Pasărea cameleon

mâinile tale miroseau a sfârşit,
un pustiu ce apasă resemnările zilei, care până ieri mângâiau tăcut

*

în casă
îngerul de lumină şi-a pus lacătul deoparte să închidă alte lumi
alţi ochi ferecaţi în stele

*

o să-ţi adun cuvintele - şi cele nespuse
semănate-n râuri tulburi

*

viaţa ta s-a scos la mal -
iar tu ai păşit desculţ la capătul lumii fără să mai priveşti înapoi
cu inima subţire,
patul muşcând din singurătate,
fără să mai deschizi geamul-
să vezi cum afară s-au strâns deja toate păsările cameleon-
noi nu le putem vedea dar ştim că sunt acolo
pe fundalul de sticlă smuls din capătul celuilalt cer

*

cât dorm pe jumătate de pernă
dragostea mea încetează să mai încapă-n mine

*

uneori moartea vine ca o pasăre cameleon
nu o vezi, dar o simţi când se apropie şi ai aşa un gust de o despărţire sinceră
îţi simţi viaţa apăsând, mai aprinsă către sfârşit-
fitilul lunecând în visul de pe urmă
şi brusc nu mai poţi trece drept unul care măsoară limite,
brusc timpul te atinge pe dinlăuntru - ca o fiară ce dă să rănească cu blândeţe -
dar rănile nu mai dor
căci nu mai au nici carne
nici pereţi care să se dărâme

*

şi te întinzi între lacrimi şi începuturi
ca un martor tăcut cu
toate gândurile decapitate de sufletul lor
le laşi întru totul
ochii îţi cad mantie
peste lumină
ca ultima amintire caldă
dar tu nu mai ai nicio grijă
plânsul tău s-a făcut o ninsoare amestecată cu foc
cum aşa vară n-ai mai pomenit

*

o bucată de hârtie peste care alţii vor picura ceara din lumânări
că ai mai trăit o dată şi dacă cumva va fi să te întorci
Dumnezeu te va pune la aceeaşi masă cu poeţii
când te-ai privit dincoace de fereastră
ai privit acolo dar tu
în tot acest timp, nu te-ai văzut
fiindcă erai singur şi nedesăvârşit

abia acum
toate temerile
ne-au devenit cărţi inutile

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Camera cu magnolii

Dacă ar fi să vin la tine
ca o mângâiere ce lipseşte singurătăţii, aş fi stăpână pe constelaţiile desprinse din veşnicia sufletului tău, când vorbeam ca nişte copii, dar cuvintele noastre erau porţi stelare,
iar eu visătooarea cerului întrupat,
te atingeam sub plapumă şi atunci o viaţă nouă se răcorea odată cu lăsarea nopţii. Şi acum o simt, în felul ei dulce, ca un capilar de sânge ce îmi înconjoară trupul din jurul trupului tău,
aşa mă rotesc
ca o planetă rătăcind în jurul unui felinar smuls din cele mai grele vise. Dacă ar fi să mă pierd, aş pune dragostea să ne stea de şase, eu să dorm, tu să-mi vorbeşti, iar ascultarea să cadă într-o lumină subţire, acolo unde viul nu-şi întâlneşte capătul,
aş cânta cu o voce închipuită şi cântecul meu s-ar deschide în camera cu magnolii.
Un efort senin, ca vârful delicat de aripă ce abia atinge moartea, fără să ştie
că sfârşitul i-a fost deja scris.
În adâcul inimii noastre am ajuns să ne privim viaţa ca o certitudine, cu toate că odată paharul acesta se va sparge şi noi poate nu vom şti cum să culegem resturile, cum să ne întoarcem la locul obişnuit. Acolo aş păşi, în grădina unde Dumnezeu şi-a învelit florile, din timp în timp,
iar în locul lor, un tunel de foc s-ar topi într-un glas anonim de femeie.

