Efectul căderii autumnale

octombrie vine ca o sugrumare
ceva din memoria copacului rămas prins în sine
veşnic împărtăşind frustrarea nevederii cerului

vom mai fi mâine, vom mai...?!

cobori treaptă cu treaptă
printr-o pădure de foioase
printr-un cântec
printr-o iluzie

oamenii poartă chipuri serioase
se feresc de cuvinte reacţionează în virtute mecanică
străbaţi sufletele lor ca şi cum ţi-ai da drumul pe tiroliană

te apropii de tine
umezeala amplă măsoară
gradul de aderenţă la realitate

tu în mijlocul lumii
şi pădurile rotindu-se
creând impresia fantastă
de relativitate

spaima de care treci
gândindu-te repede la altceva până când
inima reîncepe să bată cald ritmat... cald
într-o aproape-normalitate
starea devine sonoră o captează
vârfurile de iarbă uscată

departe de vreme
aceşti petrecăreţi uitaţi
la o masă de duminică
etalându-şi ingenuu
hainele estivale
şi afectul

mâna ta ovală
aşezată deasupra timpului
cum o compresă caldă
peste tâmpla amputată
această emoţie
încercând să atenueze
efectul căderii autumnale
toate aceste cuvinte
neobrăzate
pe care niciun fiasco
nu a reuşit încă
să le eviscereze

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înger

"Ce gol mi se arată-n faţă?
Din treptele pe care le urcam
nu a rămas nimic?
Dacă aş mai face-un pas
ştiu bine că m-aş prăbuşi în haos.
Spre mine norii vin în valuri,
privirea înecându-mi.
Mai vreau o treaptă, Doamne,
doar o treaptă!..."
Aşa gândea un înger trist
şi, disperat, se sfâşie pe sine însuşi,
îşi dezmembră fiinţa
ca să-ntregească drumul:
un gând - o treaptă,
alt gând - altă treaptă,
un cântec - o treaptă,
alt cântec - altă treaptă,
o treaptă – o durere,
altă treaptă – altă durere...
Şi tot aşa,
cuprins de o beţie
a aruncării de sine,
de construirea treptelor
(spre unde?),
nu mai simţi nimic,
nimic...
Nu mai rămaseră din el
decât aripile,
larg desfăcute
şi mirate,
inconştiente că poartă-n ele
zborul...

poezie de Nela Talabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Starea la joc este de felul ei labilă. În fiecare clipă, viaţa obişnuită poate reintra în drepturile ei fie printr-un şoc din afară, care strică jocul, fie printr-o încălcare a regulilor, fie din interior, printr-o discontinuitate a conştiinţei ludice, printr-o deziluzie, printr-o trezire la realitate.

Johan Huizinga în Homo ludens
Adăugat de rAzVaN
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măi copile, ţine minte

Măi copile ţine minte
ale mele dragi cuvinte!
Viaţa care vine, nu e pentru mine.
Viaţa care vine, vine pentru tine.
Dacă nu eşti pregătit, ca să intri în ea,
repede vei fi înghiţit, fiindcă este grea.
Ea va fi o viaţă, la nivel înalt,
unde nu faci faţă, printr-un singur salt.
Păşind treaptă cu treaptă, scara vei urca,
ajuns pe cea mai înaltă, te vei bucura.
Dacă totuşi ai învins, nu uita cum ai putut
ca să fii de neatins! Nu uita de început!
Nu-l privi de sus, pe cel care a rămas,
Tu la el coboară şi-l scote din impas!

poezie de Dumitru Delcă (octombrie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

(in)eficient estival

mă pândeşti constant
habar nu ai
cum fiece dimineaţă îmi trece cu sfinţenie
printr-o grădină
printr-un miracol
de unde şi dâra aceea inefabilă
ca şi cum o magnolie şi-ar elibera sufletul
nelăsând niciun mort în urmă

intrată în alura mea personală
în interioare cu deschidere amplă
această parfumerie naturală
cu vitrine şi cristal
ochii mei potrivindu-şi adâncimea
în tentativele cosmice ale mării
doar în aceste felii proaspete de pepene roşu
în boabe de struguri şi brioşe cu frişcă

zgomotul muzical al sălciilor!
briza!
numai paşii de balerină
frustrând timpul
atât de greoi... de uituc
în trecerea lui

mă pândeşti constant... mă pierzi
nu ai cum să intuieşti
rudenia mea de sânge cu levănţica
cu grămăjoarele de vanilie izmuliţe esenţe şi carmine... busuioc cyclamen pătrunjel
apa aceasta primordială cu care îmi limpezesc faţa
descotorosindu-mă de prejudecăţi
empatizez cu poemul ierbii/ prelungesc verdele
dincolo de drumuri cu acces prohibit

o nălucă se strecoară!

