Crizantemele omului nou

Prin noi înflorea melancolia,
crizantemele de toamnă a lumii.
Acele ceasului
la douăsprezece şi jumătate
sau şase fix... Coloana infinitului
ne privea fără chip,
poate un naos vertical?
O mare înălţare de martiri
ori o cascadă de sacrificii,
captivi între războiul împăraţilor
cu războiul indivizilor
cu războiul sufletelor întru eternitate.
Am tras un bumb în zid
să las semn de lacrimă metalică,
grosolană şi rece.
Acolo am vrut să scriu despre capătul
omului nou.
Primul pas afară din eon,
din marea criză a spiritului meu
martor şi torturat
într-o mulţime de spectatori
saturnini,
ameţiţi cu tării scumpe ca prohibiţia din America
sau din simţul comun...

La flori, ce să vezi(?), puzderie
de albine triste coborau
parcă din norii de vată ai minţii
înlăcrimate şi uitucă,
coborâţi să aducă negură
cât să le priească melancolicilor,
deşi pulsul sangvin ne călărea
încă de la început,
încă din lacul învierii noastre
din rărunchi...

Colac peste pupăză, un poliţist
a scos fiola acestei lumi
să suflăm în ea,
pentru a ne descoperi morbul
şi incompetenţa câmpului de flori care creştea din noi.
Am văzut atunci cum m-au descoperit,
cum au găsit amprenta mea pe trăgaci,
cum au cules bumbul într-o punguţă
apoi s-au tăinuit.
S-au depărtat zbierând către cer
un fel de nuncă de cocos

Ce să vezi atunci că tăria parfumului
tern şi melancolic
a îndurerat încă şi aldehida
care îşi strânse la piept spaima mea,
scoase o ceşcuţă de ceai
din porţelan fin, alb, smălţuit
apoi din nişte frunze ofilite
şi-a turnat ceaiul înmiresmat
agitând elegant
şi oftând...

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albine şi flori

Păstrez încă în mine vis
Tulburător de trist
Şi-adânc ca un abis

Privesc pe geam înfrigurată
Afară încă e zăpadă
Şi norii sunt gata să cadă

Timid un liliac ar vrea
Să-mi şteargă cumva lacrima
Ce pe obraz îmi tremură

A reuşit, mâna întind
Prind primăvara ce-a venit
Cu muguri verzi şi chip iubit

Speranţa zilei care vine
Alungă iarna ce-i în mine
Aştept să văd în flori albine.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine războiul

peste noi şi mai arţăgos oricum
adun schijele care ajung greu
de zeci de ani au stat liniştite
din primul război mondial
din al doilea război trase
mai crude la botul tunurilor
apoi s-au maturizat în aer
au înghiţit pământ şi-au scuipat
sânge pentru eroii care au luptat

vine războiul mai dezgustător
ca niciodată în istoria omenirii
dur pentru sufletul iubitor de cer
senin de trăit nepăsător ca pasărea
acum ori niciodată înveţi să mori

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vom plăti nişte facturi cumplite. În afară de războiul care ne aşteaptă, ne mai aşteaptă o revoltă şi o invazie. Revolta va fi războiul dintre noi care este mai cumplit decât un război şi deja se văd cele două tabere. Oamenii văd că există disensiuni între aşa-zişii conducători ai noştri şi aceste două tabere se vor încăiera între eleşi vor determina războiul.

Aspazia Oţel Petrescu în Interviuri
Adăugat de Dan Nicorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Războiul iubirii

A venit sfârşitul şi noi am pierdut
Războiul acesta ce-l numim iubire
Inimile noastre mult au pătimit
Ce tragic final, totu-i amintire.

Am şi răni adânci, am şi cicatrice
Suferinţă mare eu am îndurat
Căci inima mea a rămas deschisă
Şi neprotejată şi s-a tulburat.

Războiul iubirii... vină şi durere
Inimile noastre se deschid şi ştii
Că doar timpul este cel care cunoaşte
Cine va fi primul care va răni.

De această dată la pământ sunt eu
Şi strig în neştire, fără de folos
Căci speram războiul să nu îl purtăm
Dar tu m-ai lovit dur şi nemilos.

poezie de Adam McKim, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geneză - 2 -

Am coborât undeva în suburbia unde se spăla rufărie, pe copaci atârnau flori foarte albe
brahms prevestea, la început, balamucul, zănateca mişcare brawniană şi entropia
ceva nou se naşte mereu dintr-o rufă murdară
eu eram o naivă
ca
o mare
naivă

Aşa ca oceanul cel tânăr, din care nu s-a pescuit niciun ton. eram vis. picătură de sânge.

