* * *

mă îndoi în mine
ca o carte de poveşti pliant
din oase care
trosnesc
la fiecare adevăr nespus

ele mă adună
şi mă risipesc
în căldura umedă care
sufocă minciuna
până la strigăt

mă pliază timpul
într-o singură filă
până reuşesc să mă nasc
singură
în plin război
cu mine însămi

mă îndrept
într-o ultimă răsuflare
redevenind om
sau pasăre
sau copac
oricum
tot o cruce

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coperta unei vieţi returnate

râd în mine
ca o carcasă fără flori agăţate de rostiri
plâng peste toate ramurile de măr adunate cu migală de moarte
înainte ca fila ultimă să aducă plinătatea bibliotecii din care
am căzut
ca o carte neterminată

e un glas profund pe care
îl aud în fiecare dimineaţă
când trezirea devine tot mai grea

e un strigăt înfundat în lumea asta pe care
îl simt în fiecare fibră a materiei frustrate pe care o exprim

hohotesc la margini de drum ca o zdreanţă a unui pas neîmplinit
metaforă a prezentului umanului

(coperta unei vieţi returnate
sufocă umbra
cineva sare în ajutor şi cum orice carte se închide
rămâne şi el în cuprins
la un punct de capitol
oarecare)

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

bang bing o iau înapoi odată cu inima
acelaşi trap la rădăcina culorilor
pe care ochii le reinventează
aceeaşi libertate între bing şi bang
picajul în sfera gândurilor
printre amfore cu o singură toartă
rămâne bing suspendat odată cu leagănul
de nucul unei copilării bogate
în care o singură mână mă adună
dintr-o clepsidră lăsându-mi luxul
de a fi şi de a rămâne om

cu bang la braţ răsucesc tălpile spre niciunde
într-o plimbare liniştită printre verbe

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fereastra deschisă mă atrage

nu am învăţat încă să mor
poate o singură dată am crezut
adormisem pe masa de operaţie
forţată de împrejurări urma să nasc

s-a născut a crescut
într-o literă C a plecat
pe piatra lui s-a desenat singură
păpuşa strâmbă
încovoiere de viaţă din ceara luminii
pe care
încercam să i-o trimit

prin ninsoarea proaspătă murmura cineva
un mulţumesc şters
parcă
de ceaţa care a urmat
în mintea mea obosită să mai aştepte
învierea lui

aştept viaţa aceea promisă
în cărţile sfinte
pentru ca
în sfârşit
odihna
să mă învelească în răcoarea ei
de diamant brut

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără mine

Voi pleca singură,
Fără mine,
Sluga mea cea credincioasă
De-o viaţă,
Pentru că numai eu
M-am însoţit
În drumul anevoios
Spre Eben-Ezer.

Voi pleca singură,
Fără mine,
Către Elyoenai.
Voi arde odată
Cu uleiul de măsline
Al Menorei,
Până la mistuirea
Flăcării albastre
Din al şaptelea braţ.

E-adevărat,
În timpul Jertfei de Seară,
După atâta Arderedetot,
Despărţirea asta
Nu mai doare.

Până târziu,
Până departe,
Până la Manahat,
Voi ajunge
În sfârşit...
Singură,
Fără mine.

poezie de Daniela Reghina Onu din Paşi printre pietrele Sionului (martie 2011, Bucureşti)
Adăugat de Valentin Mesianic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vernisaj

vernisaj al patimilor cuvântului
un regal al schingiuirilor
în sunetele clasicelor lupte ale sensurilor.
de la o tuşă la alta,
aura timpului rostirii se pierde în banal.
fulgere de gând aruncă flăcările,
în buzunarele comodităţii.
un vers
îşi îmbracă haina de gală,
răstălmăcind trăirile până la fad.

simplitatea,
orbită de ecourile scenelor pe care teatrul
se joacă de la bătrâneţe la tinereţe iar şi iar,
caută toamnei căderile,
într-o piatră cu trupul de pasăre a uitării.

paşii singurătăţii îmbrăţişează finalul în grabă,
lăsând o aromă călduţă, umedă,
pe vârful limbii tăcerii.

artă pură într-o tâmplă zdrobită,
pulsând idei,
când fluxul devine reflux,
pe plaja cu nisipul din resturi de prezent.

