Orionidele

Aş fi vrut să fiu şi eu
o asiatică frumoasă,
să mă fotografiezi nud, alb-negru,
pe-o plajă părăsită sau pe o stradă
îngustă
luând de mână
vreun străin,
să-mi surprinzi cele mai
îndrăzneţe
contorsiuni,
o asiatică micuţă în chiloţei albi, cu şuviţe
rebele şi-ntunecate
peste ochi sălbăticiţi,
cu gura mică şoptind
numai haik-uri
pe un fundal bântuit,
să fiu eu
muza ta nimfo care să te-mpingă
spre paparazzi, să afli şi tu
cum e să fii expus
ca un specimen mic şi urât
pe o masă de disecţie,
să intrăm
împreună
în puşcărie
pentru
indecenţă publică,
să ne iubim
printre şobolani
ca nişte şobolani
ce suntem, adevăraţii supravieţuitori,
acum când
s-au deschis uşile
tuturor sanatoriilor
şi umblă nebunii pe străzi
şi urlă
şi scuipă ce-a mai rămas sfânt
tocmai acum când de acolo sus
din cerul thriller
au început să se prăbuşească
Orionidele.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când fotografiezi oamenii color, le surprinzi hainele. Când îi fotografiezi în alb-negru, le surprinzi sufletele.

citat din Ted Grant
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna în doi

Am amorţit
tot aşteptând să se declanşeze ceva,
nopţile s-au confundat
în una singură, polară,
dragostea noastră s-a închis
într-o casetă micuţă,
uluitor
de frumoasă în predictibilitatea ei.

Te privesc dormind acum, tremuri şi
zici ceva neinteligibil,
te-ntorci spre mine şi
mă strângi de mână
şi eşti aşa vulnerabil
că mă-ntreb cum o să fac
să nu te rănesc vreodată,

e aşa bine aici cu tine,
să pornim
globul disco
din tavan,
să ne imaginăm că traversăm
constelaţii,
galaxii,
că ne mişcăm atât de repede
încât
toţi cei pe care i-am cunoscut
au murit între timp
şi suntem singurii supravieţuitori ai generaţiei noastre.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea

Tocmai acum, tocmai acum
când o iubesc cel mai mult,
tocmai acum am minţit-o.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea ţine cel mai mult la mine,
tocmai acum am umbrit-o.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea se gândeşte la mine fluier a pagubă.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea e cea mai frumoasă de pe lumea
stelelor mele,
orbesc.
Tocmai acum, tocmai acum
când îi simt graţia
străbătând toate zidurile oraşului
surzesc.
Tocmai acum, tocmai acum
când simt că ei îi este dor de mine
îmi jignesc prietenii
nemaisuportând cât de dor poate să-mi fie de ea.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea îşi calcă de drag de mine
rochia în carouri,
eu stau şi curăţ lănci cu benzină
ca să le azvârl în animale şi în vulturi.
Tocmai acum, tocmai acum
cind ar fi trebuit să fiu
cuprins de o tandră alergare,
mă prelungesc în vis
de frica de a fi fericit.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea iradiază de lumina inimii ei,
citesc despre toate novele
şi toate stelele explodate
şi mă lungesc cât cea mai lungă stradă din oraş
şi mă asfaltez
şi mă îmbrac în ninsoare şi gheaţă,
mai ales în gheaţă,
maii ales în gheaţă, mai ales în gheaţă,
ca ea, scumpa şi divina de ea
trecând să alunece
şi să cadă şi să-şi rănească glezna,
pe care, doamne,
de atâta vreme nu i-am mai sărutat-o.
La urma urmei,
cine are curajul să sărute o gleznă
dacă ea nu şchioapătă?!

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Mara
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimbare de domiciliu

Vechiul meu vis de-a locui în Satul de Miazăzi
Nu era-n niciun fel legat de dorinţa de-a avea o casă;
Însă auzisem că acolo trăiesc oameni cu suflete simple,
Cu care e o plăcere să-ţi petreci dimineţile şi serile.

Mulţi ani am tânjit să mă aciuiez acolo:
Acum mă îndrept spre acea căsuţă.
Atâta vreme cât este loc suficient pentru un pat şi un covoraş,
Nu-mi pasă că-i doar o cabană micuţă.

