Două vise, amândouă cu tata

pe primul nu mi-l amintesc foarte bine,
în al doilea urcam un munte călare,
noaptea, senzaţia că vântul îmi trece briciul pe faţă
şi uită să-mi şteargă mirosul de spirt,

trece pe lângă mine fără spună nimic,
aplecat,
parcă aveam trei ani şi mama voia să-mi facă poză
când am putut să-mi ţin capul.

i-am văzut lampa agăţată de şa
în culoarea lunii,
înainte să-l ajung ştiam că vor fi acolo
frigul, focul,
apoi m-am trezit

vorbind despre lucruri trecute,
nu pierdeam niciodată ocazia de-a întreba
ale cui sunt mormintele acelea frumoase,
până în iad,
puteam să jur că nu-mi ia mai mult de zece minute
să fiu parte a acestei lumi greu de măsurat,
liniară,
vârsta striveşte.

mă încarc de nelinişti profunde,
cu nasul puţin îngheţat,
lipit de obrazul tău ca de un geam prin care
pomii fac piruete în ceaţă,
categoric şi fără ascunzişuri iubirea mă-ndeamnă
la compromisuri,
îmi doresc o despărţire sublimă
în faţa unei clădiri cu etaje lipsă,
noi şi amintirea dezmăţului de azi-noapte,
cu cât lupţi mai mult să recuperezi, cu atât
timpul adaugă valoare nevrozei.

jumătate dintre iubirile mele ilegale,
jumătate sălbatice,
când aud de morală, se comportă de parcă
ar fi trăit alături de picturi cu tauri şi oameni de crom
încleştaţi în aceeaşi prinsoare că natura se comportă
aşa cum unui mort i-ar fi scârbă
să-l atingă
un viu
în solul acela dur
unde nu poţi controla vanitatea
jocului de noroc care nu are nimic de spus între
viaţă şi moarte
rămâne decizia ta şi vocea pentru el crudă,
nelucrată,
nepoliticoasă, dar nu mai puţin
magnifică,

altfel spus, mă simt bine,
uneori şi eu râd.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Talita kumi

într-o zi n-o să mai pot şi n-o să am cui spune

mama îmi aduce droguri despre care
medicii ridică din umeri
să presupunem că aş fi o maimuţă

cine ar putea să reziste ochilor mei verzi
nu sunt supărat doar că îmi place moartea
primilor oameni

negrul tău îmi abate gândul de la rău
şi nu regret mâncarea din rai
mă las pe spate să văd frumuseţea lunii ce pretinde
să te porţi bine cu valurile

în fiecare seară desenez un port şi îmi închipui că sunt
sătul de romul sălciu pe care jumătate mi-l fură
şobolanii
din pumni
nu mai cred în puterea vindecătoare a singurătăţii

poate am cerut prea mult de la mine
poate grupa mea sanguină nu acceptă nimic din afară
nu ştiu cum mă văd dar ceva îmi spune că Dumnezeu
există
doar în mintea mea obişnuită să creadă
că nimeni nu s-a întors din cer

încep să mă conving că îngerii au grade
partide de stânga şi programe cu fonduri
nerambursabile
sentimentele fac mai mult decât orice promisiune
a vieţii

încerc să-mi închipui că te iau în braţe
42 de kilometri şi apoi mor nu înainte să-ţi spun că
ai fost singura
care a crezut tot ce preoţii ne-au ascuns
de fapt
mâinile tale pe mine înseamnă că pot să-mi pun mâinile
şi să zic:
curaj, eu am învins lumea!

somnul îmi provoacă o stare vecină cu nebunia
te văd dar nu reuşesc să-mi ţin capul
pot să respir dar inima refuza vânătoarea de vrăjitoare
provocată de cele şapte biserici

credinţa îşi leagă şireturile şi-apoi umblă cu cercul
până la primul cântat de cocoş uit de ce mi-ai spus
înainte ca întunericul să-şi lepede hainele
talita kumi
fetiţo scoală-te
şi ziua va trece fermecătoare şi plină de sensuri
ca mirosul pâinii într-un cimitir de brutari

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să trec pe lângă sentimente?

Eu nu ştiu nimic
Şi văd puţin.
Dar, mai mult simt.
Mai mult decât oricine,
Simt aerul pe care îl respiri,
Cum îmi arde stomacul,
Simt mai mult decât pământul,
Udat de un potop,
Cum mă inundă
Lacrima, din suflet, din destin,
Din al tău ochi.