Nu ştiam că pe cer coborâseră stelele
roz
albe
şi galbene
să îşi spele picioarele pe alt cer, ca fecioara, cu picioarele ei zgâriate în crengile pomilor

cumva se mai aşază copaci,
şi pădure
şi
pomi, în livadă
apoi curgerea izvorului printre pomii aceia
şi-atât...

Îţi ţineai între degete bucăţica de cretă şi desenai din carne soarele, luna,
ce lacrimi... să le mai umblăm încă puţin cu picioare desculţe, cu o talpă de sunete:
emisar-mov la capăt de lună, picătură şi ploaie
ce ploaie... ce lacrimi...
de ce nu înviezi şi de ce nu mă vezi...

Însă prin comete şi prin sori se făcuse lumina, crescuse din rană,
de ce să vorbim despre corbi, de ce să vorbim despre soare,
întâi întunericul, un corb şi o lacrimă,
apoi luna şi soarele, noi mai întâi am aşeza fericirea.
la început dumnezeu a făcut răul şi întunericul,
peste el s-au aşezat albine, comete,
soarele plin
sorii
şi
dorul
pe câmpuri, o floare nemaivăzurtă răsare,
şi mireasa se prinde în horă
o prinzi tu de mijloc
sau nu o ghiceşti
niciodată
încă nu te întâlnisem, cu toate că lumina mi-o luase puţin înainte,
ce îţi mai fac cireşii, cireşele, atunci când visează,
ninsoarea te mai mângâie încă, hai spune,
ţi-e frig,
peste buze,
pe gura ta moale să îţi cadă sărutul...
mama ta,
ce îţi mai face?
leleica?
îţi croşetează, pesemne, şosete de lână, şi luna, şi lâna în care e luna-nvelită?
eu sunt saltimbancul care te coboară în mare
multă mare sunt eu
şi cădere în mine
eu sunt sarea pe care ea calcă cu degetele,
talpa mea sărată eu sunt,
o să-ţi cânt şi-o să-ţi cânt până când totul apune, când în mine-o să apun,
vocea mea este caldă şi molcomă,
nu te teme,
ea se culcă încet,
ca sfârşitul glasului care dintr-o dată se stinge.
Dacă visezi un chip palid, musai ninge în lume şi se naşte ninsoarea,
mie îmi e frică de întuneric, dar în cer sunt conduri şi păpuşi, care se cunună;
de acolo din cer începe de fapt soarele
acolo se scriu începuturi de soare
şi Domnul.

Nu ştiu cum e să fii vinovat, ca o Eva
mincinos sau şăgalnic
începutul păcatului este probabil tăcerea şi merele
s-a
lăsat
peste
toate
o
primăvară
moale
şi
dulce
între meri se mai aude încă aripa ruptă a rândunelei
şi eu te aud.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatra de gand

Trăiam într-un gând
Ca sub o piatră
Când, într-o bună zi,
Nişte copii
M-au scos afară
S-au jucat cu mine
Apoi m-au uitat în soare

poezie de Mihaela Maxim
Adăugat de Sabyanna
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

acasă, oamenii tăcuţi
au simplitatea înscrisă în gesturi mărunte,
palmele lor bătătorite vorbesc despre grijile peste care s-au culcat stelele aburinde,
mersul lor aşezat pregăteşte creanga de brad
pentru lumea de apoi,
colindele frâng cerul din care se prelinge dorul de cei care s-au dus,
încă un an îşi pune pecetea peste frunţile lor
încreţite de curgerea timpului, înfiorător de năvalnic,
casele par mai mici, cu ochii mijiţi către soarele palid,
iar fulgii firavi cern linişte pentru încă puţin...

poezie de Alina Florica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Apă Gri

S-au întâlnit doi oameni, s-au întâlnit doi oameni
Care poate nu se vor mai întâlni niciodată –
Două firişoare de nisip, două fire de iarbă,
Două iţe trecute prin aceeaşi spată –
Lângă Marea Apă Gri.