Vecinii vin adesea să mă vadă
Şi cu cuvinte îndrăzneţe vorbim despre cele de demult.
Descifrăm împreună texte rare şi ne binecuvântăm unii pe alţii:
Examinăm şi limpezim împreună înţelesurile îndoielnice.

poezie de T'ao Ch'ien, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şobolanii capătă semnificaţia "bani", raport care se manifesta prin asociaţia rate - şobolani (Rate - Ratten). În delirul său obsesional, pacientul îşi construise un veritabil etalon monetar constituit din şobolani (Rattenwährung); de exemplu, la începutul tratamentului, când i-am comunicat la cât se ridică onorariul pentru o şedinţă, el a răspuns într-un mod pe care nu l-am înţeles decât şase luni mai târziu: "Câţi guldeni, atâţia şobolani" ("Soviel Gulden, soviel Ratten").

Sigmund Freud în Omul cu şobolani
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici nu ştiu de-a fost un om...

fel de fel de poezii s-au tot scris sau recitit,
fel de fel de poezii au pierit şi-au înflorit,
dar nici una nu-i în vers mai ritmată, mai lumină,
cum ne-a scris în timpul său Eminescu, stea divină
şi acum ca şi atunci, în iubirea-i neclintită,
ţara a cântat în rând, dragostea şi-a lui iubită

răsfoiesc acum pe rând poeziile-i alese,
câtă patimă a pus pe acest pământ de zestre,
câtă dragoste din el se revărsă şi ne cheamă,
când suntem mai abătuţi, când iubim, când timpu-i dramă
şi cum el a aranjat spaţiul, cerul şi natura,
de-l citesc mă simt înalt, mi se încleştează gura

nici nu ştiu de-a fost un om, cred c-a fost un Sfânt din mare,
cred c-a fost rană şi pom sau Luceafăr sau chiar Soare,
cred că ne-a fost dăruit să trezească din morminte,
pe cei mulţi şi prigoniţi, astăzi rupţi de cele sfinte
şi atunci ca şi acum versul său ascunde doruri
şi de ţară şi de crâng şi de flori şi păsări stoluri

trece timpul peste noi şi înghite nemurirea,
rând pe rând ne trecem goi în morminte cu iubirea,
numai el rămâne Sfânt şi veghează şi îndrumă,
mii lăstari ce au crescut, peste văi, prin munţi, sub lună
şi de sus, din infinit, raza lui încet coboară,
luminează peste timp, ea rămâne să ne doară

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zădărnicie

Odată, demult,
am vrut să mă mut în sufletul tău, dar,
când am deschis uşa, era cineva înăuntru care
mi-a făcut semn cu mâna că
nu mai sunt locuri disponibile!

Apoi, am vrut să sar, pur şi simplu, în inima ta,
căci zărisem acolo un măr irezistibil de roşu, dar,
ca să ajung la el,
trebuia să trec peste o punte
foarte îngustă şi surprinzător de fragilă,
de pe care, chiar la primul pas,
aş fi căzut în prăpastie şi...
n-aş mai fi putut ieşi de acolo,
niciodată...!

Pe urmă, am vrut să mă agăţ de fiinţa ta
sau măcar de mâna ta dar,
fiindcă mi-o întindeai de pe celălalt mal,
am ezitat...!
Am ezitat atât de mult, încât tu
ai obosit până la urmă şi,
înainte ca eu să mă dezmeticesc,
ai dispărut...
Ai dispărut şi
ai început să te risipeşti:
a toamnă, a zădărnicie, a destin...
Acum, nu-mi mai rămâne decât
să caut urmele paşilor tăi,
ale glasului, ale întregii tale fiinţe...
Uneori, le regăsesc în mireasma unui măr...
îl privesc stupefiată: e atât de roşu...
oare unde l-am mai văzut?
Alteori, îţi aud glasul în cuvinte,
dureros înşiruite, pe o margine de infinit:
toamnă, zădărnicie, destin...!
Prea multe cuvinte, pentru un singur înţeles: absurd!
Dar, de cele mai multe ori,
când îmi ridic ochii spre imensitatea albastră,
dintr-un colţişor, mai azuriu decât cerul însuşi,
îţi regăsesc fiinţa întreagă,
alcătuită dintr-un singur cuvânt: iubire!

poezie de Iulia Mirancea (10 noiembrie 2012)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

