari şi numai ştiu
nimic despre noi
nu mai am veste
şi cum îţi spuneam
prea devreme s-a făcut noapte
în oraşul meu prea târziu mult prea târziu
mi-am intuit infirmitatea de om orb
plin de întuneric în întuneric
şi cu cravata frumos înnodată la gât

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte

Câte lacrimi de iubire,
Oare sunt într-un ocean?
Lacrimi de dezamăgire
Câte, sunt scurse în van?

Câte vise neîmplinite
Se ascund azi printre stele
Şi dorinţe infinite
Câte, oare sunt în ele?

Câte vorbe nerostite
Se găsesc oare într-un veac
Şi decizii mai greşite
Câte sunt şi nu au leac?

Câte răutăţi sunt oare
Într-un gând nevinovat,
Care la necaz apare
Câte-n gând s-au adunat?

Câte zile nesfârşite
Numără un om la care,
Viaţa este pe sfârşite
Câte, când speranţa-i moare?

Câte ceasuri trec pe noapte
Fără somn, fără odihnă
Fiindcă inima vrea fapte
Câte ceasuri fără tihnă?

Câte clipe trec în viaţă,
Fără ură şi minciună
Ce-ţi fac inima de gheaţă
Câte, nimeni n-o să spună?

Câte speranţe deşarte
Are cel care greşeşte,
De iertare s-aibă parte
Câte, dacă se căieşte?

Câte piedici îi mai pune
Unui om soarta în cale
Până când el va apune,
Câte, în zilele sale???

Câte omul pătimeşte
Într-o viaţă din trufie?
Multe şi-l nemulţumeşte
Câte, nimeni n-o să ştie!

Câte suflete sărmane
Aud vorbe jignitoare
Ce le fac reci, inumane
Câte cad jos, la picioare?

Câte zile are omul?
Câte zile are-n viaţă?
Câte frunze are pomul!?
Câte zile e speranţă!?

poezie de Georgiana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiu

Ştiu pe ce parte
a cuvântului dormi.
Ştiu câte silabe respiri
până la cafeaua
din Calea Lactee
pe care o străbaţi
în paşi wagnerieni.
Ştiu, într-o zi uitarea
va acoperi mireasma noastră
şi lumea va fi...
mai singură în poezie.

poezie de Vasile Ghinea din Renaşterea buzoiană, almanah 2013
Adăugat de Vasile Ghinea
Comentează! | Votează! | Copiază!

O particularitate a Aliciei H. era aceea că ea nu-şi extrăgea energia din hrană. Îmi amintesc foarte bine că am invitat-o odată la masă: abia s-a atins de mâncare, ca terorizată. Şovăia la fiecare îmbucătură şi sunt sigur că-mi făcea o favoare încercând să înghită câteva bucăţele de peşte sau nişte legume (nu cred să fi cerut vreodată carne). De fapt, îmi făcea mai multe favoruri: întâi, se afla acolo, cu mine; şi încă, trecând prin acea teribilă umilinţă care era la ea mâncatul. Era limpede că simţea pentru mine un soi de milă pesemne, dacă făcea toate astea. Iar eu îmi spuneam tot timpul: Doamne, nu se poate!

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Subiect tabu

mă uit în jur şi nu mai cred
în nimic,
de cele mai multe ori jelim
propria durere,
poate lucrurile sunt orânduite în vreun fel,
poate nu suntem la mila destinului,

nu ştiu de ce,
mai demult linia orizontului
mi se părea senină şi dreaptă,
astăzi se frânge parcă într-un zbor
de albatros rănit,

vine un moment în care începi să pierzi
treptat
câte un prieten,
câte o onomastică,
câte o iubită,
câte o înmormântare
de părinte,
când începi să-ţi pierzi minţile,
când auzi despre boli crunte şi
bătrâneţi chinuite,
când ai vrea să crezi cu disperare în ceva
chiar dacă nu credeai şi nu te temeai
de nimic,