Noaptea când îngerii s-ar întoarce acasă,
am să-mi închid ochii, am să-mi imaginez o lumină fierbinte iar tu, cerul care arde
în doliu pentru plânsetul lui.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva aveam o casă la marginea lumii

şi toate cărămizile stoarse înainte de vreme ştergeau rosturile împietrite în timpuri lungi
cuvintele creşteau drept ca între urmele făcute de acul de cusut al bunicii
într-un crepucscul izgonind fluturii din lumină
prelungindu-le tinereţea peste infinuri
astăzi, inima ei ar fost mai vie, mai dulce ca vinul vărsat pe pământ rece

astăzi,
o toamnă învelită-n pansamente ca un fluture de grădină
proaspăt ieşit din cocon şi-a luat zborul
mai sus de stele –
gropi de lumină în depărtări
la miezul nopţii când fericirea este aprinsă în ultima respiraţie
şi praful căzut între ferestre

ochii mei se opreau ca două lanterne
mereu în dreptul icoanei cu ochi de sticlă
în spatele căreia am măzgălit o cruce palidă
dar care sângerează uneori când mă gândesc la rugăciunea şoptită a bunicii

pe patul de moarte, i-au murit cuvintele
dar ochii ei îmi vorbeau ca dintr-o lume a flăcărilor felinar
chipul ei de zăpadă –
ostenit
îmi şoptea apăsându-mi trupul pe drumul neîntoarcerii

şi dacă sărutul meu ar fi vindecat-o de moarte
mi-aş fi părăsit sufletul în cerul încăperii sihastre
cu îngeri de ceară topindu-şi degetele pe buzele ei fierbinţi
unde viaţa s-a refugiat ca pentru ultima oară
şi mă privea fix
din colţul casei părăsite de la marginea lumii.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă

dovada faptului că am fost
şi încă exist sunt
cele câteva cicatrici de pe trup
şi o urmă de bisturiu pe care
nu mă sfiesc să v-o arat
mai am câteva femei
pe care
le-am uitat definitiv
de fapt nici nu ştiu dacă
le-am iubit
dimineaţa
unele
mă împiedicau să văd răsăritul
altele
se aşezau la masă şi
îndepărtau locurile rămase libere
nu cumva Dumnezeu
să se aşeze între trupurile noastre
până în ziua în care
am coborât în mine şi m-am privit
am deschis toate ferestrele inimii
imprevizibil ţipătul zilei
mi-a dezechilibrat paşii
nu era decât o diversiune care
mi-a amintit de cineva şi
de toate trecerile mele prin viaţă

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă mă privea

ştiu că sunt vinovat de toate cele şi
mai ştiu că sfârşitul unei vieţi
nu-l aduce ploaia şi nici
zborul negru de deasupra

în drumul meu s-a pierdut
o urmă de om
şi atât...

poezie de Teodor Dume din Dumnezeu tăcut ca o lacrimă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întru Necare

Sunt la sfârşit.
Acum, doar o poveste mă aduce aproape de tine, aproape că te strigă, din rămăşitele unor cuvinte
care au făcut cearcăne de la atâta nesomn. Şi nu numai că nu mai pot dormi, în mişcarea lor, ca nişte planete nelocuite, dizolvă singurătatea din ţinereţe, o face nemuritoare în biserica mea îngropată-n zăpadă. Unde clopotele mai bat, îţi las rugăciunile mele drept curăţire de îndoieli, căci, nu te mai pot aduce înapoi şi nici nu mai pot să încetez a mă ruga când totul cade în tăcere, iar eu te respir, precum copacii respiră din duhul infinitului, apoi sunt tăiaţi şi lăsaţi să ardă.

Iată, că mănânc ca şi cum n-ar mai fi nicio urmă de foame-n mine şi beau ca şi cum setea s-ar fi lepădat de trupul meu. În mine, nu mai am loc. Prea multe sertare închise. Timpul s-a cusut înainte de vreme, nici să te plâng, nici să te uit nu pot. Pot doar să mă ghemuiesc la umbra a ceea ce mi-ai fost, ca într-o casă cu ziduri lungi, să poată decupa cerul larg după inima ta, cu o dragoste din care lipseşti desăvârşit.

