Intruziune

vocea crainicului sună familiar
aşa de domestic
într-o lume ca o curte
în care cu toţii ne cunoaştem
nesomnul – deliciul timpului regăsit!
cu certitudine mireasma sânzienelor uscate
ne va înfiora dimineaţa nările

[foarte probabil
ne-am ascuns de trecere
în această noapte
caniculară / roşie / de vară...]

minutarele dau să bată miezul întunericului alb
într-o felie de zăpadă cu pepene / într-o corolă:
regina-nopţii face înconjurul omului
nicicând sentimentul de Acasă
n-a fost mai puternic:
suntem cu toţii! / suntem împreună!!
oare, cum s-ar putea cândva
altfel să fie?!

ciutura are o parte scobită
pe acolo lasă drum liber izvoarelor
rememorăm calea către fântână
taifasul prunilor şi al corcoduşilor
dulceaţa indiscretă acostându-ne rănile

o mierlă însufleţeşte castanul
derutează poetic bezna

**
masă ovală
cu oameni
şi fluturi!

***
uriaşul acaparator de deasupra
diluează mirosul pâinii coapte pe vatră
redefineşte intimitatea / gradele de rudenie
o casă este dusă de la ea
în mijlocul cosmosului
îi spun Mamei:
ţine-mă de mână!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem cu toţii banali. Suntem cu toţii plictisitori. Suntem cu toţii spectaculoşi. Suntem cu toţii îndrăzneţi. Suntem cu toţii timizi. Suntem cu toţii eroi. Suntem cu toţii neajutoraţi. Depinde doar despre ce zi discutăm.

citat din Brad Meltzer
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţinându-se de mână

Totul e într-o poveste
în mirosul florilor de tei
am să vă dau de veste
cum a fost şi cum va fi.
Într-o lume în declin
toţi suntem grăbiţi,
că avem şi-n suspin
şi paşii ni se pierd rătăciţi.
Două suflete-mpreună,
ştii, acele începuturi
ei ţinându-se de mână
şi-n stomac le treceau fluturi,
iar în ziua care vine
vreau să înfloresc
de atâta iubire
vreau să mă topesc.
Nu ştiu până unde
esenţa de culoare
cerul va apune
ascuns în scrisoare.

poezie de Eugenia Calancea (20 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început

La început,
nu ne acopereau nici griji şi nici nevoi.
Eram ca fraţii. Ne ajutam între noi.
Trăiam cu toţii, în bună înţelegere.
Ne durea pe toţi, o cât de mică pierdere.
Toţi aveam pe masă, aceleaşi bucate.
Toţi ne bucuram de multă libertate.
La început eram cu toţii oameni.
Astăzi am uitat să mai fim oameni.
Am fost cu toţii oameni până când,
rasa ne-a înstrăinat.
Am fost cu toţii oameni până când,
credinţa ne-a separat.
Am fost cu toţii oameni până când,
politica ne-a despărţit.
Am fost cu toţii oameni până când,
averile ne-au învrăjbit.
Astăzi nu mai suntem oameni.
De ce ne-am înrăit?
Fiindcă astăzi,
am uitat să mai fim OAMENI.

poezie de Dumitru Delcă (iunie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eisenheim: Din clipa în care păşim în această viaţă, suntem prinşi în cursul ei fără întoarcere. O măsurăm, ne batem joc de ea, dar nu o putem învinge. Nu putem nici măcar să îi înteţim sau să-i încetinim ritmul. Sau putem? N-am avut cu toţii senzaţia că momentele frumoase trec prea repede şi nu ne-am dorit cu toţii să le putem face să dureze mai mult? Sau n-am simţit că şi timpul lâncezeşte într-o zi plictisitoare şi ne-am dorit să facem ca acele clipe să treacă mai iute?

replică din filmul artistic Iluzionistul
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndepărtare

[file de jurnal afectiv]

într-o altă viaţă voi fi pasăre
la toate ferestrele mângâiate cândva
îmi voi aşeza cântecul aproape-amintindu-mi
într-o rătăcire/ într-o nelinişte... într-o aşteptare
când se vor fi oprit ceasurile ca pe spectacol
floarea îşi va creşte înţelepciunea personală
cu filosofia lor argintie şi fragedă
gâzele vor acoperi rănile şi pământul
răsucirea aceasta a ta înspre mine
punând în primejdie cosmosul

ca de orbire voi piguli ochii trecătorilor
într-o atingere tandră-fantomatică
se va apropia orizontul în fâlfâit vocalic
iertându-mi lipsa de stare... nepotrivirile stranii

la cumpăna destinului
voi pune semn
mâinile-ţi vor fi încătuşate
vei crede... de mine...
nostalgia va face cuvintele să izbească

intrată în tăcere
voi fi pasăre...

nu vei şti tu
să ajungi
la mine.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a mă naşte

îmi oprisem sângele
aproximativ în zona cervicală
respiram cumva prin autosugestie
prindeam un fel de fluturi uriaşi

timpul făcuse un triplu salt
mimase îmbunarea
situarea pe o coordonată
nu paralelă

rămăsesem
cu un cuvânt suspendat
deasupra tentativei de a se naşte
a semnificaţiei

n-ai crede!
mă complăceam!