[oamenii uită
să-şi arunce
în dulap
hainele iernii
într-o jenă neputincioasă
sunt convinşi că doar pielea
pielea lor poartă vina!]

mă pândeşti
transpiri
eviţi contactul
cu tine
(in)constant
trudnic
salahor
încerci
să-mi numeri vârstele
omiţând
că aici
nimeni nu îmbătrâneşte vreodată.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitare

treacă de la mine!
petreacă-se apocalipsele!
copacul să-şi crească pădurea cu vârful în jos
şi păsările să fie altceva... de pildă... o mână de magnolii risipită
intempestiv / accidental peste sufletele morţilor trecuţi anapoda în strigoi
... ce vor ele... să fie!
proprii pui / proprii strămoşi... erorile şi trofeele individuale
expuse în vitrine imaginare într-un măreţ imbold al bravurii de sine
opusul absolut să fie!
partea perfect simetrică în ordine antonimică:
pământ adică!
să se comprime la aripi... la jumătate... la o treime... până
la ideea aceea nebrevetabilă vreodată de zbor sau de cântec

oameni să bată cu pumnul în masă
doar pasul pe loc
să-şi piardă toate oglinzile
reciproc să se mintă
cât sunt de frumoşi / de adevăraţi / de zei!!

ca dintr-o prăpastie eu
să simulez invazia de sentimente
în această penurie a afectelor
în care cuvintele suportă ieşiri-din-sens
până la goliciunea barbară a nefăcutului
cu ultimul dram de prezenţă-de-om
pe furiş să râvnesc fie şi la
o prăpădită de nefericire:
nu vine!!!!!

*
bătrâni-de-tot intrăm într-o pădure de nebuloase
habar nu avem cum de mult am plecat din noi:
nicio cale de întoarcere!

o voce ţipă:
cad îngeri!
le cad respiraţiile!
şi veşmintele concepute de imaginaţia singură
cu orice preţ căutându-şi tovarăş de trup

daţi-vă la o parte!
se prăbuşeşte Chiar Dumnezeu!
Nu ne!!
Daţi-vă!
Ei, tu, voce nepricepută!!!
Care memorie... care arbore te leagă de destinul meu?
şi-n virtutea cărei flori încă neputrede
cu impertinenţă îmi reclami dreptul la viaţă?!

! Nu iubesc... nu urăsc pe nimeni... nici măcar nu-mi este indiferent cineva!

îmi amintesc aşa într-o doară ca şi cum altul ar face-o...
cum visam când eram numai fluture...

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distanţa dintre noi

nu se măsoară în kilometri
nici în numărul nopţilor succedate de câte o zi
nici măcar în lotul maşinilor staţionate ilegal...
în şoferii lor lipsă

*
dacă te vei aşeza în dreptul meu
o să te ia mai întâi cu un soi de vertij
îţi vei reprima tentativa de a căuta
prima ieşire de urgenţă
treptat te vei acomoda
îţi vei pierde o fracţiune din DEPARTE contemplând
felul silenţios de a-şi îndrepta florile
o muşcată galbenă lăsată cândva semn
în fragilitatea afectivă a cuiva

suficient de puternic
vei coborî treaptă cu treaptă
până la adevăr
docil vei accepta fie şi pentru o clipă
înţelepciunea de închisoare paşnică a chiliei:
dragostea cu întrebuinţare îndelungată

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte naufragiate

"Să nu uiţi!'
Aşa mi-ai spus,
Să nu uiţi că te iubesc întreit!

Şi am crezut
Că asta-i fericirea
În grad absolut
Căuşul palmei Domnului
Că e am crezut,
În care ne vom cuibări
Până ce barba iţi va albi.