Eu nu ştiu nimic.
Şi Doamne, câte mai am
De văzut, de aflat!
De simţit, de ce nu?
Să pot să simt,
Cum trece de mine
Dorul pe care mi-l laşi!
Ar fi păcat,
Ca tinereţea-mi să treacă
Fără rost,
Pe lângă sentimente,
Să nu mai pot să simt
Un aer proaspăt
Şi-o ploaie caldă
Ca pe un duş reconfortant!
Un râs puternic,
Să-mi iasă din plămâni.

Să-mi simt din nou puterea,
În mâini,
În cuget şi-n voinţă,
Să vreau să simt, că trăiesc iar!

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne de la mama

în închipuirea mea trăieşte o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineaţa
la amiază şi seara
când vorbesc cu Dumnezeu
îşi pune capul între palme şi
mă priveşte tăcut
din ochii deschişi parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate şi vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul şi plâng
am senzaţia unui sentiment straniu
cum parcă m-aş hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aş face orice ca să-mi pot curăţa
oasele de frică
aş întoarce lumea înspre marginile cerului
şi soarele către chipul mamei
locuit în mine
deşi ştiu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi şi
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii şi sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun

ştiu că dincolo de tăcerea ei şi
de ceea ce a fost
e multă suferinţă şi iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii aţintiţi la lumina
de la capătul nopţii
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut şi mă priveşte
din mers
ştiu că nu poţi fi tu
Doamne
şi mai ştiu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aştept
sau să fac ceva ce ştiu cel mai bine

până una-alta
o să cobor în mine şi
câte puţin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
şi în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

vedeam lămurit umbrele nopţii printre scaieţi,
plouase zdravăn şi în umezeala călduţă greierii se întreceau
să nu cânte, puneam mâna pe tine, juram ca pe
cei din familie,
nimic nu mă împiedica să-mi doresc moartea,
deşi încărcătura ei spirituală
îmi lua tot cheful,
iubirea peste care se-auzeau ultimele lopeţi de ţărână.

marea,
azi, nu se îndepărtează din camera mea
pot ieşi
pe acoperişul vecin,
cerul pare o geografie confuză de parcă
Dumnezeu s-ar fi răzgândit înainte de Cartea Genezei.

pentru că tu mă faci genial şi iubirea ta
scoate tot ce-i mai frumos din mine fără să pretindă nimic,
pentru că m-aş simţi inutil dacă lacrimile tale
nu ar cădea pe umărul meu şi carnea dulce
de om n-ar sfârâi în interiorul conştiinţei, unde ceva
spiritual nu s-ar trezi să-mi spună că ocaziile se răzbună,
dar în cazul tău reprezintă felul în care fiinţa umană încearcă să treacă,

pentru că nimic fără Dumnezeu înseamnă nimic fără iubire,
iar nimic fără iubire înseamnă nimic fără tine şi pentru că
atunci când fizic suferinţa depăşeşte speranţa de viaţă primită
la naştere, când am început să căutăm tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte,

pentru că toate aceste lucruri înseamnă de fapt
un întreg pe care nu-l poţi împărţi fără să inventezi
alte lumi,
iată de ce eşti singura în stare să spere,
să nu se laude, să sufere totul, să ierte în felul naturii noastre divine,
care de mii de ani lasă lumea mai bună...

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a doua venire

mereu mi s-au împlinit presimţirile.
vă vorbeşte un om născut acum o sută de ani
ce speră mereu iubirea să-i facă o rană urâtă
pentru a se întoarce acasă.

nu-mi doream nimic altceva
decât să fiu un copil greu de minţit;
aşadar m-am umflat de plâns.

nici măcar nu puteam să spun că mi-e frică.
sufeream cumplit după apă,
iar apa spumega în scoarţa copacilor desfiguraţi de durerea
pe care doar o secetă lungă sau focul ţi le poate produce.

i-am spus unui preot catolic:
mama ţine în cameră tabloul cu tata.
lumina din stradă,
lumina maşinilor ce virează îi schimbă privirea.
uneori este rea,
alteori pare a unui om resemnat cu faptul
că lumea lui e mult prea departe,

deci nu-mi vorbiţi despre iad.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenilor dragi din viaţa mea

