Lăsaţi-ne să plângem

Jos mâinile murdare, după durerea vie
Şi n-aşteptaţi din moarte, un mare capital,
Nu faceţi populism din altă grozăvie,
Şi nu ne mai prostiţi, căci gestul e fatal.
Lăsaţi-ne să plângem, atât ne-a mai rămas,
Să ne strigăm amarul pentru copiii-îngeri,
Voi cei de sus, ne credeţi o ţară de pripas
Şi ne supuneţi, iată, la chinuri şi constrângeri.
Gândiţi-vă la pruncii, suflări nevinovate,
Cum oameni fără suflet îi dau pentru comori,
Sunt rupţi de rădăcină şi aruncaţi departe,
Dar va veni scadenţa şi pentru răpitori.
Nimic nu-i ocroteşte de valul de teroare
Sunt biete păsărele prinse în laţul morţii,
De-acolo, niciodată nu vor putea să zboare,
Lăsând părinţii-n urmă, năpăstuiţi ai sorţii.
Vrem fapte şi nu vorbe rostite cu emfază
Ori maziliri de-o clipă, ce nu-s de ajutor,
Ne va împinge ura, de mai rostiţi o frază
Ca tot ce-am strâns în ani să fie percutor.
Căci de-aruncaţi pisica la altul în ogradă
Ori căutaţi primpreajmă un biet acar Păun,
Nu vom mai suporta o nouă mascaradă
Nici ca din noi să plece în dureros surghiun.
Şi plâng în pumni, tăcut, pentru atâţia morţi,
Vlăstare acum ucise de-o ţară-n plin declin,
Degeaba drept de viaţă cerşim la-nalte porţi,
Prin iudele plătite ne dau pe-ascuns venin.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jelim cu toţii-n cor

O ţară-ntreagă-şi plânge ursita rea şi morţii,
Iar braţe mii se-nalţă spre ceruri cu durere,
Jelim cu toţii-n cor, năpăstuiţi ai sorţii,
Văzând cum viaţa noastră nu e decât părere.
Dar până când, o, Doamne, să suferim tăcuţi,
Văzând înmărmuriţi că ce ni-i drag se duce?
Cum să privim spre moarte fără o vorbă, muţi,
Să ne lăsăm copiii să fie-ntinşi pe cruce?

Treziţi-vă români cât nu e prea târziu
Şi să luptăm acum pentru urmaşii noştri!
Nu mai lăsaţi vlăstare să zacă în sicriu
Pierduţi întru vecie printre lumini şi aştri.
Hai să ne cerem dreptul de-a vieţui în pace,
De-a nu mai fi vânduţi, pentru un pumn de-arginţi,
Ne-au înşelat cu rândul fiindcă românul tace,
Dar să-i ferească sfinţii, când vom fi scoşi din minţi.

Voi, mame, faceţi zid spre pruncii ce-i aveţi
Şi vă luptaţi cu lupii ce seamănă teroare,
Nu aveţi pic de milă, ci sloboziţi săgeţi
Şi nu lăsaţi şacalii cumva să vii doboare.
O, Maică, a tuturor, ne-ntinde mâna sfântă,
Căci Tu ştii cel mai bine durerea pentru Fiu,
Nu ne lăsa Fecioară s-avem inima frântă,
Iar sufletele noastre să fie un lung pustiu.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oh, tristă mamă!

Azi nu mai sunt nici Zâna Bună şi nici Crăiasa din Poveşti...
Copile, te-am crescut cu suflet, dar astăzi nu mă mai iubeşti.
Sau poate-s Zmeul din poveste, ori Baba-Oarba hâdă, rea,
Sunt mai bonavă, mai urâtă, nu mă poţi lua în grija ta.

Azi Dumnezeu îmi este casă şi martor lacrimilor, deci,
Nu-ţi cer să mă iubeşti copile... Nepăsător dac-ai să treci,
Nu mă voi supăra. Ştiu bine că nu-ţi mai sunt de ajutor.
Aşa-s părinţii - o povară. Nici pentru ei nu e uşor.

Poate că-i timpul de răsplată... Spre ceruri mă voi îndrepta...
Să uiţi această zi, copile! În urmă nu te mai uita!
De-ar sparge pieptul de durere... O lacrimă a împietrit
În pieptul mamei fără viaţă. Ea n-a uitat că te-a iubit.

P. S.
Te iert, dar văd bine, de-acum e târziu,
Căci duh de lumină dmereu am să fiu...
Duh în Dumnezeu, lumină, cânt,
Altă mamă, pentru alt pământ.
Tristă mamă, oh, când ai plecat,
Pruncii nici măcar n-au lăcrimat.
E târziu, doar clopotul răzbate
Dincolo de viaţă şi de moarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oh, tristă mamă!

(scrisoare din lacrimi de înmormântare)

Azi nu mai sunt nici Zâna Bună şi nici Crăiasa din Poveşti...
Copile, te-am crescut cu suflet, dar astăzi nu mă mai iubeşti.
Sau poate-s Zmeul din poveste, ori Baba-Oarba hâdă, rea,
Sunt mai bonavă, mai urâtă, nu mă poţi lua în grija ta.

Azi Dumnezeu îmi este casă şi martor lacrimilor, deci,
Nu-ţi cer să mă iubeşti copile... Nepăsător dac-ai să treci,
Nu mă voi supăra. Ştiu bine că nu-ţi mai sunt de ajutor.
Aşa-s părinţii – o povară. Nici pentru ei nu e uşor.