în decorul cu mandarini
şi minuscule păsări
ale Paradisului
un cocktail din care doar eu hotăram
când aveam să gust

lumea se fixa într-o pictură
în înfloritura cămăşilor demodate
cum odinioară noi în veşnicia
dorită a nu se fi pierdut vreodată

..... a face îi ceda locul lui a fi
această contemplaţie amplă
aptă să sugrume moartea

foarte probabil văzusem asta
cu mult timp înainte
de a mă naşte

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-mi pasă dacă avem o casă a noastră, o margine de stâncă sau o cutie de carton. Acasă e acolo unde suntem cu toţii, împreună.

citat din James Patterson
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căsuţa părintească

M-am tot plimbat şi eu prin astă viaţă.
Locuri frumoase multe-am cunoscut.
Dar cea mai scumpă-e casa părintească,
Acolo unde mama m-a născut!

Într-o căsuţă mică de la ţară
Mi-am petrecut şi eu copilăria.
Unde ca oaspete, seară de seară
În cap de masă stătea sărăcia.

Ne înghesuiam cu toţii într-o odaie
Şi cei mai mari şi cei mai mititei.
Mâncam turtiţe coapte pe tigaie
Şi ascultam voioşi poveşti cu zmei.

Râdeam cu toţii şi ne părea bine,
Chiar dacă foarte multe ne-au lipsit.
Dar gândurile mereu ne-au fost senine
Şi adormeam alături, fericiţi.

Era căsuţa noastră foarte mică.
Pitită la o margine de sat.
Doar că acolo am fost fericită
Şi mă simţeam ca Zâna din palat.

Copilăria mea a fost ca o poveste.
Şi azi fiind matură, o visez.
Dar din păcate deacum nu mai este.
Însă în suflet, în veci am s-o păstrez!

Prin multe am trecut în astă viaţă
Şi locuri foarte multe-am cunoscut.
Dar cea mai frumoasă-e casa părintească,
Acolo unde mama m-a născut!

poezie de Natalia Mazilu Miron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Continente

Ispititoare suprafeţe de colonizat
Sunt doar ieşiri dintre abisuri sumbre...
Într-o cutumă le numim, pe scurt, uscat
Şi sunt într-un continu derapaj, către niciunde.

Din timp îndepărtat, de mii de milioane
-Nu ştiu cum ştim de-atâta veşnicie-
Se tot despart şi le unesc arcane
Tot aşteptând, pe ele, lumea ca să vie.

Plutim cu toţii pe-un cuptor încins,
E plin de topitură, clocotind mocnit...
De s-ar aprinde, oceane, nu ajung, de stins;
Din răsărit, într-o clipă, este asfinţit!

De provenim cu toţii din strămoş comun,
De unde-i unul galben, altul alb sau negru
Căci pe o sferă suntem şi între toţi e drum?!
... Nici raţiunea nu m-ajută pe de-a-ntregu.

Cred cu convingere că suntem nişte clone
În familii, linii, gene, suşe independente
Însămânţate în naţii, în popoare, rase şi pe zone,
Cu repartiţie precisă, după "calităţi"... pe CONTINENTE!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În casă era linişte şi în lume era calm

În casă era linişte şi în lume era calm.
Cititorul a devenit carte, iar noaptea de vară

Era însăşi esenţa conştientă a cărţii.
În casa era linişte şi în lume era calm.

Cuvintele au fost rostite ca şi cum cartea n-ar fi existat,
Exceptându-l pe cititorul care, aplecat asupra paginii,

Dorea acea aplecare, dorea nespus de mult să fie
Eruditul pentru care cartea era adevărată, pentru care

Noaptea de vară este la fel de perfectă ca gândirea.
În casa era linişte pentru că aşa trebuia să fie.

Liniştea era parte a înţelesului, parte a minţii:
Accesul perfecţiunii la pagină.