Două mâini s-au strâns, două inimi s-au atins;
Iar noi, adunaţi aici în această seară
Nu vom uita, poate nu vom uita,
Unde ne-am întâlnit toţi trei ultima oară –
Dincolo de Marea Apă Gri.

Două pahare pline, două pipe cu tutun –
"Înălţăm pentru norocul nostru, frate, cupa!"
Şi, după ce ciocnim, noi bem
Urându-ne voiaj bun şi vânt din pupa
Pentru a traversa Marea Apă Gri.

Trei oameni au plecat, unul a rămas pe mare,
Păcatele lui şi-ale noastre-s acum cu el,
Dumnezeu să-i odihnească sufletul!
Cinci oceane şi-l revendică-n salinul lor castel.
O, Doamne! A Ta-i Marea Apă Gri!

Dar eu sunt încă viu, şi tu eşti încă viu,
Şi destinul ne-a aruncat aici pe amândoi
Tovarăşi adevăraţi, dar odinioară... am fost trei,
Iar unul nu mai este azi cu noi
Lângă Marea Apă Gri.

Un spaţiu pentru respirat, un pat pentru odihnă,
Lumini blânde, potir plin de dus la buze;
Apoi, iarăşi şi iarăşi,
Fără griji şi fără călăuze
Pornim pe Marea Apă Gri.

S-au întâlnit doar doi acolo unde se-ntâlneau trei
Cu înjurături şi râsete răsunătoare;
Şi trece, trece Ziua noastră,
Urmată apoi de Noaptea mare –
Dar, oh, oh, Marea Apă Gri.

poezie de Edwin James Brady, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-au bătut încă o dată, pentru a stabili clar cine a câştigat războiul.

aforism de Mihail Mataringa (20 noiembrie 2012)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Războiul Trandafirilor

În memoria victimelor de la Auschwitz, Dachau şi Treblinka (1933-1945)

Când pământul a sângerat întâia oară
Atunci a început războiul trandafirilor.
Îmbătaţi de ideologia luptei de specie,
trandafirii floribunda, cei cu flori grupate,
precum crucile de fier: Das Eiserne Kreuz,
S-au lăsat manipulaţi de propaganda
trandafirului teahibrid Generalfeldmarschall,
cel cu flori mari,
plin de decoraţii,
recunoscut drept filozoful existenţialist al trandafirilor.
Fără să gândească,
trandafirii teahibrizi au declarat război fulger
Trandafirilor plângători,
considerându-i o subspecie a regnului;
Iar în tovărăşie cu trandafirii japonezi
i-au prins pe toţi cei marginalizaţi,
i-au deposedat de petale
şi i-au concentrat într-un lagăr de exterminare
Situat pe insula şerpilor veninoşi.
Indignaţi de cele petrecute,
de aceste crime împotriva umanităţii,
trandafirii roşii socialişti
S-au grăbit să intervină
Ca să-şi elibereze semenii schingiuiţi.
Numai că în loc să le întindă o mână,
Trandafirilor căţărători,
Care printr-o minune au reuşit să supravieţuiască –
socialiştii le-au întins toţi spinii,
adânc până în carne,
Să nu cumva să rămână în picioare Trandafirii urcători, Trandafirii supravieţuitori.
Apoi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat,
duplicitari din fire,
trandafirii roşii s-au declarat presei mondiale
drept eliberatorii tuturor speciilor inferioare de trandafiri.
Când ultimii Trandafiri căţărători,
Specia aleasă de Creator,
Şi-au înapoiat spre stele duhul,
Atunci, şi numai atunci,
A început să sângereze pământul pentru întâia oară!

10 octombrie 2020

poezie de Cătălin Varga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea cameleon

mâinile tale miroseau a sfârşit,
un pustiu ce apasă resemnările zilei, care până ieri mângâiau tăcut

*

în casă
îngerul de lumină şi-a pus lacătul deoparte să închidă alte lumi
alţi ochi ferecaţi în stele

*

o să-ţi adun cuvintele - şi cele nespuse
semănate-n râuri tulburi

*

viaţa ta s-a scos la mal -
iar tu ai păşit desculţ la capătul lumii fără să mai priveşti înapoi
cu inima subţire,
patul muşcând din singurătate,
fără să mai deschizi geamul-
să vezi cum afară s-au strâns deja toate păsările cameleon-
noi nu le putem vedea dar ştim că sunt acolo
pe fundalul de sticlă smuls din capătul celuilalt cer