Poate că-i timpul de răsplată... Spre ceruri mă voi îndrepta...
Să uiţi această zi, copile! În urmă nu te mai uita!
De-ar sparge pieptul de durere... O lacrimă a împietrit
În pieptul mamei fără viaţă. Ea n-a uitat că te-a iubit.

P. S.
Te iert, dar văd bine, de-acum e târziu,
Căci duh de lumină dmereu am să fiu...
Duh în Dumnezeu, lumină, cânt,
Altă mamă, pentru alt pământ.
Tristă mamă, oh, când ai plecat,
Pruncii nici măcar n-au lăcrimat.
E târziu, doar clopotul răzbate
Dincolo de viaţă şi de moarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată

Ştii câte zări am numărat tot căutând cocorii care plâng şi mor tăcând?
Te căutam în mine murind a mia oară şi nu ştiam ce porţi se-nchid în univers
Şi pentru cine pustiul înseamnă-acasă şi iar mă văd aicea pe pamânt plângând,
De nu mai ştiu nici eu pe unde încă să te caut şi unde-i fericirea mai ales.

Niciodată cuvintele nu-mi sunt de-ajuns când nu ma regăsesc în mine
Un cerc de foc în jurul meu mi-a ars cărările spre ţărmul căutat
Degeaba plouă-n alte zări, degeaba jumătatea mea o porţi cu tine,
Căci stele cad lăsând în urmă, un cer pustiu şi-atât de-ndepărtat.

Îmi creşte-n suflet dorinţa de a mă regăsi tot cautându-te pe tine,
Şi să rămâi al meu oricăt de greu ar fi luptându-ne cu disperarea,
Eu sunt văzduhul şi întunericul şi raza de lumină ce către tine vine,
Căci te doresc să vii, să numeri stelele, şi te aştept odată cu-nserarea.

Trec ca o umbră pe trotuare pline de-ntunericul bolnav şi de tăceri,
Ecou sălbatec lasă-n urmă paşii mei, ca un suspin scăpat întâmplător
Şi mult prea mult te vreau iubite pe ţărmul viselor cu nestatornice păreri, Ca Ca să-mi răpeşti singurătatea şi să mă pierzi printre cuvintele ce dor.

Niciodată cuvintele nu-mi sunt de-ajuns când nu mă regăsesc în mine,
Un cerc de foc în jurul meu mi-a ars cărările spre ţărmul căutat
Degeaba plouă-n alte zări, degeaba jumătatea mea o porţi cu tine,
Căci stele cad lăsând în urmă, un cer pustiu şi-atât de-ndepărtat.

poezie de Florentina Crăciun Fabyola (februarie 2009)
Adăugat de Florentina Crăciun Fabyola
Comentează! | Votează! | Copiază!

Israel şi Adevărul

Lui Israel i s-a pus
În faţă ca el s-aleagă
Un hoţ mare şi Isus
Care fiinţă-i e mai dragă

Atunci el plin de-ngâmfare
Hoţul iată l-a ales
Căci n-a vrut în ascultare
Să îşi ţeasă a lui mers

Şi cu hoţul a rămas
Pe Isus dându-l la moarte
Şi-a înscris al vieţii pas
Doar pe valuri tulburate

Cel mai scump dintre popoare
Mai ales — mai minunat
Şi-a ţesut a lui pierzare
Pe Hristos l-a condamnat

El Israelul iubit
Cel mai înţelept popor
Pe Isus l-a răstignit
Însuşi după placul lor

Preoţii cei mai de seamă
Pe Hristos l-au condamnat
Şi sentinţa lor umană
Prin Pilat au aplicat

Moartea crudă — răstignirea
Adevărului curat
Celui care e iubirea
Şi e sfânt — nevinovat

Hristos dacă va trăi
Vor veni atunci romanii
Pe noi ne va nimici
Căci noi îi vom fi duşmanii

Iată dar că Israel
Pe Hristos l-a condamnat
El să scape — numai el
Morţii Isus a fost dat

Şi prin moartea Lui Hristos
Au crezut că au salvarea
Dar văzură tot pe dos
Au primit doar condamnarea

Creatorul răstignit
A murit apoi pe cruce
Căci păcatul ne-a plătit
El lumina ce străluce

Singurul fără păcat
Fără umbră de greşală
La moartea-a fost condamnat
De fiinţa noastră goală

De lumină şi dreptate
Însă plină doar de ură
Isus a fost dat la moarte
Însă doar după Scriptură

Pentru noi Domnu-a murit
Pentru toată omenirea
Căci păcatu-ntreg plătit
Trebuia — şi-ntreagă firea

Noi suntem cei vinovaţi
Noi — întreagă omenirea
Şi am fost doar morţii daţi
Pentru veci s-avem pieirea

Israel a căutat
Să scape de deportare
Să nu fie alungat
Izgonit în depărtare

Dar iată de ce-a fugit
Peste asta el a dat
Căci apoi s-a răzvlătit
Şi romanii-au atacat

A rămas Ierusalimul
Mai pe urmă asediat
L-a înconjurat vrăşmaşul
Cu care el a luptat

Şi-a căzut oraşu-ntreg
Cum Hristos a prorocit
Şi-atâţia cum nu-nţelg
A fost iată nimicit

Două mii de ani aproape
Israel doar fără ţară
A sorbit a lumii ape
Trecând prin foc şi prin pară

Vine vremea când Hristos
Din nou îl va ridica
Ca poporul glorios
Cinste care îi va da

Căci Mesia aşteptat
Va veni a doua oară
Israel fiind curat
Locuind în a lui ţară

Domnul îl va curăţa
Prin furtuni şi valuri grele
De el grijă va avea
Ca luceafăr între stele