112

becurile s-au stins peste noapte. alexandra a devenit o fiinţă invizibilă. învelită într-un cearşaf alb ca un produs sterilizat, se rostogoleşte în valurile mării.
are şi ea o armă neagră, mică pe care nu o foloseşte niciodată.
dar în seara aceasta, lipsa de lumină o sperie şi trage în aer un foc de avertizare.
se aruncă în valuri şi înoată. inima ei mică bate nebuneşte.
luna pe cer este încă albă. un neon pâlpâind. alexandra se simte în stare să ucidă. i-au spus că dincolo nu este viaţă şi soarele arde puternic. jumătate din creierul ei, însă, îi spune că nu o să păţească nimic.
alexandra simte ca acolo îi va întâlni pe ceilalţi copii. vii si nevătămaţi. cândva se jucase cu ei pe plajă. cel mai frumos desen dintr-o carte: copii alergând prin valurile marii, pe nisipul ud.
alexandra simte frica dar nu are ce să facă.
acum luna pe cer este neagră, dar alexandra o vede strălucitoare ca pe o jucărie proaspăt scoasă din fabrică.
#alexandra

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afirmarea

purtam un surâs omnilateral
când pe sub conducte-n strigăt de rugină,
de imprevizibil escortat,
dădeam peste aroganţii şobolani cu eşarfe la gât.
îndesit-n gânduri nichelate şi răsfirate
până-n cerului înclinată poală
eu, corijat de adierile noi,
pas închipuit spre tine îndreptam.

acum nu ştiu dacă mai e sens
de a-mi menţine stele mărşăluind,
pe ochiu-mi metaforă de lumină
şi grabnic deschis
cu un anumit gen în pripă
trezindu-mi şi nesomnul,
purtătorul mirosului de lemn...
tu să-mi mângâi până-n excepţie,
solitudinea nefastă
şi afirmarea că-mi eşti
gândirea ce înşeală.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A venit timpul ca tatăl tău să plece

A venit timpul ca tatăl tău să plece,
Acum când Domnul ce-a semănat, culege;
Uşa veşniciei s-a deschis azi larg
Să-l lase să treacă dincolo de prag.

Cine suntem noi să hotărâm
Când să plecăm de aici, spre ce tărâm?
Nu nouă ne–a fost dat să ştim
Pe cine să pierdem, pe cine să iubim.

Înainte să ai pleoapele de lacrimi ude,
Şopteşte-i la ureche, cât încă te aude,
"Adio, iubite tată, acum când pleci departe,
Adio, pentru toată dragostea de care-am avut parte."

poezie de Derek Dobson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Robinetul cu vise

Robinetul cu vise a rămas deschis;
Mă asaltează-acum, vis după vis,
Încerc să deschid ochii: e târziu,
În mine urlă sufletu-a pustiu!

Şi tu ai devenit doar o nălucă,
Nu văd în tine decât dor de ducă,
Ce s-a ales de basmul nostru, azi?
Un mit uitat în care urci şi... cazi!

Pe noi, cine ne-a plăsmuit astfel?
Să ne rotim în absurd carusel,
Să ne căutăm şi să ne iubim,
Dar nu ne-ajungem şi nu ne găsim!

Mâna ta n-o atinge pe a mea,
Distanţa-i mică, adâncă şi grea;
Cine-ntre noi, a ridicat un zid?
În locul inimii eu simt acum un vid!

Vise mai mici, mai mari, mai împreună,
Continuă să curgă... nu-i a bună!
Tu ce visezi acum şi unde eşti?
Hai pe tărâmul unde mă iubeşti!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pastel de toamnă

Se-adună-ncet, ieşind din vremea lor,
atâtea frunze ce-au zâmbit cândva,
atunci când, nevăzut, ameţitor,
un vânt le mângâia, le mângâia...

Şi cad şuvoi, ca nişte amintiri
pe-o masă plină, încă, de poveşti,
oprindu-se, din slabele rotiri,
c-un foşnet ca o şoaptă: "Cine eşti?"

-Sunt toamna voastră, toamna tuturor,
un pas amăgitor spre iarna grea
cu albul rece singurul decor
pe care, peste voi, îl veţi vedea.

Priviţi, acum, în jur! E prea frumos!
Ce vă aduc în dar e un pastel
plin de culoarea voastră, cânt duios
cu care vă alint, ca menestrel.