*

cât dorm pe jumătate de pernă
dragostea mea încetează să mai încapă-n mine

*

uneori moartea vine ca o pasăre cameleon
nu o vezi, dar o simţi când se apropie şi ai aşa un gust de o despărţire sinceră
îţi simţi viaţa apăsând, mai aprinsă către sfârşit-
fitilul lunecând în visul de pe urmă
şi brusc nu mai poţi trece drept unul care măsoară limite,
brusc timpul te atinge pe dinlăuntru - ca o fiară ce dă să rănească cu blândeţe -
dar rănile nu mai dor
căci nu mai au nici carne
nici pereţi care să se dărâme

*

şi te întinzi între lacrimi şi începuturi
ca un martor tăcut cu
toate gândurile decapitate de sufletul lor
le laşi întru totul
ochii îţi cad mantie
peste lumină
ca ultima amintire caldă
dar tu nu mai ai nicio grijă
plânsul tău s-a făcut o ninsoare amestecată cu foc
cum aşa vară n-ai mai pomenit

*

o bucată de hârtie peste care alţii vor picura ceara din lumânări
că ai mai trăit o dată şi dacă cumva va fi să te întorci
Dumnezeu te va pune la aceeaşi masă cu poeţii
când te-ai privit dincoace de fereastră
ai privit acolo dar tu
în tot acest timp, nu te-ai văzut
fiindcă erai singur şi nedesăvârşit

abia acum
toate temerile
ne-au devenit cărţi inutile

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

în timpul regimului trecut, se vorbea de "Coloana Infinitului". În realitate, această capodoperă s-a numit "Coloana pomenirii fără sfârşit". Monumentul de la Târgu Jiu avea pentru Brâncuşi o conotaţie declarat comemorativă: era dedicat soldaţilor gorjeni care s-au jertfit în Războiul de Întregire a Ţării. Brâncuşi a refuzat orice onorariu pentru această lumânare infinită, ca şi pentru celelalte monumente ridicate la Târgu Jiu: Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului.

Calinic Argatu în Pace şi bucurie cu Brâncuşi (2001)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Terci

Puneam perle
în cafea.
Tu
îmi aduceai
zahăr. Deschideai ochii,
umblai la verbe
astfel încât umbrele
din noi
să îngheţe în corpuri
cugetătoare, în persoane
capabile să închidă
visuri reversibile
în care zahărul se metamorfoza în perle
şi perlele se înnegreau în descompunerea
din care sorbeam
ceaşca efemerităţii
irevesibile a ploii,
a fluxului de clipe care scălda
cuferele noastre.
Noi ieşeam în costume naţionale,
români prin iarmarocul vienez
de la Piaţa Unirii
cu melancolia ei de spital,
apoi în oborul unui sat din China,
printre nimicuri
bune de ieşit din nevoi,
de undeva din mall-ul de nicăieri,
mândrii de hora mare şi veselă
cu
dilema posthamletiană
şi precolumbiană
a perlei sau zahărului
din care s-a format Primul.
Pofta calciului de dulce
sau a cubului de platoşă
încă din preistoria
tyranosurilor memorialistici.
Marea dezlipire de paşi,
alibii pentru neînţelegeri în familii
din care suflete amanetate
s-au trezit jefuite de ţel,
încât li s-a părut firesc
ca zahărul să fie o formă de perle.

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Războiul a fost cu noi încă de la începutul civilizaţiei. Nimic nu a fost mai constant în istorie decât războiul.

citat din Robert Aumann
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Talazul îngheţului

Bobocii
toamnei/trandafirii
vor îngheţa,
prelung dangăt al sufletelor
închise
în amintiri,
dealurile pregătite
pentru ninsori
&
şoselele plouate...
Vacarmul unora căutând
orice, cât timp e ceva cald,
departe de apartamentele, răcite,
în care s-au întâmplat
minunile socialismului
sau
cuminţenia tainică,
drumul, necunoscut, către
întunecimile de sub pământ,
în care ne vom aduna furiile,
strânse, în paner,
peste an.

Astea sunt micile noastre
aşteptări faţă de talazul
îngheţului.

Acele momente de centrală
termică, încercând să iasă
din iarnă.