Atunci va fi bucuria
Ca o mană-n Israel
Căci Domn le va fi Mesia
Din Ber-Şeba la Betel
18-mai 2018 cluj

poezie de Ioan Daniel Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Hristos am fost aleşi

În Hristos ne e ascunsă
Şi viaţa şi fiinţa
El e taina nepătrunsă
Şi de oameni neştiută
Ce ne oferă azi credinţa

Prin credinţă ni s-a dat
Noi viaţa s-o primim
Printr-un suflet nou — curat
Să lucrăm neâncetat
Cuvântul să-l împlinim

Şi-n Hristos am fost aleşi
Domnului să-i fim vlăstare
De oameni dar nenţeleşi
Dar de Isus noi culeşi
Ca să fim prin îndurare

Viaţa noastră-i oferim
Lui Isus Hristos Mesia
Pe El dar noi îl slăvim
A Lui pururea să fim
Căci doar El ni-e veşnicia

Noi în El am fost ascunşi
Prin jertfirea din Calvar
Că să fim cu Duhul unşi
Şi doar Lui predaţi supuşi
Trăind doar în sfântul har

Pentru noi nu este Lege
Lege pentrucă-i Hristos
Prin Isus dar se-nţelege
Sfinţenia o să ne lege
Doar de El — victorios

Pentru Lege suntem morţi
Însă vii în Dumnezeu
Ai vieţii sfinte sorţi
E Hristos pentru noi toţi
Mirele din Empireu

Domnul ne-a plătit păcatul
A noastră nelegiuire
De acum drum nu este altul
Şi privim spre tot înaltul
Trăind în neprihănire

Avem altă viaţă dar
Prin Isus Hristos Mesia
Şi trăim prin al Său har
Viaţa nouă nu-n zadar
Căci Isus ni-e veşnicia

Noi prin El avem salvare
Nu prin Legea din Sinai
A Lui Isus îndurare
Ne e ţintă şi cărare
Prin Isus intrăm în Rai

În cetatea de lumină
Soarele unde-i Hristos
Cel Prea Înalt o să ne ţină
Să trăim fără de vină
Prin Mirele glorios

Căci Isus aşa ne-nvaţă
Eu cu Tatăl suntem una
Şi dăm omului viaţă
Să fie curat la faţă
Părăsind pe veci minciuna

Şi cu Tatăl voi veni
Să cinăm dar împreună
Cu cel ce se-nvrednici
Fiu al Tatălui de-a fi
Şi oiţă-n a Mea turmă

Căci Eu voi mărturisi
Tatălui pe toţi aleşii
Eu dar îi voi mântui
Mie c-au vrut a-mi sluji
Ei fiind neânţeleşii

Omenirii răzvlătite
Ce n-a vrut Cuvântul Meu
Însă dragostea cuminte
În ei dar — a ars fierbinte
Mire să le fiu — şi Dumnezeu
17-11-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încetaţi!

Oh, voi, oameni însetaţi
De a focului putere
De pustiuri şi tăcere,
Încetaţi, voi, încetaţi!
Ori văzând cum lumea piere
Pentru voi e o plăcere?!

Vreţi să treceţi în nefiinţă
A omului conştiinţă?
Terra, frumoasa planetă
S-o distrugeţi c-o rachetă?
Vreţi să faceţi un dezastru
Din Pământul nostru albastru?!

Catastrofa de-o iubiţi
Şi de vreţi apocalipsul,
Vreţi la luptă să porniţi,
Ca să vedeţi paradisul
Şi să vă-nfăptuiţi visul?

Prea bine! De asta doriţi,
Puteţi s-o înfăptuiţi!
Cerul albastru, 'nalt, senin,
Voi îl umpleţi de venin!
Nori negri şi fumurii,
Furtuni grele, cenuşii,
Ridică-n văzduh nisipul,
De Pământ se alege praful!
Tot se apropie de sfârşit,
Lumea parcă a înnebunit!

Susţineţi că este ştiinţă
Să treceţi în nefiinţă?
A omului născocire
Prin înalta sa gândire...

Dacă mintea poate concepe
Şi de creierul percepe,
De oricine se pricepe,
Atunci... toată astă scofală,
Gândind bine, e-o aiureală!

Dar mai bine-i să-ncetaţi,
Căci prea rău vă înşelaţi!
Nu vrem arme nucleare,
Nici pregătiri militare!
Nu vrem bombe atomice
Şi nici arme cosmice,
Terestre sau chimice!

Nu-ngropaţi în întuneric
Prin dezastru neutronic
Tot ce s-a realizat
Pe Pământul nostru drag.
Noi nu vrem să poluaţi
Atmosfera, cerul, marea,
Vrem numai să încetaţi,
Să ne ascultaţi chemarea!

Dacă atomul este bun,
Nu faceţi din el un tun;
Folosiţi-l cu ştiinţă,
Să fie de trebuinţă,
Să dea lumii energie,
Aşa cum scrie-n chimie.

Arme noi voi căutaţi,
Pământul să-l terorizaţi?
Vă gândiţi doar la putere
Şi priviţi cum lumea piere
Fără pic de milă pură,
Ci doar plini de multă ură?
Nici un pic de dragoste
Nu există pentru voi,
Sentimente, linişte,
Le-aţi aruncat la gunoi?

Şi-n loc să vă dezarmaţi,
Tot la moarte condamnaţi!
Asta-i o mare prostie
Lipsită de omenie.

Dar de gândiţi doar la omor,
Ce lăsaţi pentru viitor?...
Numai praf, pulbere, scrum,
Urmate de mult, mult fum?