în inerţia noastră uităm a onora viaţa,
credem că îi vom avea lângă noi pe cei dragi pentru
totdeauna,
moartea e un subiect tabu despre care nu vorbim,
prinşi în durerea noastră jelim,

odată linia orizontului mi se părea clară,
astăzi cerul are culoarea pământului,
nu ştiu de ce confund tot mai des
amurgul cu răsăritul,
nu ştiu,
poate până la urmă
orice sfârşit este doar
un nou început.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa şi făcură. Toată ziua într-o veselie o duseră. A doua zi, se sculă de dimineaţă, se găti şi plecă la muncă. Nu ştiu însă cum făcu el, nu ştiu cum drese, că se pomeni iarăşi în pădure. Nici el nu ştia cum venise acolo; ştia numai că el la muncă plecase. Daca văzu aşa, cătă copaciul, se sui în el şi mai găsi un ou. Se duse cu el în târg şi mai luă încă două pungi cu bani tot de la acel negustor. Pasămite oule astea erau de diamant, care făceau de zece ori atât cât îi da lui pe ele negustorul. El însă era bun bucuros că lua şi atât; căci scăpă de sărăcie el şi cu toţi ai lui. Cumpără de astă dată haine pentru copii, căci erau goi. Mai luă nişte unelte şi dichisuri de ale lui pentru muncă şi pentru casă, căci nu credea că o să fie în toate zilele Paşte, să tot găsească la ouă d-astea scumpele. Câteva zile d-a rândul se mai duse el în pădure şi tot găsea câte un ou. Se făcu însă mai năzuros în târg, ţinu mai la preţ şi cu mirare văzu că scoate câte patru pungi de bani în loc de două.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colecţionarul de răni

poate că teama pe care o invoc
nici nu există
nici oamenii întorşi de la muncă
cu haina purtată pe umeri ca un semn
de ultimă suflare a trudei
nu există
decât
o moarte prin care văd înăuntru

nu ştiu dacă e bine sau rău
toate acestea îmi inflamează iubirea
şi tot ce-am avut...
până la urmă aş putea spune că
nu există nicio amintire
cu un copil în pantalon scurt
ci doar un bătrân colecţionar de răni
pe care şi Dumnezeu l-a uitat

nu mai ştiu niciun cuvânt care începe cu mine
ştiu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni
singurătatea cotrobăie prin umbră şi
muşcă
puţin câte puţin
îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amestecate

cum urcam strada întins către tine
cu o bucată de cer într-o mână
în cealaltă ţineam strâns
ca pe o ghioagă griful chitarei
eram hotărât să-ţi cânt ceva despre mine
de obicei îmi plăcea să zdrăngăn în singurătate
balade rock din deceniul şapte
sau să urlu beat cât mă ţinea gura
blowin' in the wind, paranoid sau aleluia

cum munceam toată ziua la nemişcarea mea
ori la sudoarea ce îmi aluneca fragilă
de-a lungul spinării
şi cum oboseam doar privind
cum îmi creşte încet încet laba piciorului stâng
acum pe sub mine se întâmplă marşul schilozilor către turn
şi nu-mi face bine mă ascund în spatele ploii şi plâng
şi unde o jumătate de umbră mi-a rămas în urmă
iar cealaltă jumătate s-a ridicat la cer
fără să ştiu

cea mai frumoasă femeie din lume
e de la mine din sat
are părul lung fustă verde şi sandale
şi zi de zi paşte vacile oamenilor pe islaz