Şi în lume era calm. Adevărul într-o lume calmă,
În care nu există alt înţeles, el însuşi

Este calm, el însuşi este vară şi noapte, el însuşi
Este cititorul aplecat care citeşte acolo, târziu în noapte.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cutremur

mogâldeaţă
umplusem împrejurimile
cu plânset isteric şi sânge
lovisem cu-n picioruş lanţurile
aşa cum izbeşte o planetă
finitudinile infirme ale lumii

atunci a fost prima oară
când fără sentimentul consecinţei am întins la maximum
corzile pulmonare şi aşa surmenate ale cosmosului

forme alb-cenuşii [un fel de nori... un fel de oameni...?!]
îşi revendicaseră partea lor de destin
întinderea de la omoplat până la grimasa
ce printr-o strădanie a firii... printr-o întâmplare
ar fi adus zâmbetul
parcelele acelea de epidermă proaspătă
în care nu s-ar fi sfiit iarba să iasă
ca dintr-o ţarină imperială

siluete oblice se grăbiseră spre verdicte
habar neavând că o hârtie impecabilă
nu putuse nicicând să substituie o iubire

în sfârşit simţisem
ispita cărnii încinse
îmi deschisesem larg nările
până la dezgolire inspirasem
chestiile realului

o friptură franţuzească pomana porcului
doi inşi abandonându-se anatomiei
increatului

îl înşfăcasem mai apoi de o mânecă
pe preotul mic mai să cadă
în cristelniţa oarbă

deprins cu gălăgia
– cod genetic ireproşabil!
publicul amuţise!

abia ieşită în lume
redefineam
trecerea pe roşu
scumpirea pâinii
cea de pe urmă trădare
abţinerea de la moarte.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avem nevoie de timp

Avem nevoie de timp pentru a creşte şi a descoperi că suntem tot mai mici,
avem nevoie de iubire pentru a înţelege că a dărui este mai înainte de a primi - o lege nescrisă,
avem nevoie de lumină pentru a şti unde să fugim din calea coşmarului întunericului din noi,
avem nevoie unii de alţii pentru a realiza cât de neciopliţi suntem cu toţii,
da, cu toţii
avem nevoie de Dumnezeu Creatorul cerurilor şi al pământului pentru a ne lăsa ciopliţi în chip de sfinţi de mâinile nevăzute ale Marelui Sculptor.

Deşi puţini înţelegem
şi mai puţini acceptăm mustrarea cioplitorului
dar cei care rămânem până la capăt
vom vedea
în micimea noastră
că am fost mereu iubiţi,
înconjuraţi numai de lumină.

Avem nevoie de timp pentru a transcende clipa
într-o eternitate.

poezie de Andrei Adrian Călimărea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Efectul căderii autumnale

octombrie vine ca o sugrumare
ceva din memoria copacului rămas prins în sine
veşnic împărtăşind frustrarea nevederii cerului

vom mai fi mâine, vom mai...?!

cobori treaptă cu treaptă
printr-o pădure de foioase
printr-un cântec
printr-o iluzie

oamenii poartă chipuri serioase
se feresc de cuvinte reacţionează în virtute mecanică
străbaţi sufletele lor ca şi cum ţi-ai da drumul pe tiroliană

te apropii de tine
umezeala amplă măsoară
gradul de aderenţă la realitate

tu în mijlocul lumii
şi pădurile rotindu-se
creând impresia fantastă
de relativitate

spaima de care treci
gândindu-te repede la altceva până când
inima reîncepe să bată cald ritmat... cald
într-o aproape-normalitate
starea devine sonoră o captează
vârfurile de iarbă uscată

departe de vreme
aceşti petrecăreţi uitaţi
la o masă de duminică
etalându-şi ingenuu
hainele estivale
şi afectul

mâna ta ovală
aşezată deasupra timpului
cum o compresă caldă
peste tâmpla amputată
această emoţie
încercând să atenueze
efectul căderii autumnale
toate aceste cuvinte
neobrăzate
pe care niciun fiasco
nu a reuşit încă
să le eviscereze

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Că suntem români, că suntem unguri, că suntem greco-catolici, că suntem ortodocşi, suntem cu toţii în aceeaşi ţară. Trăim cu toţii acelaşi destin şi doar cei care vor să ne dezbine, abia aceia sunt adevăraţii trădători.

Corneliu Coposu în 163 de vorbe memorabile (2014)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oglinda din adânc

Când mă privesc într-o fântână
mă văd cu-adevărat în zi
aşa cum sunt şi-am fost şi-oi fi.

Când mă privesc într-o fântână
ghicesc în faţa mea bătrână
cum ceruri şi pământ se-ngână.

Când mă privesc într-o fântână
ştiu că-n adâncuri foste mume
îmi ţin oglindă, ochi de lume.

Când mă privesc într-o fântână
îmi văd şi soarta, uit de nume.

poezie clasică de Lucian Blaga
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu suntem aici!

încercăm pronunţarea cuvintelor
reuşim partea infimă de început
restul este luat în posesie
de un fel de ape... de timp...

