După abandon rămânem cu sufletul fracturat. În fragmente mici şi pe alocuri presărate cu sentimentul de vină şi stupoare. Poate n-am fost buni îndeajuns, poate n-am murit câte puţin şi n-am dat totul. Poate nu preţuim suficient şi mai rău poate nu merităm plinătatea iubirii care nu ţine cont de aparenţe şi neputinţă. Numai de cicatrici. Când oamenii pleacă cu promisiunea că într-o zi se vor întoarce se închid o vreme luminile sufletului. Ne strângem în braţe, spunem poveşti, ne sărutăm pe rând frunţile. Cântăm şi visăm printre gene pentru ultima dată sub asfinţit. Niciodată nu va mai fi azi. Am uitat să-ţi spun.
Când oamenii importanţi pleacă voit sau nevoit se curmă legături imperios necesare existenţei noastre, un pas în afara Universului comun e de ajuns ca hazardul să sisteze ironic construcţia sentimentelor noastre. Şi restul clipelor il petrecem uitându-ne cu desăvârşire, dăruind totul fără bariere, refuzând uneori asertivitatea şi glasul propriei raţiuni. Într-o abnegaţie uneori prostească strângem fărâme de bunătate şi frumos.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lasă să-ţi cadă toate măştile! Ai curaj? Aparenţele ne sărăcesc de esenţă, îndepărtându-ne, definitiv. Câteodată doar imperfecţiunile ne apropie, înlesnind cumva certitudinea ca iubirea e mai mult decât suficient.
Totuşi, simţindu-te în toate ipostazele mele, fără vâltoare sau incertitudini, parcă nu înţeleg cum se face că lăcomindu-te să muşti încă puţin din viaţă, ai uitat. Suntem mici într-o mare de visuri. Contrast.
Poate de aceea uneori se spune că iubirea nu e de ajuns..

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce trist!

Ce trist să-l vezi în lumea ta,
Să-ţi zâmbească,
Să te primească aşa cum eşti,
Să-ţi fie alături la bine şi la rău,
Să te înţeleagă,
Să te ajute,
Să-ţi arate lumea lui,
Să te primească în ea ca pe o regină,
Apoi să plece.

Ce trist când viaţa ta are lumină,
Când lumea ta şi a lui se contopesc,
Totul este zâmbet şi căldură,
Toate frumos se împletesc
Şi dintr-o dată totul se destramă,
Lumea din basm devine coşmar
Şi sufletul plin de iubire
Se îneacă în amar
Căci într-o zi el pleacă.

Ce trist că tu rămâi tăcută,
Plângi cu amar în urma lui
Şi nimeni nu te mai ajută,
Nu are cine să ţi-l dea înapoi.

Ce trist când lumea visului se pierde
Şi realitatea este amară!
Ce trist când pleacă fără urmă
Şi îl priveşti ultima oară!

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt liberă şi inocentă şi fiară. Ne strângem copilăreşte de mâini, învârtindu-ne. Râd cu inima, îţi strivesc pieptul cu talpa goală şi las urmă de fericire. Facem dragoste. În ce ordine vrei tu.
Într-o zi o să plec şi o să-mi rămân mie. Ce deliciu! Oare, când? Până atunci ştii, n-am mai întâlnit pe cineva ca tine. Oamenii m-au trăit după putinţă, de fapt toţi s-au minţit că mă trăiesc. Aglomeraţie inutilă.
Până când într-o zi m-ai ascultat. Şi în tăcere ne-am ascuns într-un singur suflet...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţi-am promis un gând cu fiecare asfinţit molcom. N-am ştiut cum altfel să agăţ tăcerile de ramurile unui văzduh albastru, cât să ne adăpostim sufletele. Evidenţele par să fii spulberat fără milă fiecare emoţie firavă. Ca şi cum adevărul ar sta la pândă, dezbrăcându-ne fără pudoare de orgolii surde. Te iubesc simplu pentru mine, necesar, plin de vindecare. Într-o lume care adesea condamnă fără nici un răgaz trăiri denumite de neînţeles. Nu e nici o grabă dar dacă într-o zi m-aş pierde într-o clipā de efemer fără regrete inutile, poate numai ţie aş alege să-ţi fiu alinare cuibărindu-mă într-o bătaie de inimă.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la o vreme tăcerea îşi aşternea ecoul surd într-o aglomeraţie de clipe. Fără menanjamente, timpul alipit de şoapta amintirilor işi presăra agale trecerea zgomotoasă într-o fărâmă de viaţă. Era pustiu apusul uitării şi gândurile împletite frumos într-un mănunchi de amintiri târzii, se amestecau frenetic, înfiorându-mi simţurile. Nu mai era nimic de spus. Poate şi pentru că simpla etalare a sentimentelor pierdute în zbucium şi echivoc, devenise o încercare banală, nereuşită de susţinere a unor realităţi inexistente. Mă retrăsesem în colţul mic de lume, înţeleasă pe jumătate, ascultând ploaia viselor care pătrunsese adânc până dincolo de ziduri, aparenţe şi necunoscut. Înţelegeam că singurătatea nu este rodul hazardului. E suficient să întâlneşti suferinţa doar o singură dată, în decursul experienţelor pasagere şi vei simţi nevoia să-ţi pui sufletul la adăpost.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş schimba poate momentele mele de slăbiciune, sunt om, am şi eu vulnerabilităţile mele. Momentele în care n-am avut poate destulă răbdare, poate n-am făcut mereu lucrurile destul de bine. Dar totul face parte din viaţă.