Se liniştesc. Pe-o masă, lângă lac,
amestecate cu poveşti ce dor,
foşnesc o amintire, apoi tac.
Pastelul, pentru ele, -i incolor.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

C'est fini

E un timp al terorii şi al uitării,
n-am nevoie de cuvinte mari
ca să descriu
ce a murit.
Morţii tac acum,
s-au rupt vrăjile,
e o lumină dementă-n toate
şi se lasă o linişte veche, o ceaţă
în care pierd sânge.
Sânge negru, sânge rău,
timpul trece si reciclează.
Atât de tânără şi totuşi undeva,
o senzaţie de deja-vu
care zgârie.
Pe străzi revoltă,
peste graniţe război,
dar aici, în cartierul industrial,
doar urlet de marfar
şi mici răfuieli
între cerşetori.
Sfâşie-mă un pic,
provoacă-mă. E un mecanism al urii
care vrea să se declanşeze.
Dar tot ce găsesc e tandreţe,
câteva haine
aruncate pe lângă pat,
câteva farfurii lăsate-n chiuvetă.
Pe tine nu te pot urî. Micile tale defecte
sunt o continuă mirare,
cântecele tale
ruseşti, întotdeauna terapie.
Sânge negru, sânge tehnicolor,
pe străzi revoltă,
te ţin de mână
şi adorm.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

când veneam azi de la piaţă
cu mormanul de flori
pentru că acum mă-ntâlnesc cu sanda
şi cu omul ei
iar tu
care-ai vrut s-o cunoşti
eşti departe
şi-mi trimiţi ilustrate colorate
alb-negru
cu castele năpădite de plante
albe
de parcă fotosinteza n-ar exista pentru ele

eu m-am învăţat să te aştept
fără vreun până când

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cred că

Cred că mi-am pierdut un ochi,
Căutând.
Avea dioptrie mică
Şi-mi părea că vedea bine
Cu şi fără lentilă.
S-o fi împiedicat de vreun vis
Atras de pământ
Şi siguranţă.
Iar acum îmi caut privirea profundă
Cu ochiul rămas,
În dioptrie mare
Şi gene prea dese
Pentru conţinuturi.

Cred că mi-am strivit o mână,
Îmbrăţişând.
Avea degete drepte
Şi-mi părea că era frumoasă
Cu şi fără mănuşă.
S-o fi pripit când veneai,
Încordată-n pumn
Şi emoţie.
Iar acum îmi vindec îmbrăţişarea palmei
Cu mâna rămasă,
În degete strâmbe
Şi piele prea aspră
Pentru mângâiere.

Cred că mi-am topit un suflet,
Simţind.
Avea formă rotundă
Şi-mi părea că visa întreg,
Cu şi fără trup.
S-o fi-ncălzit când vorbeai,
Deformat în părere
Şi viaţă.
Iar acum îmi încerc golul fiinţei
Cu sufletul tău,
În formă nouă
Şi stare prea crudă
Pentru aderenţă.

poezie de Gabriela Chişcari (23 octombrie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pic de absurd

drumul pe care mergi, până când mersul devine mers şi
drumul drum, iar tu
păşeşti înafara ta ca şi cum de-abia acum
începi să porneşti

în sensul în care
toate ceasornicele s-au întors, în sensul în care
toate capetele de la o masă s-au întors
în sensul în care
scrisul devine un vas de sânge către un ţesut la mare depărtare

astăzi m-am decis să nu şi ca urmare
am făcut un ceai de plante cu mult vânt şi soare
câteva albine şi-am deschis o carte oarecare
dar cartea m-a deschis pe mine şi vânturi solare
au pornit la o plimbare întâmplătoare peste-un răsărit de mare
cu păsări ce trag de aripi ca de nişte parâme
peste o risipă dezordonată de umbre, lumini şi penumbre
sculptate cu mare migală de cea mai fină depărtare
de aer pe care o respiri cu răbdare

tu stai cu o mână peste cealaltă mână şi zici
ba nu zici, ci taci, iar tăcerea vorbeşte mai tare decât propria ta răsuflare
şi un puls ascuns se arată în degetele mâinii stângi ca o icoană pe sticlă
iar eu te privesc din profil cum taci şi profilul priveşte
spre muntele cu piept de bărbat, şi încerc să vorbesc, dar tu
stai cu o mână peste cealaltă mână şi zici, taci mai precis
şi-mi faci semn să m-alătur copacilor tăi cu umbre de maci

cine se ascunde în cine mă'ntreb, oglinzile ăstea fără de sfere
au propriile lor emisfere, poate că-i cerul, pământul, sau cosmologic vorbind
densul şi absenţa lui cu misterioasele lor circumvoluţiuni ca un dans tremurând
fără de care nu am avea decât un singur sens şi
asta-i desigur absurd, ca urmare îmi strâng părul
de la tâmpla stângă cu pumnul stâng ca pe o pensulă
înmuiată în sânge şi gânduri