Am trimis inima să-mi caute
iubirile pierdute de ea;
din indiferenţă,
laşitate
sau prea mult orgoliu.
Să-mi cer iertare pentru
neiubire.
Am trimis dupa dimineţile
în care,
nu v-am acoperit cu o rouă
de cuvinte frumoase
le-am lăsat
nespuse,
uscate
pe buzele mele.
Ar fi trebuit să vă spun
mereu
cât de mult vă iubesc
şi că nu pot trăi
fără voi.
Că viaţa mea stă
suspendată
de a voastră
şi depind de dragostea voastră
ca de un drog fără de care
aş intra în
sevraj emoţional.
Am trimis să-mi caute nopţile
în care am adormit
fără să-mi dau seama că pierd
clipe,
trăiri
viaţă;
şi uneori oameni pe care
nu-i voi mai revedea
niciodată...
Am pierdut ocazia
să le pot spune
cât de mult i-am iubit!

poezie de Angelina Nădejde (17 octombrie 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Undeva între mine şi tristeţea lucrurilor există un suflet

De la o vreme mă privesc
ca pe un lucru uitat în podul casei
(nici nu ştiam că există
şi că-l moştenesc de la tata)
ţin ochii larg deschişi cât să
încapă Dumnezeu
disecreţia
sentimentele şi iubirea
a tot ce nu am cunoscut îndeajuns

astă-seară am impresia
că cineva se uită la mine
ca la icoana agăţată pe întunericul
de sub grinda unde bunica
îşi ascundea tristeţile
implorându-l pe Dumnezeu să o ierte
de tot ce a făcut şi nu a făcut

miroase a busuioc uscat
e multă linişte în oftatul nopţii
căldura îmi despică amintirile
una câte una
mă privesc apoi
cobor într-un timp fără atingeri
şi îmi place să cred că Dumnezeu
îmi îngăduie lucrul acesta
pentru ca şi mâine să-mi pot aminti
de cei plecaţi...

ştiu că mă vor întreba de ce
nu o fac mai des
cel puţin la capătul săptămânii când
clopotele crapă liniştea din sat
ba o să mă certe şi mama pentru că
uneori uit să-mi iau micul dejun

parcă o aud cum respiră...

privesc în jos şi nu spun nimic

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eugene: Ştiu despre ce vorbesc, Arlene! Tatăl meu se punea în genunchi şi o implora pe mama. Iar mama îl primea mereu înapoi. Nu am înţeles niciodată. Îşi acoperea vânătăile şi tăieturile şi îl primea înapoi. Pentru că o implora şi plângea. Şi acum mă întrebi ce s-a întâmplat după ce s-a întors.
Arley: Eu...
Eugene: Nu! Continuă! Ai spus că vrei să ştii ce s-a întâmplat cu mine, acum întreabă-mă!
Arley: Nu-mi place asta...
Eugene: "Te-a rănit, Eugene?" Întreabă-mă!
Arley: Te-a rănit?
Eugene (scutură din cap): Nu pentru mult timp. Am plecat până să fac 13 ani. Am fugit. Dar îmi era atât de dor de ea... A trebuit să mă întorc să o văd. Şi într-o noapte m-am întors. Acum, întreabă-mă ce s-a întâmplat. "Ce s-a întâmplat în noaptea când te-ai întors, Eugene?"
Arley: Ce s-a întâmplat?
Eugene: El era acolo. Beat. Ca de obicei. Doar că de data asta eu nu mai eram la fel. Aveam 16 ani şi nu îmi mai era frică de el. Şi când l-am privit în ochi şi i-am spus că dacă se mai atinge de ea o dată, o să-l omor, şi-a dat seama. Şi-a dat seama că nu mai exista pentru mine. Şi stau în faţa casei. Ţip, urlu ca să iasă mama. Nici măcar n-am văzut. Mă loveşte în cap cu o scândură şi îmi sângerează urechea. Şi mă târăşte. Mă târăşte în spatele casei în garaj. Şi pleacă. Un minut... cinci minute... nu ştiu. Apoi se întoarce. Şi mă stropeşte. Mă stropeşte şi nu înţeleg. Nu înţeleg de ce apa... miroase atât de urât. Nu înţeleg. Şi apoi o văd. Văd... o... o canistră de benzină. Canistra roşie din camion. (Plânge.) Şi se uită la mine pentru ultima oară... şi aprinde chibritul. Şi ultimul lucru pe care mi-l amintesc, pe care nu-l voi uita niciodată, sunt ochii lui. Ochii lui pentru că erau plini de o imensă... satisfacţie.
Arley (plângând): Îmi pare atât de rău...
Eugene: Nu! Nu! Nu-mi spune cât de rău îţi pare pentru mine! Spune-mi cum vei face ca să nu păţească şi Trevor acelaşi lucru!
Arley: Ricky nu ar face asta niciodată!
Eugene: Of, Doamne, Arlene! Nici nu trebuie s-o facă. Tot ce trebuie să facă este să nu-l iubească.

replici din filmul artistic Dă mai departe!
Adăugat de Liliana Ştefan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două femei

Eram în staţie numai două femei,
ne uitam una la alta, studiindu-ne mai întîi
mîinile,
vedea că mîinile ei sunt mai frumoase
decît ale mele, dar îmi spunea:
- Ce frumoase sunt mîinile tale!