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă un număr suficient de oameni care doreau să oprească războiul chiar s-ar fi adunat la un loc, în primul rând ar fi început să se războiască cu cei care nu erau de acord cu ei. Şi e şi mai sigur că s-ar război cu toţi cei care doresc să oprească războiul, dar prin alte metode.

citat din Georges Ivanovitch Gurdjieff
Adăugat de Tone Monica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Russel Kincaid

În ultima primăvară pe care am trăit-o de atunci,
În acele ultime zile, am stat în livada pustie,
De unde, dincolo de câmpurile verzi, se văd sclipind
Dealurile de la Miller's Ford,
Reflectând la mărul
Cu trunchiul uscat şi cu crengile crăpate şi chinuite
Pe care, pe alocuri, se iţeau frunze
Şi flori delicate,
Menite să nu devină niciodată fruct.
Acolo eram şi eu, cu spiritul închis
De carnea pe jumătate moartă, cu simţurile amorţite –
Dar încă gândind la tinereţea mea şi la tinereţea pământului,
La felul în care înfloresc fantome, sclipind palid
Peste ramurile fără de viaţă ale Timpului.
Visând despre primăvară şi despre tinereţe roditoare,
Am căzut în ciclonul
Care m-a aruncat din îmbrăţişarea sufletului
Acolo unde nu există nici lume şi nici cer.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soldat, se poartă un război...

Soldat, se poartă un război între minte
Şi cer, între gândire şi zi, şi noapte.
De aceea poetul stă întotdeauna-n soare,

Coase-n odaia lui petice hainelor lunii
Pe ritmuri virgiliene, sus-jos,
Sus-jos. E un război care n-are sfârşit.

Şi, totuşi, depinde de războiul tău. Cei doi sunt unul.
Ei sunt un plural, dreptul şi stângul, o pereche,
Două paralele care se întâlnesc doar

La întâlnirea propriilor umbre sau în întâlnirea
Dintr-o carte, într-o baracă, o scrisoare de la Malay.
Dar războiul tău ia sfârşit. Iar tu te întorci,

Cu şase fleici şi douăsprezece soiuri de vin sau fără,
Pentru a păşi în altă cameră... Monsieur şi camarade,
Soldatul este sărac fără versurile poetului,

Adnotările lui mărunte, sunetele se lipesc
Mlădiindu-se-n sânge, inevitabil.
Război pentru război, fiecare cu vitejiile lui.

Cât de simplu eroul fictiv devine real;
Cât de bucuros moare soldatul însoţit de nişte cuvinte potrivite,
Dacă trebuie – sau trăieşte din pâinea cuvântului credincios.

*Extras din celebrul poem al lui Wallace Stevens, "Note despre o ficţiune supremă", partea finală.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nocturne

Câte minciuni mi-ai spus iubito
şi eu am stat să ţi le-ascult,
o noapte totuşi am vrăjit-o,
o noapte lungă cu parfum.

Şi ne-am trezit şi flori de rouă
sunt ofilite de atunci,
iubita mea şi-acum ne plouă
şi-mi spune toamna mea minciuni.

Se uită crângul prin ferestre,
mă vede singur şi pătruns
şi luna încă mai priveşte
tăcerile care m-au uns.

Şi plouă, ninge şi e soare
şi eu iubito nu-nfloresc,
se plimbă vremea mea pe vale
şi eu iubito te iubesc.

Trăiesc cu nopţile şi luna,
vorbesc cu crângul plin de flori,
dar nu vorbesc deloc cu tine,
iubita mea pierdută-n nori.

Sunt obosit de a mea soartă
şi totuşi încă le mai ud,
acele flori ce-mi cresc la poartă,
mai ştii iubito tu le-ai pus.

Câte minciuni mi-ai spus iubito
prin flori de tei şi liliac
şi floarea ce-ţi plăcea iubito
s-a scuturat şi te mai plac.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul cântecelor ploii

Cântecele ploii încă mai răsună
în adânc de pietre ce s-au risipit
peste lutul aspru dintr-o văgăună
care nu cunoaşte zori sau asfinţit.

Slabele ecouri, ca de liturghie,
poartă-n ele nume-n timpul de apoi,
care le promite, întru veşnicie,
limpezimea rece-a apelor din ploi.

Viaţa le priveşte, îmbrăcată-n verde,
urcă pe o stâncă, trece prin eter,
uită răsăritul şi-n amurg se pierde,
fără să-şi regrete timpul efemer.

Din adânc de pietre, într-o văgăună,
cântecele ploii încă mai răsună.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!