dar poate că mâine da, n-o să fie soare
şi atunci o să mă ridic în picioare şi
o să-mi scutur haina şi
aruncând-o pe umeri ca pe nişte aripi nefolositoare
o să îmi vâr mâinile în buzunare ca în pământ
şi o să îmi cresc rădăcini din vârful degetelor ca pe nişte tulpini
către un cer adânc plin de mirare şi
luându-mi rămas bun o să rămân în tine ca o frunză desprinsă de vânt
până când soarele sau orice alt petec de alb prins în floare
o să şteargă totul
blând
(ca pe-o uitare)

dar până atunci
citesc şi ascult, pierdut
privind către drum
şi drumul priveşte-napoi fără cuvânt

poezie de Petru Teodor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai ninge

nu ninge, nu mai ninge...
zăpada nu cade mai jos de noi...
ea se agaţă ca florile tristeţii...
intră în pântecul meu,
se înnoadă cu inima mea plină de păsări oarbe
... care cântă... neiubirea...
întotdeauna şi pretutindeni
căzând dintr-un cer foarte negru...

nu cade,
nu mai cade zăpada
ea doar ne şifonează gândurile, ideile...
noi suntem cei care intrăm în ea
cu lacrimile noastre de supărare infernală, preţioasele...
.. de acum a totdeauna...
pentru că nu mai suntem împreună...
acolo... unde grâul ieşea şi nu ne murea câmpurile vrăjite...

poezie de Cipriana Tanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de scurt

Un cuplu se trece de mână pe stradă
Cu plete lucind şi scalpul de ace
Şi alunecă ferm legănând vis să vadă
C-amorul există când lumea-i o pace.

Şi cuplul se închină sub vechi pirostrii,
Ca apoi să renască copiii ce-au fost,
C-aşa-şi reamintesc din nou bucurii
Şi viaţă înţeleg; "părinţii au un rost!"...

Dar pâinea şi acum se câştigă din greu
Şi scalpul cu ţepe se duce înrolând
Să fie viteaz pentru altul, ateu;
Ce n-are nici rugă, nici rai... n-are gând!

Drapelul revine pe-o ladă inertă
S-acopere răul ce-ar vrea răzbunat
Din bine ce-a vrut, lăsat scris pe-o copertă;
"Aş vrea de-azi să fiu omenirii soldat!".

PS
De ce n-am fi oare la fel, cum doar suntem,
Că toţi din iubire ne naştem; un fruct
Ce lasă sămânţă de drag... dacă vrem
Şi căi peste poduri pot trece de-abrupt?!?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alb e totu-n Mănăştur

iarna blândă a cuprins
în Cluj iată Mănăşturul
şi zăpada s-a întins
de acoperă acum totul

căci pe străzi şi pe alei
un strat alb se odihneşte
de-ţi tresaltă ochii tăi
prelung când iată-l priveşte

peste tot e alb frumos
şi pe stradă — printre blocuri
un strat alb fără miros
pretutindeni — nu pe alocuri

nu e frig ca altădată
ger aprig şi nepătruns
apa când era-ngheţată
pe vale şi-n jos şi-n sus

la Bogata când eram
în a mea copilărie
şi pe gheaţă mă dădeam
amintire încă-i vie

acum iarna e-o pictură
pe lângă ce-a fost atunci
nu mai are acea alură
nici pe dumuri nici pe lunci

căci acum prin Mănăştur
zăpada parcă-ţi surâde
cu-al ei chip curat şi pur
în palme când te cuprinde

nu mai e un frig cumplit
mâinile să ţi le-ngheţe
şi cu chipul năucit
să umbli pe la ferestre

e plăcut acum afară
cu alb totul e-mbrăcat
pe când mâinile îţi cară
tot ce azi ai cumpărat

poezie de Ioan Daniel Bălan (24 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre infinit

Orga stelelor îmi cântă pe clape
Alergăm prin nesfârşirea de lumină,
Inima ta de inima mea e aproape
Lumea-i a noastră de iubire plină.

Îngeri cu aripi de argint
Ne duc spre catedrala iubirii,
Aşezată-n locul cel sfânt
Pe catafalcul nemuririi.

Îmi zâmbeşti cu gura o floare
Se aprind luminile din stele,
Cât eşti de încântătoare,
Cu şuviţele-ţi rebele!

În curgerea timpului, divină,
Păşim înainte sub bolta cerească,
Contopiţi mână în mână
Ne pierdem în fericirea noastră.

Drumul e lung, e nesfârşit,
Dar cine stă să-l măsoare?
Noi ne iubim. Spre infinit
Suntem fericiţi. E sărbătoare.

poezie de Mihai Leonte (mai 1967)
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!