I-am zis mulţumesc, apoi am continuat
să ne uităm una la alta
studiindu-ne îndelung nasurile,
vedeam că nasul meu e mai frumos
decît al ei şi i-am zis:
- Nasul meu e mai frumos decît nasul tău!

Nu mi-a spus nimic, nici timp nu avea,
căci tocmai se oprise un autobuz
care a luat-o din staţie cu tot cu mîinile ei
frumoase, de parcă nu fusese
niciodată acolo, deşi voi tine bine minte
mîinile ei, puţin mai frumoase
decît ale mele. Apoi şi ea şi-a adus aminte
că, în acel moment, eu nu aveam
cum să-mi văd nasul. Deşi putea fi altfel,

fiindcă

eram în staţie numai două femei,
nu ne cunoşteam şi nu ne uitam una la alta
şi chiar dacă ne-am fi cunoscut
nu ne-am fi plăcut deloc, chiar dacă
la un moment dat ne-am îmbrăţişat,
ne-am povestit vieţile noastre,
ne-am căsătorit copiii şi totul a durat
cît am aşteptat autobuzul în staţie,
apoi ne-am despărţit, dar mîinile noastre,
multă vreme încă, s-au tras de păr.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Salut, Luci. Ce mai faci? Cum te simţi?
Lucian: Mihai... Nu ştiu ce ţi-aş putea spune. N-am cuvinte... Ştiu că eşti supărat, că sunt vinovat, că n-am nici o scuză, că am fost un idiot, un cretin fără pereche şi nu mă aştept la înţelegere din partea ta, dar...
Mihai: Nu, Luci; încetează! Nu de asta am venit aici. M-ai auzit pe mine reproşându-ţi ceva? Nu vreau să te acuz de nimic şi nici nu trebuie să te scuzi faţă de mine. Am înţeles că n-ai avut intenţii neserioase şi-mi pare rău pentru ceea ce ţi-am spus atunci. Regret... Altfel spus, nu aveam motive întemeiate să fiu supărat pe tine, nici n-aş avea de ce să te iert şi sunt dispus să uit totul. Să lăsăm în urmă ce a fost. Nu vreau decât să te ştiu bine.
Lucian: Adevărat?!
Mihai: Sigur. Prieteni, nu?!
Lucian: Sigur, rămânem prieteni. Mă bucur că ai venit să mă vezi. Dar cum de te-ai răzgândit? Ultima oară când ne-am văzut, păreai foarte supărat. Spuneai că până atunci am fost mereu un exemplu demn de urmat pentru tine, un fel de idol pe care-l admirai, însă după ceea ce s-a întâmplat, ţi-ai schimbat brusc părerea; mai spuneai să-mi fie ruşine şi crede-mă, chiar mi-era, normal, fără să-mi fi spus tu... Şi mai ziceai că te-am dezamăgit şi că-ţi pare rău pentru mine. În plus, că dacă n-ai fi ţinut cont de respectul pe care mi-l purtai, mi-ai fi tras cel puţin un pumn zdravăn, pe care sigur l-aş fi meritat.
Mihai: Ştiu ce-am spus atunci... N-ai uitat? Parcă ai fi înregistrat totul pe bandă.
Lucian: Nu puteam uita. M-a afectat foarte mult. Nu puteam suporta gândul că aş pierde prietenia ta. A fost îngrozitor. Doream să nu mă gândesc, dar nu reuşeam. M-a durut mult mai tare decât pumnul acela zdravăn, pe care l-aş fi meritat.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a spus că eram un copil aproape grav, deşi plin de toate naivităţile acelei vârste. Mama mea mă iubea cu toată puterea unei naturi concentrate şi a unei vieţi care fusese tristă. Mi s-a spus că era o femeie înaltă, tăcută şi frumoasă. Ea suferise mult, căci multă vreme luptase cu cea mai grozavă sărăcie, lucrând zile şi săptămâni la o cuscutură, pentru care lua câţiva lei, căci bunica mea rămăsese fără mijloace. Numai mai târziu începu să aducă acasă ceva un frate al ei. Eu n-o ţin minte cum era la faţă, decât foarte vag. Am mai mult o impresie nelămurită despre fiinţa ei, despre esenţa ei sufletească, despre ceva cald şi lipit cu patimă de copilul acela, care azi sunt eu. Dar această impresie nelămurită a mea, adăugată cu cele ce am auzit despre ea, au alcătuit în mintea mea o fiinţă vie, pe care o văd: o fată tânără. Ea a murit la vârsta de 31 de ani, şi o văd ca o fată. Mama mea, acum când eu am 40 de ani, când sunt mai bătrân decât ea, îmi apare într-un chip foarte curios, pe care e greu să-l exprim. Mama mea este mai tânără decât mine.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât este imensa depărtare de cele ce sunt, văd de jos în deasupra