citat din Andreea Marin
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

am 54 de ani
adunaţi cu oarecare migală
dar niciodată
nu ştiu pe unde îi pun

când am nevoie de ei
răscolesc sertarele minţii
cu ochelarii pe nas
şi bombăn morocănos

dacă sunt norocos
uneori găsesc câte 20, 25
dar niciodată mai mulţi

şi tu
iubito mă minţi
din gentileţe
că nu i-ai văzut nicăieri
că poate i-am dus la remat

am totuşi 50 de ani
dar habar n-am
la ce i-aş putea folosi

poate să-i pun într-un cont
pentru că ăştia de la bănci
îţi dau mai puţin decât pui...

am 54 de ani
ştiu sigur că îi am
dar pe unde i-am pus?

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne

Uneori simt că eşti aproape
şi închid ochii când
n-am nimic
nici pentru cine trece
nopţile
visând
ceva
ce numai Dumnezeu
poate
să asculte
fără să mă tem

poezie de Eli Gîlcescu (26 februarie 2017)
Adăugat de Eli Gîlcescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori ne pierdem în suflete străine, pentru ca apoi, să ne regăsim în grabă, fără îndoieli sau certitudini, într-o banală contradicţie cu raţiunea. Când e pace în suflet şi lumină prin ochii iubirii căutăm întuneric, cu dorul mândriei clocotind printre gânduri. Apoi într-o luptă tacită cu propria vină tânjim după armistiţii. Într-un fel începusem să iubim măşti reuşite, purtate cu măiestrie într-o fărâmă de cotidian şters. Imagini care spuneau poveşti frumoase, dar esenţa sinelui rămânea moartă, abstractă ca un vid infinit.

Andreea Palasescu (20 noiembrie 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vreau să-mi murdăresc gândul. Nici inima nu vreau să-şi stingă lumina vie, firavă doar ca să-ţi cuprindă în tăcere întunericul. Mi-a ajuns. Nu-i loc de goliciunea vorbelor şi de interpretări superficiale. N-am trăit intens pentru nepăsare şi blamări. Nici pentru a contura brume de real într-o inimă furată de iluzia plăcerii. În schimbul eşecului am iubit. Mult, fără interese palpabile doar pentru o fărâmă de acceptare şi recunoaştere. M-am pierdut uneori în adâncul trăirilor, orbeşte, cu scopul subtil de validare a propriilor valori. N-am nici un regret. Sună a minciună frumoasă dar eu cred. Şi dacă cred suficient, într-o zi o voi transforma în realitate.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

COPILĂRIA - acea vreme nu revine

N-am uitat casa în care, mi-am trăit copilăria,
de când am venit pe lume, până mi-am pus pălăria.
N-am putut să uit părinţii, care m-au adus pe lume,
au avut grijă de mine, mi-au dat numai sfaturi bune.
Uliţa copilăriei unde ne jucam copii,
o păstrez şi azi în minte - giuvaier de bucurii.
N-am uitat livada-n care, după fluturi alergam,
cât era ziua de mare, altă treabă nu aveam.
N-am uitat râul din vale, unde vara ne scăldam,
când de soarele puternic, adesea ne răcoream.
N-am uitat nici glasul mamei, când acasă ne chema,
ne-aşeza pe toţi la masă şi cu dreapta ne-închina.
Cu foamea astâmpărată, când soarele apunea,
somnul cobora în gene, bunica poveşti spunea.
Lunca rămânea pustie, dormea satul liniştit,
luna-şi picura argintul, pe-întinsul nemărginit.
Aşa era copilăria, după câte-mi amintesc.
Acea vreme nu revine, nu mai pot ca s-o trăiesc.

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără loc

Nu pleca, nu te întoarce,
N-am să plec, nu m-alunga
Simt că pot şi nu se poate
Şi-aici noi şi-alt undeva

Îmi e bine, nu mi-e bine,
Ţie poate ţi-e la fel,
Câte întrebări în mine
Îmi aduc ziua de ieri

Nu pleca sau du-te, pleacă,
Hai! Mai stai! Te rog, rămâi!
Parcă suntem ca o placă
Ce-i zgâriată de un cui!

Nu cunosc o altă viaţă
Fără tine nu exist,
Haide!... Lasă-mă şi pleacă!
Stai aici! Unde te duci?