final de vernisaj.

artistul aşteaptă aplauzele cu ochii larg deschişi,
într-un trup de cuvânt fără accent.
o prelungire de strigăt...

poezie de Anne Marie Bejliu (6 septembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Incandescentă

lacrima lui Dumnezeu
mă înfioară
uneori devine atât de incandescentă
încât
ajung să rup din mine ploile
pentru a o domoli

copilul cu ochii din culorile vieţii
se furişează în gânduri
le destramă unul câte unul până devin
o singură sferă
sfera timpului sfera pasului
sfera devenirii în care
rătăcesc odată cu lacrima lui Dumnezeu
pentru a-mi regăsi centrul

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fug visele de mine, Profesore

fug visele de mine, Profesore
cifrele din inima ta
arcuiesc îndelungi îmbrăţişări
căldura cuprinde tălpile
şi încep să merg

picioarele nu mă ascultă
decât atunci când drumul
nu mă mai desparte de tine

plâng şi râd deopotrivă
pentru că citindu-te
poveştile curg
prin bătăile acelea necunoscute
ale tablourilor deja pictate
în inimile copacilor pe care i-ai sădit

uite, vin sărbătorile, Profesore
şi în mine
ascultă timpul o coajă de nucă

îmi povesteai
cum se fac cozonacii cu nucă
adăugam tăcut stafidele apoi
era iar primăvară
în jocul nostru
sau poate numai al tău
pentru că
în mine plânge o pasăre albă
cu ciocul portocaliu
şi ochii din ultima undă a mării
vara

zboară în jurul tău mereu
şi-ţi mai lasă în privire un gând bun
o lacrimă de zbor frânt
şi un zbor infinit

Profesore,
aşa-i că tăcerea alină
inimile însetate de rostiri?

ştii, uneori mă retrag într-o cochilie
şi
dacă vei păşi atent
vei descoperi în nisipul plajelor tale
din poveşti
acea scoică sub care ascult marea
glasul tău
şi toate acele istorii nesfârşite
ale tinereţii în care
alergai după o coadă de vulpe
din casa părintească
speriat de întuneric

nu ştiai poate
că în clipa aceea
dacă aprindeai o lumânare
Iisus te cuprindea cu tot cu rugă
la pieptul Său necuprins de realitate
cuprins într-un rug nesfârşit
nestins
într-o inimă a inimilor

- celui care ştie -

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin cartier

am atins cu degetul cartierul copilăriei
şi jocurile
au început să cadă în şir indian
sau ca un vârtej neştiut
de pe harta principiilor curate
la marginea mesei stăteam
aproape matură
şi le prindeam
le prindeam
râdeam plângeam
nu puteam
să ştiu de câte ori timpul mi-a aruncat oase
peste fiecare joc
nejucat
peste fiecare filă ilizibil scrisă
de viaţă
plângeam râdeam
nu puteam
nu puteam

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neprelucrat(ă)

ninge ninge şi ninge cu plumb peste tot ramul de orbi
mirul nu mai atinge culorile
trei sunt din care se nasc toate
cineva spunea că ordinea corectă ar fi alta
îi dau dreptate pentru că
de la credinţă porneşte totul
apoi se rătăceşte fiecare literă
se ajunge la un ă prelungit până în oase
aşa, ca gerul, lacrima sau
ploaia îngheţată prin metaforele prezentului
ca o ură aninată din greşeală în brad
pentru că orbul o confundă mereu cu un con

oare ce are ura cu înţelepciunea?

pinul râde şi mai lasă un strop de esenţă în cameră
îşi scutură toate conurile umbrite de un azi în care
ca un ganglion înfumurat mă umflu o clipă şi mă culc la loc

neprelucrat(ă)

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cinci vârfuri

oglinda îmi spune
că totul e fals.
fericirea-i pocalul
dintr-un ritm fără dans.

statică formă îmi sunt.
mă plec în faţa naturii,
în plin de Prier.
pe asfalt, din mocirlă,
se ridică o stea.

întunericul sperie.

cinci vârfuri ating gândul.
versul se strânge în mine.
e mic. e un fetus.

creşte.
se naşte
sau renaşte în filă?

am uitat ce sunt.
pocnet sau milă?