burta începuse să-mi crească demult înainte, ştiam cumva că trebuie să port înăuntru însufleţirea aceea, să îi dau din sângele meu, din trupul meu trup.
cu timpul am înţeles că totul era pe dos, că eu sunt cea care va fi născută, că în devenire sunt carnea fructului care înconjură sămânţa. şi creşte.

am iubit îndelung imperiul din pântece, cuvintele îmi plecau şi mi se întorceau prin vene să-mi descrie mărirea unui invadator căruia îi voi fi vasală şi vestală deopotrivă.

s-a petrecut însă ceva, ca o întrerupere, pierdeam mult sânge şi nevinovăţii, am dispărut înainte de a naşte undeva între moarte şi amnezie. nu am fost acolo.
mi s-a spus că a fost o fericire, că aerul s-a umplut de frumuseţe, că veniseră nişte făpturi culegătoare de dragoste, cu lumini în loc de mâini.

când am ajuns din nou în ochi, totul se încheiase cu aţă chirurgicală.
nu puteam întreba, ardeam, o febră albă se scurgea prin oase. simţeam locul gol, enorm, făcea parte din mine, durea, am continuat să îl cresc.

rămăsese în mine placenta.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iulian: Văd că mama ta ţi-a dat ţie lănţişorul ei.
Lucian: Da, ca să-mi poarte noroc şi să-mi amintească de ea, de parcă aş avea nevoie de un lănţişor ca să-mi amintesc de ea.
Iulian: Cine ştie?! Poate vei avea nevoie vreodată. Iar dacă ea ţi-a dat acest lănţişor, eu ce să-ţi dau, ca să nu mă uiţi?
Lucian: Nimic, blondule. Nu-i nevoie de nimic. Oricum, n-o să te uit niciodată. Cum aş putea oare?!
Iulian: Aşa-i. Sunt o persoană greu de uitat.
Lucian: Mai ales pentru mine. În plus, mama mi-a spus că de la tine are acest lănţişor; tu i l-ai dăruit...
Iulian: Hmm... Eu?! Mda, desigur... de la mine.
Lucian: S-a întâmplat ceva, blondule?
Iulian: Nu, nimic. Ce s-ar fi putut întâmpla?! Totul e-n ordine, cu excepţia faptului că peste câteva ore vei pleca într-o misiune spaţială, pentru următorii 13 ani...
Lucian: Greşeşti; poate ăsta-i singurul amănunt care e-n ordine acum. Restul pare a fi un haos total.
Iulian: Ai dreptate.
Lucian: De ce nu-i şi fotografia ta în medalion, alături de-a mamei?
Iulian: Nu e?! Se pare că am neglijat acest mic amănunt.
Lucian: Tot aşa mi-a spus şi mama.
Iulian: Mda, normal că tot aşa. Bine, Luci... Cred că e cazul să mai şi dormi. Până şi comandantul misiunii are nevoie de odihnă.
Lucian: Desigur.
Iulian: Noapte bună, fiule. Succes în misiune! Şi ai grijă cu domnişoara Barbie; ambele...
Lucian: Noapte bună, blondule! Şi mulţumesc.