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gnoză

poate îmi scrii şi mie un poem, îţi zic
ceva ca o sămânţă
pe care să o sădeşti în mine pios
şi din care să răsare ziua de joi
altfel riscăm să rămână din noi
doar cenuşă cenuşă şi puroi

mai degrabă îţi cânt la pian
îmi zici şi tu să baţi toba
ca pe o tinichea
până când i se umflă
o gâlmă haioasă cu ţâfnă în gât
apoi îţi aprinzi o ţigară
şi tragi cu nesaţ fum după fum

sufletul tău este o casă fără ferestre
în care cineva mă sileşte
să dorm
şi unde nu vine nimeni
să-mi bată în perete
aşa că îl întorc cu grijă
ori de câte ori oftezi
din ochi îţi ţâşnesc vrăbii
sticloase şi verzi

sufletul meu un maidan bântuit
unde pasc două capre şi o gâscă
ştiu sigur chiar că are elice
şi că în fiecare dimineaţă
se învârte atât cât să nu se usuce
şi să pice trist pe asfalt

de atâta năucire îngerul meu
a început să ticăie tic tac
apoi din el s-a înălţat
cu zgomot şi lumină şi praf
o mare uluială în ritm de jazz

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În piaţă, băieţii îşi prindeau uneori săniuţa de câte o căruţă şi se duceau aşa o bucată de drum. Era minunat. De data asta a trecut pe acolo şi o sanie mare, vopsită cu alb, şi în sanie şedea cineva înfăşurat într-o blană albă şi cu o căciuliţă albă pe cap. Sania a făcut de două ori înconjurul pieţei şi Karl, când a văzut că vine iar, şi-a prins repede săniuţa de ea şi a pornit în urma ei. Sania cea mare aluneca tot mai repede şi mai repede şi a cotit într-o uliţă alăturată. Vizitiul întorcea din când în când capul şi-i făcea semn prieteneşte lui Karl, parcă l-ar fi cunoscut, şi ori de câte ori băiatul voia să-şi desprindă săniuţa, cel care stătea în sanie făcea din cap şi Karl rămânea aşa cum era. Au ajuns la barieră şi au ieşit din oraş.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi ştiu că-ncet, încet mă sting...

Şi ştiu că-ncet, încet mă sting,
Mă prăbuşesc uşor în ring,
Voi încerca din nou să strig
Că în genunchi vreau să înving.

Şi ştiu că-ncet, încet mă duc
Sub brazda lungă fără plug,
Cu oasele mele să ung
Ţărâna pe care-o străpung.

Şi ştiu că-ncet, încet dispar
În lumea fără de hotar
De aceea ţie-ţi las în dar
Iubirea mea de chihlimbar.

Şi ştiu că-ncet, încet voi fi
Chiar urma ce va părăsi
Şi gestul sacru de-a iubi
Şi îndrăzneala de-a mai fi.

Şi ştiu că-ncet voi fi pe prag
O amintire celui drag,
De-aceea vreau să mă retrag
Să dorm sub umbra grea de fag.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caniculă

oraşul meu colorat în verde
şi galben pai galben palid
pătat cu roşul soarelui în picături mici
apoi buletinul de ştiri vremea
toate trecute prin ochiul meu căprui
în ecranele de sticlă şi leduri
breaking news

ne plimbam pe stradă amândoi
doar ce ne-am cunoscut
în faţă mergeai tu cu fusta cloş şi înflorată
apoi eu abia de mă mai târam pe-o parte
şi strada se înclina nefiresc
casele cu ţiglă roşie se prăvăleau
ca un castel din cărţi ţinându-se de mână
cu pereţii suflecaţi până la bârnă
grăbiţi ne loveam de câte un pom uscat
dezbrăcaţi de coajă şi pictaţi
apoi o mie de cuci rătăciţi şi uitaţi
în grădina bolnavă
şi peste tot se făcea noapte şi frunze
pe care eu cândva am scris
mii de poeme confuze

şi tu ştiai că nu-mi este frică de vânt
nici de furtună nici de săgeată
te tot ţineam de mână strâns
să nu mă uit
să nu te pierd vreodată
apoi ne desfacem braţele încet
şi fâl fâl ne ridicam la cer
şi ce frumoşi eram
Doamne cât de frumoşi

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De obicei, cei care nu înţeleg îndeajuns cred că ştiu mai multe, iar aceia care sunt complet lipsiţi de minte cred că ştiu totul.

citat clasic din Giordano Bruno
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

De câte ori...