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kali

Timpul îmi şopteşte, la capătul pământului,
Îmbătat de o ultimă ceaşcă de cafea
Că tristeţea mă face mai frumoasă...
Şi am ales să rămân aşa, statică
Eliberând printre gratiile sufletului
Ultimele urme ale unui zâmbet...
Am rupt orologiul în patru păcate
Am împărtit totul în doisprezece secunde uitate
Poate...
Niciodată slabiciunile nu m-au dezamăgit
Mi-au umplut speranţe deşarte
M-au descompus până la minus infinit...
Mi-e dor de mine... Kali
Femeia care nu părea mai femeie
Doar pentru că putea să poarte o rochie cu mândrie
Azi... se scurge şi toamna din mine
În timp ce îmi îndrept paşii spre deşertăciune
Ce mai aştept şi până când?
Până când... a iubi şi a fi iubită o să valoreze
Cât toate comorile maharajahului
Până când îmi voi trage puterile de la umbra lunii...
Într-o bună zi o să aud cântecul spiritelor
Şi atunci o să ştiu că am moştenit anumite daruri.

poezie de Florinow Maria Luca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plec între nu şi da

răsucesc timpanul verbului
până la static.
în colţul cuvântului
aştern culoarea.
în spatele albului,
tâmpla dreaptă,
zvâcneşte dureros,
până la adormire.
mintea-mi dansează
în sacul în care,
dorul şi teama
rescriu versuri
pe un petec de iarbă.
reinventez liniştea.
tot o iluzie.

poezie de Anne Marie Bejliu (17 decembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil cu peceţi triple

îngheţ lumina-n mine
ca pe-un monstru
pe care nimeni nu-l cunoaşte-n
bunătatea lui

cresc prin inele litera albastră
şi-n fiecare colţ de stradă-mi
strig
şi clovnul
- copil cu peceţi triple
care prin cruce îmi vorbeşte simplu
drept

dezgheţ lumina-n mine
să-mi asculte
glasul necopt în seva
din pământ

se-agită umbra
vrea să mă desprindă
şi-n toate regăsesc acelaşi cod

sunt eu şi clovnul
sau clovnul de iarbă
iarba din cer şi cerul iarbă
spic

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât o sanda, umbra

straturi peste straturi creşte umbra
ia forme tot mai ciudate
între pasăre şi umbrelă aleg umbrela
om sunt şi locul în care mă pot ascunde
mă atrage
sub paranteza uriaşă încap
sau rămâne un călcâi vizitat sub piatra cenuşă
de încercări
ridică piatra, prietene
şi arunc-o departe
undeva, cândva, mă vei cunoaşte

straturi peste straturi
prietenia râde cu roua cu oul şi existenţa mea
de mine cu mine prin mine
cenuşă devenind

cât o sanda, umbra

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisul este cea mai fidelă radiografie a sufletului. Cu o singură excepţie, ochii, pentru cei care au învăţat să citească în licărirea lor. Câteodata pagini întregi nu reuşesc să descrie trăirea condensată într-o singură privire.

Juliana Mallart în Cine sunt eu?
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pas in pas,frunza in frunza

Treci pe lângă mine tăcut
Uiţi ţinta. O atingi cu vârful buzei
Pas în pas, frunză în frunză aşterni…
Vânt de gând alunecă-n palmele mele
Să fi fost oare părere?
Sau poate o lumânare aprinsă,
Tăiată în clipa strălucirii?
O singură dată suflând s-a stins.
Repetabilă singurătate eu, lumina,
Tu, plecând pas în pas, frunză în frunză…

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că aşa a început

arunc din mine floarea sângelui
ca pe o pasăre pe care o iniţiezi
plin de erori
în zbor

pe trupul de piatră al statuii
furnica
îşi urmează calea cuminte
saltă uneori
reaşează firimitura de azimă
fericită că a încăput încă o lume
pe spatele ei fragil

pe o floare
o viespe
îşi spală picioarele aproape invizibile

lasă câte o picătură de otravă
se scutură de uri
şi pleacă mai departe
la atac

poate că aşa a început să se nască
arta
cine mai ştie? cine mai ştie?