Tu eşti zăpada ce a rămas neatinsă în vârful muntelui. Dacă ar fi să urc, aş cădea pe lacrimile mele şi dimineaţa m-ar găsi topit, fără viitor
îmbrăţişând moartea care mi te-a smuls.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea lui Dumnezeu

Efeseni 3:18-19

M-ai iubit alături de toţi oamenii,
Şi-atunci am cunoscut LĂRGIMEA dragostei Tale...
Apoi m-ai privit chiar pe mine, acolo la vale,
Şi m-ai cuprins în LUNGIMEA dragostei de Dumnezeu,
Eram EU, pus deoparte pentru Tine...

Apoi ai coborât în ADÂNCIMILE mele,
Acolo unde stăteam prăbuşit în ruine,
Şi Te-ai făcut frânghie de scăpare
De care m-am prins cu mâinile mele murdare,
Şi sus, sus, în imensitatea divină
M-ai pus pe înălţimi de lumină.

Şi-acum, acel care-am fost
Pierdut pentru veci şi fără nici un adăpost,
Acum sunt plin de toată plinătatea lui Dumnezeu,
Sunt EU,
Ceea ce ar fi trebuit ca să fiu
Pe drumul acesta pustiu.
Sunt EU,
Pus deoparte ca un minereu preţios:
Sunt iubit de Cristos.

poezie de Rodica Avram
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un lung ianuarie neprihănit

În trupul meu, lutul se iveşte mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o faţă ce şi-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poţi cunoaşte atât de mult pe cât sufletul tău şi-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
să închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniţi,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.

Şi noi ne adunăm şi ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieţii. Pe unde am umblat
ca nişte roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viaţa aşezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci eşti prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere să arunce ţărâna în groapă şi să-şi despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna şi păpădiile coapte
rămân dezgolite.

Şi-mi simt sufletul cum se răspândeşte
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din casa umbrelor fierbinţi

Casă străină,
chipul tău trece din odiseea ligamentelor
apune dinspre zarea cu ţărănă arsă şi roua nopţii celei mai reci
dintre toate verile sfărâmate în subconştentul timpului
retezând pământul negru dintre crăpăturile adânci ale palmelor mele.
Te culeg în orice floare, căci acum toate capătă un rost fierbinte.
Tu eşti viu de la un capăt la altul, cu toate că-n hainele tale nu mai eşti, nici în casa ta, nici buzele tale nu mai păstrează astăzi, cana fierbinte.

Genunchii tăi nu mai ating cerul şi dacă mă uit în sus, stelele sunt chiar mai albe ca altădată.

Până mai ieri, am adormit într-un suflu vechi,
stingând incendiul dinlăuntrul umbrelor.
Astăzi e mai lumină, căci soarele s-a deschis în inima ta,
până când toamna s-a făcut un anotimp veşnic.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu care este o destinaţie la capătul unui drum trebuie să lipsească de aici şi acum, iar asta e culmea absurdului... Nu-l poţi vedea pentru că îl cauţi cu mintea. Când o vei face cu inima vei privi tăcut, după identitatea căutătorului de care nu te-ai îndoit niciodată până acum. De Dumnezeu te-ai îndoit, dar de tine nu. Procedează exact invers. Dacă cel care caută e doar un gând din mintea ta prins în capcana memoriei şi a trecutului? A vedea că tu eşti Dumnezeu, înseamnă a nu mai găsi în tine nici măcar o urmă de minte, deci de dualitate.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu unul

Cu frică de succes şi creierii măcinaţi de stres,
Te uiţi perplex de parcă viaţa ţi-ar fi un codex complex,
Pe care oricât te chinui să îl descifrezi, rezolvarea îţi tot scapă, nu poţi s-o vezi.
Te enervezi, iei un creion în mână şi începi să desenezi, că doar aşa te calmezi,
Şi te întrebi, cum ai ajuns să crezi ceea ce crezi?