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana: Iuli!
Iulian: Da, dragă.
Diana: Mulţumesc.
Iulian: Pentru ce? Pentru maşina asta? Îţi place aşa de mult?
Diana: Nu chiar pentru maşina asta, deşi îmi place destul de mult.
Iulian: Atunci pentru ce-mi mulţumeşti? Cumva pentru că ţi-am propus să-ţi iei şi tu permis de şofer?
Diana: Nu, Iuli... Pentru că te-ai împăcat cu Luci; asta-i mult mai important decât orice altceva.
Iulian: Ah, asta era... Să nu crezi că m-am împăcat cu el doar din cauza cuvintelor tale, deşi poate şi acelea m-au influenţat destul de mult; nu puteam risca să-mi pierd familia din cauza unei neînţelegeri. Tu şi Luci sunteţi foarte importanţi pentru mine, ocupaţi primul loc în viaţa mea; restul cade pe plan secundar. Dar chiar şi fără cuvintele tale, tot nu puteam risca nimic. Cu ocazia acestei neînţelegeri, mi-am dat seama cât de mult ţin de fapt la băiatul ăsta; dar am şi motive, o sumedenie... Toată noaptea n-am putut dormi, nu reuşeam să închid un ochi, din cauza frământărilor care m-au chinuit până când am stat de vorbă cu el. Doar aşa m-am putut linişti...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta împlineşte mâine de abia 45 de ani... Era foarte tânără când ai apărut tu pe lume, în viaţa ei.
Lucian: Da, aşa e... Avea de abia 17 ani, era practic o copilă! N-am înţeles niciodată de ce s-a grăbit atât de mult, de ce s-a căsătorit atât de devreme; practic, nu existau motive.
Lia: Poate pentru că-l iubea prea mult pe tatăl tău şi n-a vrut să-l piardă.
Lucian: Probabil, dar... Avea doar 16 ani! Era pur şi simplu un copil! N-am îndrăznit niciodată s-o întreb de ce... Pentru tatăl meu, nu era deloc prea devreme, el e cu 11 ani mai mare ca ea. Dar putea să aştepte câţiva ani, măcar până la majoratul ei, dacă o iubea cu adevărat!
Lia: Poate, dar priveşte partea bună a lucrurilor. E mult mai bine că s-a întâmplat astfel!
Lucian: Mai bine? De ce? Care ar fi partea bună a lucrurilor, în toată chestia asta?
Lia: Pentru că, altfel, n-ai mai fi fost tu acum, aici, cu noi. N-ai fi putut participa la această misiune. Ai fi fost poate prea mic la data lansării. N-ai mai fi fost tu comandantul nostru!
Lucian: Mda... Cum să nu?! Ce pierdere dezastruoasă pentru voi! Mare scofală, nu-i aşa?!
Lia: Păi, mare, pentru că, cine ştie cine ar fi fost în locul tău şi cum s-ar fi purtat cu noi... Deci, o iubeşti foarte mult pe mama ta.
Lucian: Da, o iubesc, normal. Dar nu i-am spus-o niciodată, sau cel puţin nu-mi amintesc să-i fi spus şi nici nu m-am străduit să-i arăt acest lucru. De obicei, eram doar foarte încăpăţânat şi nu îi dădeam niciodată ascultare.
Lia: Nu mă surprinde deloc! Acest comportament te caracterizează, în general.
Lucian: Ah, te rog... Nu-i momentul să-mi aminteşti şi tu! Ce-ai vrea, am defectele mele...
Lia: Aşa e, le cam ai.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împrumută-mi un căţel

Îţi voi împrumuta un căţel, a spus Dumnezeu,
ca tu să-l iubeşti cât timp îl vei avea alături
şi să-l plângi când nu o să-l mai ai.
Poate unsprezece-doisprezece ani
ori, poate, doi sau trei...
Dar, te rog, până-l voi lua-înapoi
ocroteşte-l, vrei?

Te va înveseli cu giumbuşlucurile lui şi
(dacă timpul petrecut împreună va fi scurt )
vei rămâne cu nişte amintiri frumoase
care-or să te consoleze-n ceasul mohorât.
Nu-ţi promit că va rămâne cu tine zeci de ani,
pe lume-s hărăzite să vină şi să plece toate...
dar sunt lucruri simple pe care nu le ştii, şi-acest căţel
te va-învăţa cum să treci prin viaţă şi printr-o lungă noapte.

Am căutat în lumea largă îndelung
un suflet care să-i merite gingăşiile canine
şi din mulţimea-atâtor oameni,
iată, te-am ales pe tine.
Acum, îl vei iubi cât merită,
n-o să consideri efortul tău prea mare,
nu mă vei urî când va veni ziua să-mi iau căţelul
înapoi, aşa cum aş culege-o floare?

Mi-ar plăcea să te-aud spunând
"Sfinte Doamne,-împlinească-se-a Ta voie!"

Sau "pentru toate bucuriile pe care-acest căţel mi le aduce,
riscul de-a lăcrima la despărţire mi-l asum de bunăvoie."