Mai ştii
Cand ţi- am spus că la tine
În genunchi
Voi veni
Iar tu mi-ai spus
Că preş te vei face
Să nu mi-i rănesc?
Eu am venit iubite
Dar tu leagăn te-ai facut
Pentru trupul alteia
Şi mi-ai rănit inima
Sufletul gol
"Un câine şchiop ce vine pe şosea
Prin vifor către tine",
Genunchii mei
Fără rost au rămas.

Şi-mi vine în minte întrebarea:
"Eşti prost când te îndrăgosteşti
sau doar prostii se îndrăgostesc?"

Şi-atunci mă apropii de mine
Şi salvez aceste cuvinte
Ce sunt tot ce mi-a mai rămas...

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sindrom reflex

ochii ei se făcuseră mari
traversau continente/ timpul zero-spre-infinit
rezolvau memoria albă a lacului/ spaima lui
în singurătate/ de-a lungul erelor depusă
în angoasele pescăruşilor fără de chip

desculţă şi vie traversa
odiseea păsării de la punctul acela
când nu era nici măcar ideea de zbor
mai apoi cineva desenase aripi
ieşirea în lume a timpului

traversa
fieful dropiei
tristeţea ei rămasă împăiată
în arsura îngheţată a dunelor
pretext pentru oameni să se neliniştească
spre sine convinşi să se reverse fericiţi

uimirea ei uriaşă
decojea cuvintele
crusta aceea a oului cosmic
până la ultimul semnificat
matrioşka dicta filosofia de viaţă
a big bang-ului

copilăroasă ea traversa
o mare de corali/ o pădure de begonii
casa fiarelor roşii îmblânzite
această frumuseţe amplă
simţurilor comune sustrăgându-se

undeva/ nevăzut de nimeni
doar la răstimpuri într-un fel de ea ghicit
el îi ţinea într-un pumn cu iubire inima

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiam că o să vină

şi zilele acelea în care o să trec
pe lângă cireş fără să-l suspectez
de posibilitatea florii
de trecerea ei de o parte şi de alta
ca un ştreang oblăduitor al rănilor mele

într-un gest reflex o să mângâi
locul pe unde au plecat atâţia înainte-mi
cu irisul întors spre ceva... cine ştie?!... poate spre pajiştea de păpădii
miraculos răsărită de sub şinele tramvaiului

am să-mi amintesc într-o doară de tine
ca şi cum niciodată nu te-aş fi cunoscut altfel
decât printr-o sticlă groasă monocromă
păstrând gâtuit sufletul... distanţele ireconciliabile

în tentativa grotescă a păsării albe
născute subit din marea barieră afectivă
temerară deasupra nimicului

şi inima mea avea să staţioneze
în turla cu ecou şi mireasmă de mărgăritare
într-o seară înnoptându-se luminat
când porţile s-au deschis în iluzie

şi oamenii
s-au îmbrăţişat
în sfârşit!
fără de măşti
fără de teama
că insidios
îşi vor da
moarte.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regretele vor creşte

Vor trece luni
şi vor trece ani.

Şi va fi un capăt de drum
la care timpul
se va opri
uitându-se în urmă
la pădurile de cuvinte

şi la spânzuraţii cu piepturi sparte.

De acum, Singurătatea mea
e un sat pustiit.
Peste noapte,
Toate Cuvintele l-au părăsit.

Poate au fost asuprite
de tăcerea cotropitoare.

Poate că au căpătat alte înţelesuri
şi s-au mutat
mai departe,
în locuri nemaivăzute,
neştiute,
pe drumuri încă neumblate.

A dispărut
un întreg trib
de cuvinte.
O întreagă viitoare civilizaţie
de aduceri-aminte.

În urma lor,
a mai rămas un rug.
Cenuşa
încă mai e caldă.
Undeva,
încă se vede fum.