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

într-un templu
romboidal
colţurile de emoţii se întâlnesc cu marea
mozolesc seninul cu griuri apoi
izbucnesc tâmple de tăceri
într-o roată a încercărilor pe care
omul
le transcende sau nu
după cum gândul voinţa credinţa sa
accesată sau nu
îi sporesc frica de a nu fi
şi mai puternic
de a fi
om

rombul se strânge încet într-un cerc
arcuirile se întind
ca nişte săgeţi
până când pătratul se aşterne mândru
sub mâna desenatorului orb

cine mai pictează deasupra desenului
glasurile?

cine mai poate fi creator de emoţii când
în plămânii umanităţii zace timpul
mort şi el în viul sinelui
şi roade fortăreţele
roade fundaţiile
roade verbul a iubi
până la ultima aşchie de stejar
nenăscut?

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai am o singură durere....

Mai am o singură scânteie care mă ţine în viaţă,
O singură plăcere care mă scoate din ceaţă,
Un singur dor când vreau să fii lângă mine,
Un singur gând atunci când ploaia nu mai vine.
Mai am o singură durere şi-mi place s-o numesc fericire,
O singură slăbiciune şi-mi place s-o numesc iubire,
Mai am un singur suflet şi-l ţin ascuns la tine
Şi-o singură dorinţă: să fii lângă mine.
Mai am o singură plăcere, să te văd zâmbind
Şi-un singur prinţ pe care să-l alint.
Mai am un singur loc şi ăla e în dreapta ta,
Am toate astea, ce-aş mai putea avea?

poezie de Eugenia Calancea (10 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea iei

Mă aşez la capătul de sus al lumii,
prin mine, trec păsări ca prin nimic.
Pauză de mine însămi,
Cu versuri albe
Cu rostul de a mă înveşmânta
În ia în care trăiesc femeile vechi,
Care, îngropate sub realitatea
morţii lor concrete,
cresc în continuare în mine.

Am în mine
toate aceste morminte vii,
de femei
Cu ochii aplecaţi înspre soare.
Unele... s-au prăpăstiit în zări înstelate,
Altele.... s-au îndepărtat de lumea aceasta
Doar cu mintea,
Dar au crescut, în ele, din ele.
Aceste rădăcini
Cu mirosul infinitului.

Fiecare pauză de mine însămi
E o respiraţie
de universalitate,
Dumnezeirea e de gen feminin,
Si bucata din mine, femeie,
De lângă bărbatul meu,
E o uşă cu chei,
Care prelungesc spirite
În lumi infinite.

În mine cresc, libere
Toate femeile trecute
Şi din mine,
Se nasc doua femei,
Ca mugurii de soare

Ochiii tăi de alune,
Se desfac în razele timpului
Care apune şi răsare,
Ciclic, ca o clipire.

Ochii tăi de cer,
Se străpung de muguri de albastru,
Şi norii curg în lacrimi
Pe mormintele zilelor
În care încă mai sunt,
În care sunt,
Încă sunt.

Se năpăstuieşte de sub noi, întrebarea:
Cine scrie pânzele,
unor poveşti trecute,
atâta vreme cât, povestea noastră
cea de acum
rămâne nescrisă?

Esenţă de femeie!
Te caut la jumătatea timpului trecut
În ne-trecere
Şi mă rostesc cu buzele tale,
Şi mă nasc,
În învelişul celulelor,
Pe care le creşti în tine
Şi pe care le-ai trăit,
În femeia dinaintea ta.

Sunt un fir de bumbac.
O esenţă de cusătură.
Străpunsă până la abstractizare
Cu semne fugite,
De prelungire nesfârşită,
A zeiţei mamă, până la noi.

Toate deşănţările
Se aşează şi se domolesc,
În femeile care cresc
Până la mine.

Şi ele au fost un capăt,
Şi eu sunt un capăt
de lume.

Şi nu e un capăt de lume
Să mă aşez,
Pe această cale,
În care n-am uitat
Să scriu
Să fiu
Şi să-mi dau voie să mă iert.

Nu e greşit
Să mă cumpănesc
În mine însămi
Ca pe o ramă, goală,
În curs de umplere.

Încă nu am deprins
Tot ce am avut de trăit
Şi sensul acesta,
Personal şi finit,
Are o margine nedefinită,
Cu simptome de vis,
Prelungit în copiii mei.

poezie de Ana Larisa Bratu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!