Îi vei face adăpost, îl vei ocroti cu grijă şi blândeţe,
îl vei iubi atâta vreme cât îl ai şi poţi?
Iar pentru fericirea pe care-o vei afla
recunoştinţă oare o să-mi porţi?

Dar dacă va trebui să-l chem la Mine
mai repede decât te-aştepţi şi-alegi,
tu fii tare-n tristeţea pe care-o simţi
şi-încearcă să-înţelegi.
Dacă, prin iubirea ta, vei reuşi
dorinţa-Mi să-împlineşti, în amintirea lui
( care nu va scădea, ci va creşte înzecit )
fii vesel în fiecare zi pe care-o trăieşti sub soare
convins că şi el, de-asemeni, te-a iubit.

poezie de Autor necunoscut – SUA, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul, ursul şi viţelul

Odată-am fost în pădure,
Şi în lujerii de mure
Mormăia ursul Mor-Mor,
Parcă cerea ajutor.
Printre puieţii de brazi,
Mi-am făcut puţin curaj.
De urs m-am apropiat
Să văd ce s-a întâmplat.
Pasămite, lângă el
Gemea din greu un viţel.
Am rămas stupefiat,
Să văd că nu l-a mâncat!
Ursu-l mâgâia pe cap,
Eu nu ştiam ce să fac.
Nu-mi venea de loc a crede
Că în iarba multă, verde,
Împreun-au petrecut o noapte,
Şi-a scăpat viţelul de moarte.
Mă apropii. Mâna-ntind,
Mi-era frică să-l ating.
Văzând că ursu-i bucuros,
Pe spate eu l-am întors.
Am văzut că nu mai are,
Decât numai trei picioare.
Prin pădure, rătăcit,
Mistreţii l-au hăcuit.
De colţii lor l-a scăpat
Chiar Moş Martin, supărat.
Pe misreţi i-a alungat,
Apoi viţelul l-a luat,
În pădure l-a ascuns,
Unde lupii n-au pătruns.
A stat noaptea lângă el,
L-a oblojit fel de fel.
Iar când s-a luminat,
După ajutor ursu-a strigat.
Viţeluşul gemea greu.
Vroia să-l îngrijesc şi eu.
Cămaşa mi-am spintecat,
Picioruşul i-am legat,
Şi primul ajutor i-am dat.
Apoi, ursul m-a ajutat
Să îl duc până în sat.
Sătenii când m-au văzut
Au crezut că sunt pierdut.
Cum e posibil să vin
Alături de Moş Martin!
Ba, să cărăm şi-n spinare,
Amândoi, o arătare.
Lângă oamenii miraţi
Stăteau alături trei fraţi
Moş Martin şi cu viţelul
Şi eu, omul, doctorelul.

Morala:
Şi fiarele au, se pare,
Câteodată suflet mare.
Iar noi trebuie să ştim,
Cum şi când le preţuim.

fabulă de Dumitru Delcă (20 august 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori mă îndepărtez de mine

Peste un timp o să ies la lumină,
nu-mi place să-mi las adevărul
să se piardă-n mulţime.

Aproape-n fiecare zi rup câte un gând
şi-l arunc în urmă zâmbind,
încerc altul cu ideea de pasăre
ce mă face să privesc spre cer.

Uneori mă îndepărtez de mine
căutând la alţii un rezultat palpabil
şi-mi doresc să valorific ocazia
prin adâncirea cunoaşterii interioare.

Îmbrac rănile în cuvinte care mângâie
pentru a uita de suferinţă
şi de a reface acel potenţial din trup
care vindecă şi apoi uită.

Tot ceea ce provoacă râsul
e modul de a te elibera de traume,
de a te regăsi în persoana iubită
cu nebunia de la începuturi.

Cu dragoste poţi îndepărta singurătatea
şi-ţi înfăşori trăirile cu ale celuilalt,
de parcă nimic nu s-a întâmplat
porţile bucuriei rămân deschise.