E fumul rămas,
după ce a ars
şi ultima vocală.

poezie de Doina Postolachi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intruziune

vocea crainicului sună familiar
aşa de domestic
într-o lume ca o curte
în care cu toţii ne cunoaştem
nesomnul – deliciul timpului regăsit!
cu certitudine mireasma sânzienelor uscate
ne va înfiora dimineaţa nările

[foarte probabil
ne-am ascuns de trecere
în această noapte
caniculară / roşie / de vară...]

minutarele dau să bată miezul întunericului alb
într-o felie de zăpadă cu pepene / într-o corolă:
regina-nopţii face înconjurul omului
nicicând sentimentul de Acasă
n-a fost mai puternic:
suntem cu toţii! / suntem împreună!!
oare, cum s-ar putea cândva
altfel să fie?!

ciutura are o parte scobită
pe acolo lasă drum liber izvoarelor
rememorăm calea către fântână
taifasul prunilor şi al corcoduşilor
dulceaţa indiscretă acostându-ne rănile

o mierlă însufleţeşte castanul
derutează poetic bezna

**
masă ovală
cu oameni
şi fluturi!

***
uriaşul acaparator de deasupra
diluează mirosul pâinii coapte pe vatră
redefineşte intimitatea / gradele de rudenie
o casă este dusă de la ea
în mijlocul cosmosului
îi spun Mamei:
ţine-mă de mână!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cele ce (nu) se cuvin

o s-o acopăr
cu o frunză –
făcuseşi tu repetiţie o vreme
să fii sigur că nu vei rata "omul faptei"

încercaseşi o variaţie...
cu o cergă arămie
sau poate cu zeama scursă de la o vişină în drumul ei către

drept consolare o s-o treci
la nominalizările anului
la happy few
într-un poem
o să-i agăţi vreo 2-3 metafore ermetice
vreo 4 inteligibile
inefabil o s-o pui să umble aşa... acoperită
printr-o frază cu toamnă şi subordonate
o să-ţi iei fraza la tine... aşa când nu te vede nimeni
o să adulmeci... de se va simţi galben stins
vei avea aproape-certitudine

îţi vei călca pe inima de odinioară
într-un unic gest
o vei sugruma

să nu fie loc pentru ultima vrere!

o să-i acoperi urmele... da... o să i le... o să! şi gata!

are demon!
o să strige un dincolo-de-pădure
o să se facă
ecou:

avusese
înger!
şi Ea

Ea nu va vrea
cu niciun chip
să dispară!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

lucrul cel mai grav
nu este impregnarea în piele
această greşeală de suprafaţă
omisibilă printr-o concesie minoră

la o adică pământul însuşi ar putea renunţa la o manta-două
chiar dacă lupul îşi schimbă blana... năravul ba
şi crezi că şerpii ieşiţi din piei ajung printr-o reacţie minimală
porumbeii paşnici invadându-ne umerii şi singurătăţile

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Pseudo)oglinzi

locul unde niciodată amintirile
nu sunt lăsate să apară
un fel de talpă striveşte
dreptul elementar
de a intra în memorie

mână de femeie cu brăţară şi copac
mersul ei printr-un poem cu micsandre şi palmieri
în ţipăt de păsări stranii – apariţii endemice
într-o lume heavy-rotation

fără prea multe scrupule
mormintele ţin oameni vii
strigoi împotriva propriei decizii
liniştea lor desfiinţată
în desfrâul frenetic de afară

se înserează de aprilie
cireşii îşi poartă durerea în jos
fructe grele-însângerate aşteptând
viitoarea intrare în habitat a omului

! atâta tristeţe devine ridicolă

timpul – un cuvânt cu etimologie controversată
la o adică accepţi origini multiple
cum perindarea ta printr-o viaţă

un expresionist se lansează
în metafore

privitori naivi vor descifra
mai nimic

peste toate acestea

tu singură
amintindu-ţi de tine

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Doar un păcat mi-a mai rămas ascuns la colţul inimii...
un singur fior...
strălucire desprinsa din Rai dă ochilor mei...

Când nimeni nu mă vede
îl las sa curga pe buze şi-l murmur încet...
cald, departe, dar cald...

Un singur păcat mi-a mai rămas
de purtat
adânc în suflet...
Toate celelalte s. au stins in focul lacrimilor mele...
Când voi muri,
păcătoasă, cu acest păcat în brate sa plec,
sa plec cald şi departe...

Oamenii nu iartă păcatele,
insă Cerul se deschide in fata strălucirii pacatoasei iubiri...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te caut

Te caut tot timpul, ca printr-un labirint,
Mergând pe potecile lui, întrebând de tine,
Înconjurat peste tot de pereţi de argint,
Care par întotdeauna că vin peste mine.