Prietenii, familia, îţi par feţe străine,
Ce ştiu ei despre ce înseamnă să-ţi fie mai bine?
Ce ştiu ei despre lupta ta interioară, vocile care noapte de noapte numele ţi-l cheamă.
Or fi strigoi, sau poate eşti doar tu, vorbind cu tine însuţi.

Gata, ajunge, a fost picătura care a umplut paharul,
Da, paharul ăla în care ţi-ai înecat amarul, în vin,
Şi-ţi promiţi că nu te mai duci, cu gândul, acolo unde ai mai fost,
Nu are rost, ai picat de prea multe ori de prost.

Te ridici şi îţi priveşti chipul în oglinda murdară, pentru a o mia oară,
Încercând să îţi aduci aminte de când viaţa nu obişnuia să doară.
Oare în ochii arămii a mai rămas vreun strop de inocenţă?
O sclipire fugitivă în lumea asta înecată-n decadenţă?

Şi-atunci o vezi, e chiar acolo, aşa cum a fost mereu,
Acea parte din tine ce ţi-a fost aproape la bine şi la greu.
Acea prezenţă, nu ştii cum s-o numeşti, ţi-e şi frică să-ncerci,
Te bufneşte râsul şi îţi arunci un scurt şi sincer: "Ce prost eşti!"

Te simţi ruşinat, ca un bufon în faţa unui împărat,
Ştii că te-ai făcut de rahat, însă acum ceva e diferit,
În loc de judecată, găseşti puterea să accepţi, şi râzi în continuare,
Fără un răspuns, pluteşti ca o bucată de lemn pe mare.

Te laşi în braţele acelei neştiinţe, renunţând la păreri, renunţând la dorinţe.
Simţi că a te salva nu-ţi mai stă în putinţă, aşa că te întorci spre umilinţă,
Şi plângi, şi râzi, şi plângi din nou, cu lacrimi reci, fără ecou.
Simţi cum vântul te jupoaie, cum oasele apa ţi le îndoaie,
Până nu mai rămâne nimic, ca atunci când se evaporă tot ceaiul dintr-un ibric.

Te vezi mic, şi totuşi atât de mare, te vezi slab şi totuşi atât de tare,
Fără de judecată, cu mintea epuizată, identitatea creponată şi mândria uzată,
Te simţi mai liber şi mai pur ca niciodată, de parcă toate piesele din puzzle-ul tău s-au strâns laolaltă.

Cine ar fi crezut, că mântuirea poate să fie, atât de dureroasă, atât de vie?

Te priveşti din nou, în aceeaşi oglindă murdară, fără a mai vedea însă vreo pată.
Vezi totul ca fiind complet, un armonios şi frumos duet,
Între om şi divinitate, între întreg şi parte.

Acea sclipire, acoperă totul acum, ca o perdea de fum,
Inocenţa îţi curge din privire, transformându-ţi corpul într-o masă de bijuterii fine.
Te simţi bine, iar o realizare iţi vine în minte,
Cum că lumea e tot la fel, indiferent ce crezi tu despre ea sau despre tine.

Fie că te consideri demn sau nu, inteligent sau nu, frumos sau nu,
Omul, timpul, spaţiul şi mişcarea, vor fi mereu unul.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne

M-am maturizat rămânând aceeaşi...
Am crescut până ai spus Tu să mă opresc.
Pot vedea până unde decizi Tu că pot vedea.
Aud doar ce îmi este dat să aud.
Dar m-ai lăsat să simt, să gândesc şi să visez fără limite.
Şi totuşi...

Ce să caute cineva ca mine într-o lume atât de rea?
Ce lecţie m-ai trimis să-nvăţ şi, mai presus de toate,
Când o să mă-ntorc?
Chiar nu ştii
Cât de mult mă doare
Să trăiesc într-o realitate în care nimeni nu mă înţelege?
Chiar nu auzi
Cum te strig plângând în somn şi te implor
Să mă salvezi?
Chiar nu simţi
Cum caut refugiu ca o corabie lovită de furtună care...
Respiră aerul unei lumi gata să o înece?
Chiar nu vezi
Cum mă chinui să trăiesc printre ei,
Rugându-mă Ţie să nu devin
Una de-a lor?