[arrière-fond... sugestie... sentiment impresionist]

ochii ni se adâncesc într-o prăpastie
gesturile devin frugale ca de anxioşi
parcă eram într-o familie... parcă într-un supermarket?!
avem minima grijă să fim politicoşi!

o sonerie sau un clinchet!
surpriza mimată a evenimentului antologic!
aerul acela de viaţă!
rochia apretată şi alura de galben
silueta de-abia descinzând
cu iuţeala fericirii pierzându-se
în irealitate!

şi foarte probabil

ne-am putea speria unii de alţii
ştim sigur că suntem fraţi!
reîncercăm pronunţarea cuvintelor!

*
oamenii aceştia – noi!
dintr-un prezent fantasmagoric
obosiţi de moarte în simularea neîntâmplatului
artiştii mediocri neînstare să se prefacă

pe scenă povestitorul rece
consemnând fără oscilaţii vocalice fără afecte
istoria în statistici exacte [pentru urechile cui?!]

nimic dramatic nimic care să impresioneze până la sânge
dusul la groapă ieşirea din utere trădarea din dragoste... mai-nimicul

... se crede pe scenă! habar nu are
cum despre el însuşi altul povesteşte...

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcurs

ziua care începe
în dreptul paginii proaspăt tipărite
face înconjurul meu... mâna asta de culori
umplută cu fluturi hormonali speriaţi vii

ignor sentimentul flatării
acea împingere perfidă din realitate
asemenea unor mici invazii
susceptibile să vindece
păstrez emoţiile în palmă

domestic mă întreb
dacă nu am lăsat
uşa descuiată
ceva pe foc
vreo lumină stinsă

acopăr problematica feminină
cu rochie amplă-n semiobscuritate

trec pe Victoriei
depăşesc himeric drumuri cu sens unic
toate acele siluete deprimate deposedate la stop
verificându-şi prezenţa în lipsa unui impact major
dând "Again" în virtutea reflexelor condiţionate

începe o-repede-călătorie
cu străzi supraaglomerate şi hectare de iluzii
culturi de ambrozie... faună alergică nevrozată

în absenţa cuvintelor
reţin imagini
repet... repet...
cârdul imperfect de cocori... această angoasă
ca pe experienţă personală

felul în care o salcie
ratează din nou ritualul autumnal:

imortalizez irevocabila moarte

clopotele încarcă timpul cu figurine obosite de sfinţi
toată această trudă a omului de peste zi ca de peste viaţă
grămezile de cranii rânjind sardonic
la victoriile repurtate cândva de nişte străini

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

sătui suntem de noi, cu toţii,
de clopote la miezul nopţii
de mers în van suntem sătui
dar nu suntem ai nimănui
în ce-am face puţini suntem
singuri în dublu de tandem

poezie de Elena Tibrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Îmi vine miros de coajă de pâine.
De unde, mă întreb,
Dulapul e dat de mult,
Nu l-a mai deschis, nu l-a mai vopsit.
Cândva avea şi o dantelă prinsă cu pioneze
Pe raftul cu ceştile mici, pentru musafiri.
Acolo, la mijloc, stătea pâinea
Ca într-un cuptor de lemn,
Învelită într-o pânză albă.
Ea nu a mai umblat acolo,
Nu a mai deschis.
A dat dulapul cu totul,
Pe coaja pâinii apăruseră chipuri de sfinţi
Şi pânza albă era o marahmă.
Acum mi-a venit mirosul ăsta.
Şi taie o bucată din pâinea pe care
Copilul o rupea cu mâinile mamei
Şi o ducea la inimă.

poezie de Luminiţa Potîrniche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara iar

Nu-i pisiceală, ci langoarea din zilele de vară, valurile de căldură în care lucrurile par altfel, se distorsionează, aproape te fărâmă.
Trecem graniţa şi Moldova de partea cealaltă e captivă într-o buclă temporală,
câmpii uscate se întind sub privirile tale nostalgice,
ne sufocăm,
cerem air con de la domnu' şofer şi ni se dă,
cerem o soartă mai bună pentru toţi
şi cine suntem noi să cerem asta.

Nu-i trist de tot,
pe unele străzi, în unele case, se aprinde,
ca un neon, uneori, fericirea.

Suntem acasă la tine,
stăm liniştiţi, ne balansăm într-un leagăn improvizat,
o boare de vânt ne mângâie pielea arsă,
ne promitem chestii mici, realizabile.
Îmi spui poveşti
din trecut, chicotim şi
ne doare,
mă duci şi pe mine acolo, vom fi bine.

E vară iar, o vară în care totul pare posibil,
cu zgomot de motor
şi şantier,
bâzâit de ţânţari şi fapte eroice,

e vară şi suntem din nou
copilaşii părinţilor noştri.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!