Civilizaţia omenească
Voi visaţi să se sfârşească?
Vreţi Pământul un pustiu,
Ca un deşert străveziu?
Lipsiţi fiind de manieră,
Vreţi să-l transformaţi în seră?

Puneţi mâna pe creion,
Calculaţi cu duşmănie
Şi apăsând pe un buton,
Voi operaţi cu mândrie?!
Trageţi simplu de-o manetă,
Declanşând mica rachetă,
Ce totul poate preface
În ţepi, pulberi, scrum şi ace?!

Pământul îl bombardaţi,
În aer îl aruncaţi!
Şi asta vă face plăcere,
Căci aţi câştigat putere!
Însă când Pământul piere,
Nu există nici putere!
Căci de tot s-a dus, s-a dus;
Iar de totul aţi distrus,
Nimic nu aţi câştigat,
Ci degeaba aţi lucrat!

Dar mai bine încetaţi,
Căci prea rău vă înşelaţi!
Noi vrem să lucraţi cu ştiinţă
Pentru oameni, conştiinţă;
Şi-n slujba omenirii,
Nu-n scopul distrugerii.

Cu un simplu avion
Şi cu un banal buton,
Cu-a voastră creaţie
Distrugeţi o civilizaţie?

Vreţi puteri politice
Cu arme balistice?
Credeţi că astfel câştigaţi
Tot ceea ce voi doriţi?
Toate câte le visaţi
Astfel n-o să dobândiţi!

Rachete intercontinentale
Pe pământ, aer şi sol,
În armură şi cu zale
Le desfăşuraţi în zbor.
Şi vreţi pentru viitor
Să fie mai multe în zbor?

Faceţi noi antrenamente
Pentru alte armamente
Şi mai distrugătoare,
Pe pământ, ori zburătoare.
Întemeiaţi noi cercetări
În sectorul defensiv,
Pentru a avea întăriri
În momentul decisiv.

Şi astfel a-narmării cursă
Continuă la nesfârşit;
Dintr-o inepuizabilă sursă,
Pe un drum lung, ce-i infinit!
Invadaţi ţări subjugate,
Popoare nevinovate,
Tot în cale devastaţi,
Ucideţi şi devoraţi.

Şi o nouă armă aţi descoperit,
Căci laserul acum s-a ivit,
Puterea din nou aţi găsit!
Laser – arma viitorului,
În centrul omorului?

Arma cea distrugătoare,
Raza cea ucigătoare,
Care tot ce întâlneşte,
Pe dată, pe loc topeşte.
Rachetă ori satelit,
Laserului nu se opune,
Căci, distrugător vestit,
El pe dată le răpune,
Fiindcă este iscusit.

Şi-narmarea nu se opreşte,
Ci din nou la start porneşte...
Dar mai bine-i s-o stopaţi,
Opriţi, oameni! Încetaţi!!!

poezie de Cornelia Georgescu din În căutarea omului (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără ţară

Eu sunt un om fără de ţară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob răzleţ scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveştile din ţara mea.

Eu sunt o lacrimă târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare călătoare
De pe tărâmuri fără glas,
Şi dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai rămas...

(...)

poezie celebră de Octavian Goga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apocaliptică

de Rodica Nicoleta Ion Rodica
Ieşiţi voi morţi, spre a intra noi, vii,
Să ne stăpânească, frica, mormântul.
Duşmani de temut spre noi vor veni.
Va arde în flăcări pământul...
Sub crucea Ta, Doamne, cerşim adăpost,
Dar dă-ne pedeapsă-n dreptate!
Nimic nu mai e, nimic din ce-a fost,
În suflete-i ură şi noapte.
În lume, vulcanii de sânge-or spăla
Prunci cu privirea-mpietrită
Şi mamele care vor alăpta
Cu lacrimi de dor şi ispită
Vor plânge, în foame, copiii ce mor.
Ce aspră pedeapsă! Cumplită!
Şi-ar da şi la moarte, din apa-n urcior,
Doar viaţă, la prunci, să promită.
Iar diavolul morţii, spre noi va urla,
Cerând adevărului mită.
Atâta durere pătrunde-n adânc
Şi forfote ziua de moarte,
Că viaţa rămasă o strângem cu sârg
Şi-o ţinem şi-o ducem departe.
În noi nu mai curge nici sânge, nici dor,
Şi uşa speranţei e-nchisă,
Doar timpul rămâne prin noi trecător.
Nici viaţă, nimic nu există!
Mai sunt adevăruri ce-n lanţuri s-au prins,
Biserici şi vieţi ruinate.
Şi totul în jur e haotic şi trist.
Se spală pe faţă cu moarte...
Adună-ne, Doamne! Precum ne e zis
Şi du-ne în cer, mai departe,
Refă paradisul de veacuri promis
Şi fă-ne, Părinte, dreptate!
Pământul e clopot vuind ne-ncetat,
De teamă şi plâns, de durere.
De azi ne plecăm, dar noi ştim, ne-ai iertat,
Căci scrise sunt toate în stele.
Se-amestecă munţii cu ape, de dor,
Câmpii cu morminte şi şoapte,
Nimic pe pământ, nimic nu-i uşor
E viaţa continuă noapte.
Sunt veşti care vin din tăceri, ferecând,
Iubirea şi pacea deodată.
Văd oameni bolnavi şi copiii plângând,
Şi viaţa e parcă plecată.
Ce sumbru e-n noi, dar ce nobil sfârşit!
Îşi clatină pacea realul,
Şi parcă aud printre şoapte de ploi,
Că, ah, a murit şi groparul.
Atea necazuri, atâtea nevoi...
Dar Doamne, opreşte-ţi mânia!
Că plânge o lume, că plângem şi noi,
Că plânge tăcut România.
Şi-n negura nopţii, ades ne-ntrebăm:
Putea-vom răbda şi la anul?!
Căci zis de ne este, noi, Doamne, răbdăm.
Chiar dac-avem griji cu toptanul.
Nici gropari nu mai sunt,
Nici măcar n-au săpat,
Pământul bolnav să-l îngroape
Şi viermii se plimbă în negrul păcat,
De noi sunt mereu mai aproape.
În loc de copaci, pandemii înfrunzesc
Şi moartea pândeşte rapace.
Atacă, distruge-ntr-un joc fără sens
Şi n-avem iubire şi pace.
.................................................
Pe semne că asta îi place!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau „somnul” liniştit