Uneori am impresia că te caut într-o lume,
O lume diferită, în care tu nici măcar nu exişti,
Tu eşti într-o alta, lipsită de zâmbet şi glume,
Plină de gri şi negru, plină de oameni trişti.

Te caut ca pe o iluzie, ca pe ceva intangibil,
Încercând să te prind strâns, ca să nu te scap iar.

poezie de Paul Aelenei din Lacrima dragostei (2018)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din cunoaştere încolţeşte eliberarea. Perfecta cunoaştere a lumii este însă posibilă numai prin intelectul omenesc. Iată de ce, întreaga natură până la om este numai drumul pe care-l parcurge urcând din treaptă în treaptă voinţa ce se afirmă pentru a ajunge la intelectul omenesc şi prin acesta la cunoaşterea de sine eliberatoare. Dar şi ca om, voinţa parcurge încet lungi serii de procreări, înzestrându-se în fiecare trup de mamă cu un nou intelect pentru a se apropia, printr-o decantare treptată, de tărâmul negării.

Paul Deussen în Elementele metafizicii (noiembrie 2008)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bilanţ

copacul cu care n-am vorbit o vară întreagă
şi omul pe care nu l-am copilărit
preţ de mai multe veşnicii

continuumul acesta în care am intrat
şi am rămas neînstare să mă delimitez

cu mâna dreaptă în iarba stângă
şi ochii pierduţi într-o pasăre
înotând subteran gândurile prăbuşite
ale eroului devenit saltimbanc
în era năpădită de vocaţia nimicului

[timpul intra în subtilităţi când eu
optam pentru privirea de ansamblu
din răsputeri încercând să mă furişez]

în sfârşit poemul pe care l-am scris
într-o doară la o masă a nopţii
cum într-o doară cineva pentru mine a decis
galbenul la rochia de vineri
fluturii de la nasturi... pe scurt:
2 pastile mentolate într-o apă-cu-vis...

şi când am început să te iubesc... când te-am alungat
de faţă erau copacul cu care atâta neiubire păstrasem o vară
şi omul îndelungat aşa de îmbătrânit că tot privindu-se
a hotărât o clipă să moară în afara lui Dumnezeu

încă îmi caut dreapta în stânga dintr-o iarbă
şi felul în care pot pronunţa di/mi/nea/ţă în mod diferit
ca şi cum astfel mi-aş oferi argumentul
pentru viaţă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Doar un păcat mi-a mai rămas ascuns la colţul inimii...
un singur fior...
strălucire desprinsa din Rai dă ochilor mei...

Când nimeni nu mă vede
îl las sa curga pe buze şi. l murmur încet...
cald, departe, dar cald...

Un singur păcat mi-a mai rămas
de purtat
adânc în suflet...
Toate celelalte s-au stins în focul lacrimilor mele...
Când voi muri,
păcătoasă, cu acest păcat în brate sa plec,
sa plec cald şi departe...

Oamenii nu iartă "păcatele",
însă Cerul se deschide in fata strălucirii "pacatoasei" Iubiri...

..."căci mult a iubit..."

poezie de Mariana Daniela Bidaşcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar poate că asta e fericirea

locul acesta minuscul pe care mi-l fac seară de seară
în golul reîntregit al nopţii la o masă de scris
asemenea unui copil cocoţându-mă
pe latura cea mai îngustă a timpului
ca pe zidul favorit
fără să-i simt prăbuşirea
să intuiesc primejdia

cu veioză argintată şi covrig uscat
cu faţa mea vie de sâmbătă-spre-duminică
puţin alungită spre luni
jivină stranie ieşită din istorie
să adulmece împrejurimile... depărtatul
fără complexul izgonirii... al sorţii

pe îndelete primesc stările

jumătăţile lor

lipsa...

această pagină albă speriată de moarte
aşteptându-mi atingerea ca pe izbăvire

somnul tandru al florilor de cireş
smocurile de iarbă cu vârfurile reci-parfumate
sunându-şi silenţios
verdele

în liniştea mea aud

oameni goi îndesându-şi
în pulovere provizorii
spaima... alte nimicuri.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!