Să nu fiu, Doamne, te implor...
Să nu fiu indiferentă
Şi să arunc cu ură peste tot în jur,
Fără să-mi pese
Pe cine lovesc.

Nu ştii?
Nu auzi?
Nu vezi?
Nu simţi?
De ce taci?
De ce continui să mă speri cu tăcerea ta dureroasă?
Ce jucăm noi doi încontinuu?
Ce joc absurd şi imatur?
Sau poate Tu vorbeşti
Şi eu sunt incapabilă să aud?!
Ce drept am să te judec, Doamne?
Căci Tu oricum n-ai ţine cont de fericirile mele...
Inutile
Tu deja m-ai binecuvântat,
Făcându-mă altfel...
Tu ai încredere în mine
Şi nu m-ai părăsit nicio clipă
Pentru că ştii că fără Tine
Nu aş fi decât
Una dintre ei...

poezie de Francesca Buta
Adăugat de Francesca Buta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia de camfor

Când spui
că nu sunt destul de frumoasă pentru tine,
ai putea să-ţi treci degetele prin pânza subţire ce mă împrejmuieşte
cu gratii înalte ca o năframă a timpului.

Iubirea mea este neîncăpatoare în aceste sertăraşe cu praful topit pe degetele tale, aşa şi inima mea, subţiată devreme s-a trezit brusc într-o casă nouă, cu ferestre tăioase, dar totuşi, dincolo de ele, cerul este cald şi blând. Chiar şi păsările sunt blânde atunci când Dumnezeu le cheamă acasă.

Cât am sângele cald şi o inimă măruntă în pumnul tău, ai putea să cazi în gândurile mele, ca între gândurile unei femei oarecare, cu trup de nedescifrat şi invizibil, în timp ce eu continui să întind cerul pe sârmă, drept casnică a celestului. Îl scutur de îngeri şi te ridc din locul unde umbrele s-au deschis.

Să-mi fii dacă nu dragoste, o lingură de supă caldă măcar, pentru un om, căruia foamea nu ştie cum să moară sau să trăiască. Ai putea fi visul bun al omului împăturit în zăpadă, făcut cu mânuţele copilaşilor ce n-au mai apucat să fie legănaţi în lumea aceasta. Dar eu te iubesc şi dacă nu-ţi sunt frumuseţe, sau dragoste, sau căldură măcar.

Îţi pot privi ochii şi înţelege cum poţi umbla pe nori, doar ţinând de mână femeia pe care o iubeşti.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimburi

Îmi pare că în mijlocul a ceea ce îţi spuneam stă furibundă inima mea
dumnezeu nu are nicio treabă cu asta, te trezeşti într-una din zile altfel
îţi laşi la o parte întrebările şi toate dubiile însoţitoare
te îmbraci în femeie laşi de o parte stânjeneala
devii altceva
una
pe buze aroma de merişoare al unui ruj foarte roşu
ieşi aproape nouă din casă ţi-ai pus desigur cerceii tăi cei mai frumoşi
fusta te îmbracă de parcă nu ţi-ar mai fi mamă
ci tată
pantofii cu toc ţi i-ai înmuiat în aur
şi-n
ploaie
ceasornicarul îţi dă cheia inimii bărbăteşti şi începi să întorci altfel ceasul şi timpul
dar nu, bărbatul tău nu e nicăieri
îl cauţi zadarnic pe strada prelungă ca moartea
pe taximetre s-au oprit dumnezeii să-întrebe ce e cu suflul cel nou
pentru că nicio pasăre nu se schimbă la suflet prea repede
iar tu eşti pesemne o pasăre ai devenit una
din porumbă te-ai făcut porumbel şi apoi iarăşi porumbă
ce-s cu zbaterile acelea, femeie,
te întorci din drum
în depărtare vezi cum cineva încetează să mai bată cu pumnul în uşă
e bărbatul tău probabil ţi-a deschis inima cu o cheie nu ştiuse c-o are
nu ştia la ce foloseşte,
îmi pare că pe ecranul publicity sunt îndrăgostiţii aceia piepturile lor de pasăre albă
s-au întânit
şi
au ars
pe dinăuntru
implozie
surdă
aşa cum ard stelele când le aprinzi dacă eşti dumnezeu şi ele fac prostii
şi pe cerul de noapte se arată culoarea
o vezi de la sute de mii de ani lumină
dragostea e de fapt trucul lumii
un schimb
nu
e troc
aşa cum dumnezeu are nevoie de trupul clădirilor şi de clopote,
îmi pare că acum s-a făcut linişte...
aşa cum ceasornicarul are nevoie de setea voastră de timp, pentru ceasuri,
dar îndrăgosteşte-te, odată,
femeie!
sau