Am muncit din greu, o viaţă-ntreagă,
Ca să adun un ban şi să vă cresc.
Să am de-un leac căci viaţa mi-e beteagă
Şi cine ştie? Un doctor să-mi plătesc.

Am muncit din greu, cu veşnica speranţă
Să las în urma mea ce eu nu am avut,
Viaţă infantilă şi nici adolescenţă,
Nici cui să îi spun tată! Căci nu l-am cunoscut.

Am muncit din greu să cresc două vlăstare,
Cu palmele-mi tocite şi capul mai plecat,
Să nu-mi spună copii vorbe de indignare:
- Ce ai lăsat în urmă? Când eu voi fi „plecat”.

Am muncit din greu s-ajung un… „oarecine”,
N-am fost un pierde vară pe unde am lucrat,
Crezând că şi nepoţii se vor mândrii cu mine,
Cu multul sau puţinul, în ani, ce-am adunat.

Am muncit din greu să am şi de-o colivă,
De-o scândură, de cuie, să-mi faceţi „copârşeu”
Şi un prohod mai simplu, să nu fiţi împotrivă,
Nu vreau slujbe pompoase, nici groapă cu planşeu.

Astăzi viaţa-i scumpă, inflaţia e mare,
Ce-am adunat cu trudă, să împărţiţi doar voi,
Acesta-i testamentul, ce-l las, şi o îndurare
Să nu-mi sfidaţi cuvântul, nu faceţi tărăboi.

De v-am greşit cu ştire sau… poate de nevoie,
Vă cer sincer iertare, căci nu v-am ponegrit.
Viaţa mi-a fost dură şi… sigur fără voie
Mă-ndrept spre o cavernă, cu capul pe o pernă,
Spre somnul liniştit.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (2005)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea bătrânului marinar

L-am îngropat pe-un deal bătut de vânt,
Dar sufletul i-a evadat de-acolo şi-a fugit pe mare.
Ştiu, pentru c-am auzit, cuvânt cu cuvânt,
Ce mi-a spus duhul lui, mării pereche iubitoare:

Nu-mi puneţi la cap cruce de piatră,
Căci nu-mi fac pat acolo – şi nici vatră.
Nu-mi puneţi pe mormânt statui, nici flori în glastre,
Căci nu-s aici, eu sunt departe-n briza mărilor albastre.

Nu plângeţi şi nu jeliţi pentru mine nici o clipă
Pentru că eu alerg ferice-acum, pe-a valului aripă.

poezie de Langston Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Port în suflet dor de ţară

Port în suflet dor de ţară,
Ţară care o iubesc,
Altă ţară mai frumoasă
Eu pe pământ nu găsesc!

Moldova ea se numeşte,
Ea ca o mamă pentru noi este,
Ca o zână din poveste,
Care de rele ne ocroteşte.

Eu cu dânsa mă mândresc,
Patria mea o numesc
Şi niciodată n-o s-o părăsesc,
Căci foarte mult o iubesc!

poezie de Vladimir Potlog (20 iulie 2006)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

să mă iertaţi c-ades sunt revoltată!
sunt supărată tare şi n-am somn...
mi-e ţara, iar, de temeri sufocată,
iar eu îmi ard durerea în amvon.

îi simt în gând povara neputinţei
şi lacrima din trupul ei musteşte.
să-ngenunchem în numele credinţei!
şi eu... şi tu, să plângem româneşte!

vi l-am adus pe Dumnezeu, dar voi,
îl tăvăliţi prin ură şi ruşine...
ce drept aveţi să cereţi pentru noi
clemenţă, pace şi nemărginire?!

şi parc- aud, în pieptul meu vuind,
un clopot... plâng! şi sângele se zbate.
şi plâng, şi plâng, şi plâng. şi plâng mereu –
balans concav între prezent şi moarte.

las port şi datini, steag şi imn, cuvânt
şi plec cu Domnul nostru mai departe,
rămân o firmitură de pământ,
sub spicul ce-a lăsat însemne-n carte.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În amintirea duşilor în război

Vezi prunci cerşind la vreme de război,
Trecând desculţi prin colb, la suflet goi,
Ducând cu ei poveri şi suferinţi,
Copii ai nimănui, copii cuminţi...

Vezi scrijelit cu schije un mormânt
Şi numele celor ce nu mai sunt...
Furtuni şi ploi vor plânge zi de zi,
Ei sincer şi cuminte vor muri.

Sunt ploi de lacrimi... Ce dureri deodată!
O altă cruce suferinţa-şi poartă...
Îngerul morţii trece foc şi jar,
Lăsând în urmă trena de amar.

Vezi mame care pruncii-şi ţin la piept,
Urând războiul crud şi prea nedrept.
Sunt scut şi casă, schit şi devenire,
Se dau pe sine întru prăbuşire...