Lumina e aceeaşi pentru tine,
poţi urca nestingherit în sferele înalte
fără să-l atingi pe Dumnezeu
decât cu ruga de a rămâne om.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În realitate fac pe mine de frică

Atât de supărat eram când urcam la tine.
Atât de supărat încât am uitat să mă opresc şi am continuat să urc.
Am văzut că nu eram nicidecum singur, treceau pe lângă mine oameni care coborau
cine ştie de când şi până. Ajungeam din urmă oameni mai supăraţi, mult
mai îngânduraţi decât voi fi eu vreodată. Îi întreceam fără grabă, ca într-un vis,
ca într-o amintire în care hoinăresc într-un mall în timp ce cineva drag trage să moară,
si mă mint că am emoţii pentru marea trecere a sufletului său,
dar în realitate fac pe mine de frică, simt în acea amintire
că voi urma eu. Aşa e când îţi moare cineva foarte apropiat, atunci e ca şi când moartea
te bate pe umăr dar nu te întorci şi tu, este suficient persoana dragă,
tu boceşti, dai de pomană să uiţi, dar nu te întorci şi ai o jenă pe umăr tot restul vieţii, trăieşti cu ea, o
porţi ca pe un epolet. Ce sus stai!, mă gândeam că o să îţi spun prima oară când o să ajung la uşa ta
pe care scrie Fam. Escher, dar uşa ta nu se zărea şi asta (ca să fac o rimă)
nu mă deranja. Simţeam că se depărtează pe măsura paşilor
sau chiar paşii mei o îndepărtau. Stai mai sus decât se gândeau anticii
Că ar sta Divinitatea, am continuat să îţi spun în gând.
Şi m-am simţit ca şi când ai fi auzit, ca şi când te-ar fi supărat ironia şi
ai fi sângerat ceva care s-a dovedit mai târziu, după momentul nostru amoros, a fi un regret nedefinit.
Neştiind ce să îmi spui ai tăcut în gândul meu privind prin tâmpla mea
la oamenii care treceau sau pe lângă care treceam urcând spre tine.
O părere de rău m-a cuprins că îţi spusesem ce ţi-am spus. Şi în plus de asta urcam nu mă puteam opri
să te iau în braţe şi aşa mai departe. Treceam pe lângă oameni după cum bine vedeai şi tu prin tâmpla mea
şi asta îmi ocupa tot timpul. Ce frumos e la tine aici sus!, am încercat să refac dialogul
dar deja auzisei ce spusesem prima oară, aşa ceva nu se uită, nu se şterge, se poate
Ierta dar mai mult nu, chiar dacă a fost în gând. toate astea le spunea chipul tău. Tăcutul. Chipul
tău se desprinsese de fiinţa ta, de epiderma fără cute,
în timp ce urcam spre tine şi restul corpului tău se depărta de locul în care trebuia să ajung,.
Şi mâna mea îmbrăca o mănuşă din praful de pe balustradă, aşa cântăream trecerea timpului
spre tine. Mă gândeam să îţi spun una bună auzită pe scară în treacăt,
despre un mort care după mii de ani (cel puţin) iese din groapă şi fiind beznă, pentru că venise
între timp bezna mare, a continuat să urce, pentru că nu vedea pe unde se află.
La fel şi alţi morţi, unii cădeau pe lângă el, era o vânzoleală ca în amintirea mea din mall.
Dar am auzit doar bucata asta de când tot urc, fără să
aflu finalul, fără să ajung la tine. Urc fără să mă pot opri, fără să te pot
opri ca să te ajung din urmă, să ne continuăm drumul, să îţi ţin în gură chipul de ceafă
ca pe un pui de pisică.

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulţumesc omului din cer

mă sufoc în locul acesta,
viaţa are forma unei găuri de vierme,
lucrurile despre care am uitat că există fac să-mi dea
lacrimile
nu mai recunosc minciuna,
poate zahărul m-a făcut imprevizibil sau omul din cer n-a murit
pentru noi,

vreau să ajungă stratul de ozon,
pomii explodaţi demografic,
şobolanii îndrăgostiţi de groapa oraşului,
sentimentul de ţară se întoarce în cărţi,
cine eşti tu să-mi spui ''nu face asta'' când îmi tai venele
şi pun îndoiala la ''favorite''...

mi-ar fi plăcut iubirea, un fel de inteligenţă artificială,
îmi trimite atâtea mesaje încât ajung să cred,
nu suntem singuri,
dincolo de trei straturi de noapte, cineva răsuceşte cheiţa,
iar eu îmi iau tableta şi umblu,
diavolul este un virtual norocos,
mereu găseşte pe cineva să-l asculte..

îmi lipseşte răbdarea lui Iov,
foamea a rămas dovada că sunt viu,
pentru nevoia de dragoste
mulţumesc omului din cer că ne suprapunem aceluiaşi gând,
timpul nu se atinge de mine,
după chipul şi asemănarea lui
dimineaţa mi-a fost milă că moartea nu va mai exista,
lucrurile dintâi vor trece de parcă nu au fost niciodată,
la fel, dorul...

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!