redevino copil.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La moartea lui Radu

De ce n-ai aşteptat până la vară
Când primăvara se renaşte-n lunci
Cu verde clar, lichid închis în lacrimi
Venind de departe, din suflete adânci.

Te-ai dus fără să-mi spui că nu mai vii
Pădurile s-au strâns chircite-n toamnă
Şi te-ai murit în cartea de pe masă
Biblia veche cu coperţi de aramă.

La moartea ta n-am plâns şi nici nu ştiu
Dacă vreodată, Radu, te voi plânge.
Te-ai sinucis fără să mă aştepţi.
Te-ai dus fără să mai întrebi de mine.

Azi te mai caut printre frunze moarte
Şi cânt încet prin galbenul pădurii
Dar mor doar uneori când apa curge
Şi se despoaie de frunzar, gorunii.

Te-ai dus fără să-mi spui că nu mai vii
Pădurile s-au strâns chircit în mine
Şi nu se mai trezesc spre primăvară.
Păzite-s azi doar de-un lătrat de câine.

De ce n-ai aşteptat până la vară,
Pământul e arat şi stă în asfinţit.
Te-am aşteptat atât de mult să vii
Şi tot mai cred că vii, chiar de vei fi murit.

poezie de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia potrivită

Tu trebuie neapărat să mă cunoşti:
Eu sunt femeia care te aşteaptă,
Te-aşteaptă şi când e convinsă că nu vei veni,
Dintr-o raţiune penelopică absurdă...
Femeia pentru care iubirea n-are raţiune,
Nici raţiunea n-are iubire.
Tu nici acum n-ai înţeles de ce eu fac ce fac,
De ce eu spun ce spun!
Ochii mei au inventat plânsul,
Plânsul acela fără leac şi fără saţiu,
Care devine mod de viaţă, când nu eşti înţeles.
Tu trebuie să mă cunoşti, dincolo de chipurile,
Pe care am fost nevoită să le port, pentru alţii;
Dincolo de zâmbetele de complezenţă,
De gesturile mecanice şi de toate durerile!
Vreau s-o vezi neapărat pe femeia,
Care pentru tine s-a lepădat de toate măştile,
Ca să-ţi rămână ţie pură, feciorelnică,,
Şi care şi-a înfrunzit sufletul şi şi-a înflorit inima,
Pentru a ţi le dărui!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără tine

Ieri erai online, te-am văzut la faţă
Mi-ai zâmbit frumos, dar de la distanţă.
Şi dacă de mâine te-ai deconecta
Nu ştiu ce m-aş face, cum aş rezista.
Fără tine cerul va fi mereu gri
Culorile toate se vor înnegri.
Fără tine frica-n minte-mi va intra
Ochii mei de lacrimi nu vor mai vedea.
Fără tine noaptea va fi fără stele
N-or avea lumină nici zilele mele.
Fără tine nu am inima întreagă
Şi trăiesc de parcă sunt lipsit de vlagă.
Fără tine oceanul parcă-i un lac mic
Fără tine alături eu nu sunt nimic.

poezie de Robert Cravens, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Refugiu

Eu sunt refugiul tău.
Vino cu mâinile goale, descoperit,
fără bilet şi fără cuvinte.