Mă pierd zile la rând... cu capu-n nori!?
Privesc cu ochii goi chipuri prin sticlă
Şi-i strig în van; aivea nu se-aplică
De câte ori, de câte ori...

M-avânt cu gând d-elan în fiecare zori,
Trăiesc clipite de tumult de vis;
Sunt un torent de reuşite, nedescris
De câte ori, de câte ori...

M-afund în misticism ce-mi dă fiori
Cu închinări la ţeluri destrămate;
Invoc în van pe Dumnezeu la pietate
De câte ori, de câte ori...

Mă simt rănitul d-exterminatori
Şi-mi vreau răscumpărări de libertăţi şi bunuri
Furate de la viaţa-mi, cu mentalele străbunuri,
De câte ori, de câte ori...

Mă resemnez în cânt de coardă de viori
Înghesuit în mine, adâncul... Îmi deplâng
Destin de începuturi cu piciorul stâng
De câte ori, de câte ori..

De câte ori mă ştiu prin amintiri cu nori,
De câte ori mă văd plângând săruri de mare,
De câte ori am dăruit sau am primit o floare?!?...
De câte ori, de câte ori...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 septembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dependentă de fluturi

Bună ziua.
Mă numesc Issabella
şi sunt dependentă
de fluturi...

da sunt dependentă
de fâlfâitul aripilor...

De câte ori te văd,
înghit câte unul,
nu am preferinţe,
pot fi şi de noapte,
doar că mă gâdilă
mai tare... sunt pufoşi.

Prizez
de pe aripile lor
vise...
de câte ori te văd...

am înghiţit
atât de mulţi
din ziua aceea de ianuarie,
încât,
mi-au fâlfâit întreaga fiinţă,
până am zburat
şi nu am mai văzut...

poezie de Raluca Turliu
Adăugat de Florina Obreja
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu de ce

Nu ştiu de ce viaţa, nu ţine mai mult,
Nu ştiu de ce aţa, repede s-a rupt.
Nu ştiu de ce visul, de-a trăi mai mult,
Invocă Paradisul, ce nu l-am văzut.
Nu ştiu de ce iubirea, prea repede dispare,
de ce omenirea, duşmănie are.
Nu ştiu de ce iubirea, apare doar în doi,
Nu ştiu de ce menirea, prea scurtă-i pentru noi.
Nu ştiu de ce teama, de lumea neştiută,
Atunci când trecem vama, toţi oamenii o uită.
Nu ştiu de ce, dar cred, că pot trăi de două ori.
În destinul meu mai cred, că pot muri de multe ori.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt incapabil de-a gândi ceva, incapabil de-a lucra şi mii de idei care de care mai curioase şi mai nerealizabile îmi străbat capul întunecându-mi hotărârea. Un lucru ştiu şi voi hotărât: să fii a mea şi pentru totdeauna. Nici nu îmi pot închipui altă viaţă decât în apropierea ta şi numai sub condiţia aceasta voi în genere să trăiesc. Altfel la ce-aş mai târâi o existenţă de care mi-a fost silă, de la care n-am avut nimic decât dureri şi în cazul cel mai bun urât. Ştiu că-ţi scriu lucruri fără nici o legătură şi c-aş vrea mai bine să te ţin de mână decât să-ţi scriu şi... Dar tu ştii toate, ce să-ţi mai spun ceea ce ştim de mult amândoi, ceea ce pururea vom şti, ceea ce spus şi nespus între noi are cu toate acestea totdeauna un farmec renăscând. De mii, de mii de ori! Te rog mult nu mai uita.

Mihai Eminescu în Corespondenţă Mihai Eminescu - Veronica Micle (29 august 1879)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!