Sunt catedrală sfântă, cer, vulcan...
Au strâns în ele lacrimi şi amar
Şi ar muri spre-a nu putea vedea
Alţi morţi ce-n lume ar putea urma.

Sub biciul crud al ne-nţelesei uri
Dorm prunci fără de case, oameni buni!
Dorm prunci fără părinţi, înlăcrimaţi,
Prunci care plâng de dor, însinguraţi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisica de la ţară şi pisica de la oraş

Pisica de la ţară veni la a sa amică de oraş,
Ce se lăuda adesea cu un trai "trufaş",
Adică nişte rare bunătăţuri şi chiar pe săturat,
Pentru tot neamul pisicesc ea era de-nvidiat.

Pe când se-ndestulau la un regal festin,
Se ascunseră de al stăpânului ochi meschin,
Aşa o viaţă "fără griji" pisica de la ţară nu dorea,
Trăia în modestie, dar ea făcea ce vrea.

Morala: Pentru o viaţă mai bună, uneori, trebuie să faci un compromis.

fabulă de Mirela Lascăr
Adăugat de Mirela Lascăr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui înger

Te-ai adus departe printre stele,
Tu, înger blând fără de vină,
Eşti pentru ţară un erou.
Acum tu ne priveşti din cruce,
Iar ţara noastră va renaşte din cenuşă.

Ce crud a fost, Liana – al tău destin!
Şi Dumnezeu a vrut ca să te cheme,
Ţi-ai apărat cu demnitate tricolorul,
Cu sufletul ţi-ai apărat poporul,
Iar pentru ţară te-ai jertfit ca un martir.

De ce te-au judecat prea crunt călăii?!
Când tu aveai o viaţă de trăit...
În apele învolburate şi meschine
Te-ai avântat, Liana – şi-ai pierit...
De ce atâta groază pentru tine?!

Eroii toţi prin noi or să trăiască,
Să ne amintim de ei cu demnitate,
Prin cuget şi simţiri să ne unească,
În viaţă, până dincolo de moarte;
Călăii vinovaţi cu viaţa să plătească.

Nici lacrimi nu-s, eroii să ni-i plângem,
Prin săli de tribunale alergăm,
Dosare prăfuite sunt neluate-n seamă,
Iar pe obraz mai arde o lacrimă de mamă...
Dar din acestea toate nimic nu învăţăm.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, OM (după o idee a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul)

Tu, OM, de vremuri muritor
Şi fără de-ascultare,
Răspunzi în faţa tuturor, de sute de greşale,
Sau cu cât eşti mai iertător, mai bun,
Cu luare-aminte,
Te-apropii fără ca s-o ştii de Cerurile Sfinte.
Că pilda ta o îndrumă spre Iad sau Rai, nu ştii,
Dar pentru ce înfăptuieşti în Ceruri vei plăti.

Să iei aminte cât trăieşti
Ce gânduri ai, ce fapte!
În Ceruri toate le plăteşti... Şi dincolo de moarte,
Dac-ai să treci nespovedit şi plin de răni, creştine,
Degeaba-n lume ai trăit, căci nu ţi se cuvine
Nimic din lutul cel lumesc, doar scrum şi nepăsare,
Căci n-ai cătat să te închini la Sfintele Icoane.
Pierind în neiertarea ta, ucis de valul sorţii,
Îţi plângi păcatele lumeşti
În veşnicia morţii.

Cuvântul tău de va-ntrista
Sau fi-va mângâiere, rodind sămânţa pusă-n el,
Te va-nalţa spre stele,
Sau plin de rod neîmplinit – sămânţa de neghină,
Vei plâge-n Iad, căci osândit vei fi pentru-a ta vină.

Cuvântul tău din zori de zi e leac sau e otravă,
De-aceea nu te osândi,
Mergi iute şi te roagă!
Fii iertător! Fii blând şi bun! Iubeşte adevărul,
Ca Mirele când va veni să nu te-apuce somnul!

Şi fapta ta şi gândul tău, cărări sunt către mâine,
Căci tu eşti haina lui Hristos şi colţul Său de pâine.
Tu ştii ce-n urmă ai sădit, tu ştii ce laşi în urmă,
Tu ştii ce trup ai osândit şi pruncii tăi ce-adună.
Cărarea vieţii tale, tu o-nmiresmezi cu fata,
Să ştii că doar o cale e... Şi-o viaţă ai... şi gata...
Deci, ia aminte cum trăieşti! Cu har şi cu ruşine
Sculptează-ţi paşii tăi lumeşti spre nesfârşitul mâine!

O, OM, ce mari răspunderi ai! Tu ceri neprihănire?!
Iisus prin noi a suferit şi s-a jertfit pe Sine.
Şi cât de mult a suferit! Cu lacrimă de sânge
A plâns spre Cer şi s-a rugat... Şi-a spus sfârşit:
"Ajunge! Iartă-i, căci ei sunt muritori! Nu ştiu ce fac...
Îi iartă! Tu, cel de vremuri iertător,
Bunule, Sfinte Tată!"
Învaţă, Om şi tu să ierţi,
Iubeşte, râzi şi cântă,
Să poţi păşi neprihănit, Înger, în lumea sfântă!
O, om, perpetuum muritor!...
Osană Ţie, Tată! Şi Ţie, Maică Sfântă!
De-om şti să fim mai buni, ori nu,
Tu ruga ne-o ascultă,
Ne-mpodobeşte cu iertări,
Minunea de-a trăi
Să ştim s-o respectăm şi noi, în fiecare zi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Dialog cu fericirea, după Sfântul Ioan Iacob Hozevitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu a dat şi are; dar eu?