După o lovitură a frigului,
caruselul celor o mie de maşini
care lunecă pe zăpadă,
după toate durerile
spitalelor care strălucesc,
doar.

Pentru a ajunge aproape de mine,
nu există scări în spirală,
nici coridoarele înguste şi lungi
şi nici măcar
un cod secret
ca să treci printr-o uşă
la alta
la alta -
trebuie doar să-ţi întorci capul şi să priveşti în sus,
mă vei găsi
în spaţiul deschis.

Mâna ta într-a mea,
pune-ţi fruntea
în valea pieptului meu
şi lasă să se odihnească toate gândurile.
Închide ochii, dacă vrei.
E destul să-ţi mişti degetul
pentru a declanşa un flux de lumină în sângele meu...
Auzi bătaia inimii mele?
E repetitiv, ştiu,
fiecare pulsaţie spune şi repetă
Te iubesc, te iubesc, te iubesc...

Când sărut palma mâinii tale,
îţi sărut întreaga viaţă,
tot ce ai cules
tot ce vei primi.
Pe harta palmei tale,
există o insulă.
Ea are un port adăpostit,
Are o plajă care aşteaptă
ca tu să te întinzi pe ea,
are o canapea de piatră
la capătul unei vechi faleze
care salută fiecare val
fiecare rafală rătăcită
fiecare nuanţă de lumină şi umbră
a soarelui care apune.
De-a lungul potecilor palmei tale
când vei obosi
sau când te vei sătura de toate
caută insula şi mă vei găsi.

Tu creşti, te răneşti şi înveţi,
visele uneori
prea mult pot apăsa pe aripi.
Sunt refugiul tău.
Indiferent dacă visezi sau nu,
odihneşte-ţi fruntea,
în valea pieptului meu,
şi dormi liniştită.

poezie de Antoine Cassar (2018), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

E trist când ajungi să faci lucruri doar ca să vadă alţii ce viaţă frumoasă ai. Când îţi pozezi mâncarea, când nu intri în piscină fără o poză, când nu te faci mort în club fără sa faci un live în care crezi că eşti funny, când te duci la bibliotecă fără să pui un status despre ce carte citeşti. Oh, scuze de ultima parte, mă luase somnul scriind. Când o să-ţi dai seama că viaţa se poate opri oricând, o să întelegi şi că scopul ar trebui să fie unul personal: să te bucuri de fiecare clipă şi să te simţi bine. TU, pentru TINE. Amintirile şi trăirile cele mai frumoase nu sunt nici în poze, nici în hârtii, nici pe buzele altora. Sunt în capul tău. Sau în sufletul tău. Şi stii ce e tare?! Că de acolo poţi să le dai play şi să le accesezi oricând. Chiar dacă n-ai baterie la telefon sau chiar daca se închide facebookul. Cea mai bună zi din viaţa ta este aceea în care decizi că viaţa îţi aparţine!

citat din Florin Ristei
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amprentele noastre

O inimă plânge în cuvinte,
o amară constatare sau un dulce avertisment
ameţitor ca şi un lucru amânat de teama riscului
de a te risipi, din prea multă plăcere.
Ai grijă de visele tale
şi nu uita de frumuseţea nopţii!

Pe unde treci îţi laşi amprenta,
un timp trăit împreună, perle sub valuri,
un semn, nufărul deschis în palme,
un talisman ascuns în suflet,
o hoya albă care-mi vorbeşte în locul tău,
roua de pe flori înşirată pe lanţul de la gât
şi dulcele emoţiei rodiului înflorit.
O lume de poveste risipită în ochi cu mare dăruire!
Ce mult contează să rămâi cu un semn,
vibraţia dispare abia atunci când se vindecă
locul marcat de emoţie!

Chiar dacă nu eşti aici, poţi schimba ceva în bine,
cu siguranţă vei purta şi un nume,
ca un copac în anotimp de toamnă,
multe frunze, multe crengi,
fără un nume,
fără o destinaţie, fără cuvinte,
doar trunchiul rămâne bine înfipt în pământ.
Îi dai un nume trunchiului şi-aştepţi iar primavara...
Chiar dacă peste toate vine toamna,
vântul va scoate la lumină urmele noastre!

Doar trecerea timpului şi noi,
noi fără vârstă, sărutul cerului şi-al pământului...
Dragostea mea pentru tine nu se va stinge,
înconjurată de-această strălucitoare lumină.
Dacă întinzi mâna mă vei atinge,
după lumina ta te voi găsi!
Rezonezi în mine, în sufletul meu,
în paşii mei, în trecut, prezent şi viitor!
Sunt aici, îţi ating sufletul,
îţi sărut inima înainte de a ma topi toată în tine,
mii de voaluri se desprind,
unul câte unul, în timp ce totul se ridică.

Există şase râuri care separă
tărâmul lui Hades de lumea viilor,
dacă ne trezim, suntem vii,
dacă ne căutăm, mereu, suntem vii,
iar când ne pierdem tot vii suntem,
firul care ne leagă este subţire,
visul care ne uneşte este străveziu.
Există frânturi de vis
şi existăm noi, cei care încercăm
să unim piesele de puzzle,
există o singură lacrimă şi aceea este
Hinc illae lacrimae...

Nu ştii cât sânge, câte lacrimi, cât pustiu
şi câtă suferinţă însoţesc o călătorie.
Să urci sau să cobori după ce ai urcat,
este, oare, aspra enigmă a vieţii?

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de veghea Ofeliei

Mi te strecori în vis,
în gândul cel mai aproape de marginea pământului,
luminos şi clar ca o petală de vară cenuşie,
în mâna Lui Dumnezeu,
să-mi spui că umblarea pe apă este doar o aprindere ce se naşte din convieţuirea sufletului cu seninul,

poate o fi chiar viaţa prin care ne înmuiem degetele
îndeajuns să lăsam dragostea să ne coacă,
iar apoi să rodim
în tăcere.

M-a găsit setea, în purtarea ireproşabilă a sfinţilor,
risipind întunericul şi toate umbrele care m-au ascuns frumuseţii.
Te privesc iar ochii mei trec de camera îngerilor,
te urmez cu toată dragostea unei mame în care viaţa se întoarce de pe-o parte pe alta să-şi găsească cel mai bun loc în lumină.

Tu eşti micuţă acum
dar totuşi ai învăţat că zborul este o dimineaţă în care umbrele se topesc.

Cu imaginea vieţii îngropate în pulberea de pe stradă,
cuvintele noastre
limpezesc visul din urmă.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mai faci, mamă?

Nici eu nu mai ştiu ce am făcut cu timpul
Mi-e dor să îţi mai văd odată chipul
În nopţile când sunt atât de trist
Şi doar din amintirea-ţi mai exist

Doresc ca uneori să mă mai cerţi
Pe urmă, cu blândeţe, să mă ierţi
O zi de aş putea să îţi vorbesc
Dacă ar vrea Mai Marele ceresc

Mai vino iar, acum, când îmi e dor,
Când gândurile mele toate dor
Mai mângâie-mi odată fruntea încreţită,
Atige-o cu iubirea-ţi infinită.

Mai spune-mi despre tine, dragă mamă,
Am timp să te ascult, fii fără teamă,
Au fost atâtea zile, au trecut,
N-am reuşit să-ţi spun cât te-am iubit.

Acolo unde eşti, mai poţi să mă priveşti?
Îmi este dor de tine şi ştiu că mă iubeşti
Tu mi-ai rămas în inimă şi-n gânduri
Şi păsările pe deasupra, rânduri, rânduri.

Ţi-am mai vorbit din când în când de mine
Să nu te temi, aici e totul bine,
Aş vrea să îmi răspunzi, de bună seamă,
Acolo, sus, în ceruri, ce faci, mamă...

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!