(Ioan 3,16)

Minunată-i şi adâncă, Doamne, Sfânta Ta Scriptură!
Cât de plină e de taine şi de sfântă-nvăţătură!
Cât de minunat e Duhul pe care ni L-ai trimes
Să descuie-a' ei mistere, să ne dea nouă acces
La comoara cea ascunsă, la Domnul Isus Hristos,
Ca s-o facă pentru oameni de efect şi de folos.
Cât de plin e fundul mării şi-al oceanelor de ape,
Aşa ne-nconjori Tu, Doamne, cu Isus prin Sfânta Carte.
Dar ce trist, să vezi mulţime printre noi atât de seci,
Ca şi piatra care seacă-i de-o ţii-n apă pentru veci.

Mai deunăzi-ntr-o seară, cugetam cu-amărăciune
La atâta bogăţie, însă-n mine, goliciune.
Se-ntâmplă cumva atuncea să-mi răsune-n minte tare
Un verset pe care-i ştie tot creştinu-n lumea mare.
E versetul care spune despre Dumnezeu din cer,
C-a iubit cu-atât-ardoare bieţii oameni care pier,
"Că a dat...", suna în mintea-mi, tot mai clar şi răspicat.
Iar eu repetam mecanic: "Dumnezeu iubind a dat".
Şi pentru că mai-nainte cugetam chiar la Scriptură
Întristat că eu dintrânsa am puţină-nvăţătură,
M-am rugat zicând: "O, Tată, ce vrei Tu cu-alte cuvinte
Să mă-nveţi prin versul care mi l-ai pus acu-nainte?"
Şi-ncepui să văd mai bine că acest cuvânt "a dat",
Nu-i cuvânt de umplutură, ci-i o faptă, e un act.
El nu ne-a spus două vorbe, doar duminică şi joi,
Şi-apoi rămânând în slavă, să nu-l mai pese de noi;
N-a rămas acolo-n slavă de-unde deschizând un geam
Să ne cânte o cântare, să recite câte-un psalm;
Nici să facă declaraţii, cântând "O, ce vă iubesc!",
Nici să dea câte-un spectacol, sau concert după concert,
Ca apoi să-nchidă cerul şi trăind într-ale Sale,
Să mai vină să ne vadă duminica viitoare.

Nu! El n-a spus vorbe goale, ci a săvârşit un act:
S-a lipsit pe El de Isus, care nouă ni L-a dat.
Şi când ni L-a dat pe Isus, nu ne-a dat ceva spoire,
Doar să ne orbească ochii cu niscaiva poleire,
Ci ne-a dat tot ce-avea-n ceruri mai frumos şi mai plăcut,
Singura desăvârşire care L-a satisfăcut.
N-a vorbit, ci a făcut; n-a promis, ci-n fapt a DAT
Tot ce-avea mai scump şi drag, nu ceva de lepădat.

Nici Isus nu vorbea-n vânt, ci-a purces direct la fapt,
Căci mocnea în suflet dorul, dor de oameni, apăsat.
N-a rămas pe mai departe în palatul de cleştar,
Ca de-acolo să-mi trimită vorbe şi cântări de har,
Ci ca miel tăcut în strungă, sub strivirea de iubire,
El a DAT, S-a dat pe Sine, nu-n cuvânt, ci în jertfire.

Şi nu se opreşte-aicea tot ce Dumnezeu a dat,
Căci chiar Tatăl sus pe cruce loc în Fiul a luat.

Ba nici asta nu-i chiar totul, căci după-nălţare-apoi,
Ca să nu ne lase singuri, a trimis din cer la noi
Duhul Sfânt să ne păzească de cădere şi păcat;
Deci a treia oară spunem: "Dumnezeu din cer a DAT!"

O, adâncul bogăţiei, nesfârşit izvor de dar,
Cum Te dăruieşti şi astăzi tot mai nou, mai plin de har!

Eu-s făcut din dăruire: prin şi pentru m-ai format.
Azi trăiesc spre dăruirea Celui care mi S-a dat.
Tot aluatul vieţii mele şi întreaga-mi întocmire
E-ntru totul concepută din plămada "Dăruire".
De aceea vreau de astăzi ca din noua Ta plămadă
Să mă dărui şi eu Ţie, ca oamenii să-nţeleagă
Că iubirea Ta cea mare, prin care Te-ai dăruit,
E fapt dovedit prin mine, nu e basm meşteşugit.
Da, doresc la fel ca Tine să mă dăruiesc şi eu
Într-un chip cu totul vrednic de fiu al lui Dumnezeu.
Nu vreau să mai spun la alţii de virtutea "dăruire",
Câtă vreme ţin în viaţă la tot ce îmi place mie.
Dar nici Ţie chiar, o, Doamne, de-astăzi nu mă mai grăbesc
Să îţi cânt plângând cu lacrimi, că Isuse Te iubesc,
Iar apoi ştergându-mi faţa, mulţumit că am plâns bine,
Să-Ţi zic: "Doamne, Te mai văd săptămâna care vine".
Căci Tu, ca să mă răscumperi, ca să fiu cu Tine-n rai,
Trebui ca însăţi viaţa Ta pe cruce să o dai.

Crucea-i locul de-ntâlnire; moartea-i calea de unire,
Însă nu doar vorbe moarte, ci trăire prin jertfire,
Căci versetul din Scriptură scrie: "Dumnezeu a DAT
Însuşi Fiul Său pe cruce", nu vorbit, nici predicat.
Vreau şi eu de-acum-nainte ca murind faţă de mine,
Să trăiesc în întregime, Doamne, numai pentru Tine!

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu a dat şi are; dar eu?

(Ioan 3,16)

Minunată-i şi adâncă, Doamne, Sfânta Ta Scriptură!
Cât de plină e de taine şi de sfântă-nvăţătură!
Cât de minunat e Duhul pe care ni L-ai trimes
Să descuie-a' ei mistere, să ne dea nouă acces
La comoara cea ascunsă, la Domnul Isus Hristos,
Ca s-o facă pentru oameni de efect şi de folos.
Cât de plin e fundul mării şi-al oceanelor de ape,
Aşa ne-nconjori Tu, Doamne, cu Isus prin Sfânta Carte.
Dar ce trist, să vezi mulţime printre noi atât de seci,
Ca şi piatra care seacă-i de-o ţii-n apă pentru veci.

Mai deunăzi-ntr-o seară, cugetam cu-amărăciune
La atâta bogăţie, însă-n mine, goliciune.
Se-ntâmplă cumva atuncea să-mi răsune-n minte tare
Un verset pe care-i ştie tot creştinu-n lumea mare.
E versetul care spune despre Dumnezeu din cer,
C-a iubit cu-atât-ardoare bieţii oameni care pier,
"Că a dat...", suna în mintea-mi, tot mai clar şi răspicat.
Iar eu repetam mecanic: "Dumnezeu iubind a dat".
Şi pentru că mai-nainte cugetam chiar la Scriptură
Întristat că eu dintrânsa am puţină-nvăţătură,
M-am rugat zicând: "O, Tată, ce vrei Tu cu-alte cuvinte
Să mă-nveţi prin versul care mi l-ai pus acu-nainte?"
Şi-ncepui să văd mai bine că acest cuvânt "a dat",
Nu-i cuvânt de umplutură, ci-i o faptă, e un act.
El nu ne-a spus două vorbe, doar duminică şi joi,
Şi-apoi rămânând în slavă, să nu-l mai pese de noi;
N-a rămas acolo-n slavă de-unde deschizând un geam
Să ne cânte o cântare, să recite câte-un psalm;
Nici să facă declaraţii, cântând "O, ce vă iubesc!",
Nici să dea câte-un spectacol, sau concert după concert,
Ca apoi să-nchidă cerul şi trăind într-ale Sale,
Să mai vină să ne vadă duminica viitoare.

Nu! El n-a spus vorbe goale, ci a săvârşit un act:
S-a lipsit pe El de Isus, care nouă ni L-a dat.
Şi când ni L-a dat pe Isus, nu ne-a dat ceva spoire,
Doar să ne orbească ochii cu niscaiva poleire,
Ci ne-a dat tot ce-avea-n ceruri mai frumos şi mai plăcut,
Singura desăvârşire care L-a satisfăcut.
N-a vorbit, ci a făcut; n-a promis, ci-n fapt a DAT
Tot ce-avea mai scump şi drag, nu ceva de lepădat.

Nici Isus nu vorbea-n vânt, ci-a purces direct la fapt,
Căci mocnea în suflet dorul, dor de oameni, apăsat.
N-a rămas pe mai departe în palatul de cleştar,
Ca de-acolo să-mi trimită vorbe şi cântări de har,
Ci ca miel tăcut în strungă, sub strivirea de iubire,
El a DAT, S-a dat pe Sine, nu-n cuvânt, ci în jertfire.

Şi nu se opreşte-aicea tot ce Dumnezeu a dat,
Căci chiar Tatăl sus pe cruce loc în Fiul a luat.

Ba nici asta nu-i chiar totul, căci după-nălţare-apoi,
Ca să nu ne lase singuri, a trimis din cer la noi
Duhul Sfânt să ne păzească de cădere şi păcat;
Deci a treia oară spunem: "Dumnezeu din cer a DAT!"

O, adâncul bogăţiei, nesfârşit izvor de dar,
Cum Te dăruieşti şi astăzi tot mai nou, mai plin de har!

Eu-s făcut din dăruire: prin şi pentru m-ai format.
Azi trăiesc spre dăruirea Celui care mi S-a dat.
Tot aluatul vieţii mele şi întreaga-mi întocmire
E-ntru totul concepută din plămada "Dăruire".
De aceea vreau de astăzi ca din noua Ta plămadă
Să mă dărui şi eu Ţie, ca oamenii să-nţeleagă
Că iubirea Ta cea mare, prin care Te-ai dăruit,
E fapt dovedit prin mine, nu e basm meşteşugit.
Da, doresc la fel ca Tine să mă dăruiesc şi eu
Într-un chip cu totul vrednic de fiu al lui Dumnezeu.
Nu vreau să mai spun la alţii de virtutea "dăruire",
Câtă vreme ţin în viaţă la tot ce îmi place mie.
Dar nici Ţie chiar, o, Doamne, de-astăzi nu mă mai grăbesc
Să îţi cânt plângând cu lacrimi, că Isuse Te iubesc,
Iar apoi ştergându-mi faţa, mulţumit că am plâns bine,
Să-Ţi zic: "Doamne, Te mai văd săptămâna care vine".
Căci Tu, ca să mă răscumperi, ca să fiu cu Tine-n rai,
Trebui ca însăţi viaţa Ta pe cruce să o dai.

Crucea-i locul de-ntâlnire; moartea-i calea de unire,
Însă nu doar vorbe moarte, ci trăire prin jertfire,
Căci versetul din Scriptură scrie: "Dumnezeu a DAT
Însuşi Fiul Său pe cruce", nu vorbit, nici predicat.
Vreau şi eu de-acum-nainte ca murind faţă de mine,
Să trăiesc în întregime, Doamne, numai pentru Tine!

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi vrem pământ!

Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor -
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; -
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ - şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!