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-ai furişat în sufletul meu cu nonşelanţă, tiptil, metodic. Ca un impostor, purtând în umbra paşilor grei, zbuciumul acesta tacit al trăirilor surde. M-ai minţit frumos. Şi la rându-mi hrănindu-mă nestingherit cu fărâme de iluzie fragedă am agăţat de asfinţit toate evidenţele. N-am vrut să mă las pierdută în certitudini hilare când absurdul ne bate în piept cu toată puterea. Îl auzi? Un grăunte de clipă să-mi dai înapoi. Atât. Nu mă ispiti cu timp viclean sau păreri de rău. Nu lăsa cuvinte sărace, golite definitiv de esenţa binelui să prindă contur. N-am nevoie. Ne-am consumat mocnit, molcom până ce adevărul a smuls aparenţe stupide, topindu-ne măştile. Înţelegi? N-are nici un rost să trecem prin locuri pe care inima le asociază cu reminescenţe şi regret. Aruncă-mă iubirii despre care ştim atât de puţine. Pot fără noi. Până la urmă hazardul a întâlnit de-a lungul vremii prea mulţi străini care se credeau de neînlocuit...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alunecând peste nelinişti, uneori, visătorii mai pleacă în veşnicia luminoasă... În treacăt, dezgolesc abisuri, surpă arhaice lumi, caută sensuri, când vremea sare peste praguri lăsându-ne semn. Uneori visătorii mai pleacă în veşnicia luminoasă dăruind altare stelare gândurilor noastre. Uneori visătorii mai pleacă...

Cristiana Maria Purdescu în Adâncind misterul (9 decembrie 2009)
Adăugat de Horia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâneţe

Aş vrea ca să mă ierţi, copile,
Că n-am să-ţi las în urma mea palate,
Am fost sărac, dar te-am crescut pe tine,
Nu am ştiut că într-o zi vei fi departe.

Nu, dragul meu copil, eu n-am furat
Şi n-am averi să-ţi las ca moştenire,
N-aş vrea să-ţi spun cât am avut de îndurat,
Şi cât mi-aş fi dorit ca să rămâi cu mine.

Dar ai crescut, copile, şi-ai plecat,
Şi tu, şi sora ta v-aţi dus mânaţi de soartă,
Eu am rămas cu sufletu-ntristat
Şi încă vă aştept plângând singur la poartă.

Şi ştiu că uneori vă mai gândiţi la mine,
Dar viaţa voastră nu-i uşoară,
Acum, când zilele-mi sunt mai puţine,
Aş vrea ca depărtarea asta să nu doară.

Îmi e din ce în ce mai greu cu bătrâneţea,
Dar nu mă plâng şi nu vă chem,
Şi dacă Domnul mi-ar întoarce tinereţea,
Fără regrete şi-ndoială, eu mi-aş dori ca să trăiesc la fel.

Şi dacă nu puteţi veni, o să vin eu,
Să va aduc câte ceva ca să puneţi pe masă,
N-am să vă spun cât mi-e de greu,
Când voi veniţi atât rar şi aţi uitat cum e acasă.

Aş vrea ca să mă ierţi, copile,
Că n-am să-ţi las în urma mea palate,
Şi dacă s-o întâmpla să nu ajung la tine,
Să nu lăsaţi zambilele să moară neudate...

poezie de Dorin Dumitru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te iert. Decis şi asumat, după lungi şi controversate monologuri interioare. La apus de reminescenţe, cu amintirile în remise îmi golesc buzunarele de trecut. Aşa cuminte, fără izbucniri inutile, fără ocolişuri şi emoţii oarbe. Te iert pentru ce s-a spus într-o doară, fără glas de raţiune, străinilor lacomi. Şi mai cu seamă pentru ce nu s-a spus niciodată. Mă accept în totalitate, omul de astăzi, imperfect şi dornic să înflorească un grăunte de bunătate în colţuri de suflet ostenit. N-am nici un regret. Am mai spus asta printre rânduri mute de expresie, dincolo de tăceri care sorb molcom frăgezimea acestei lumi trecătoare. Într-o zi o să plecăm. Brusc, năucitor fără prea mari isprave, lăsându-ne bogăţiile dobândite cu trudă şi compromis. Viaţa e o călătorie şi recunosc, vreau cu disperare, din toată inima mea săracă de Har să ne fie frumos. De aceea te iert. În fiecare seară, când încă strângem în pumni asfinţitul zilei plăpânde, mă rog pentru tine. De la distanţă, în liniştea gândurilor amestecate caut să te asemăn unui bob de soare blând. Hoinar, găsesc lumina în altă parte.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Însemni mult! Totul! În limita aceasta neînţeleasă şi succesivă a Universului nostru imperfect. Un soi de resursă imperios necesară, act fundamental traversării existenţei umile. Nucleul unei suflet angrenat în procesul evoluţiei şi regăsirii individuale printre străini şi afirmaţii false. Rădăcină şi ramură care sărută cerul hazardului. Trecere lină prin neajuns, neputinţă şi suferinţe justificate. Dar mai ales vâltoare, nebunia clipelor de apus, îmbrăţişate frugal în amalgamul acesta de emoţii beneficie şi constructive.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu n-am spre cine

Tu vei veni sau vei pleca
Eu n-am la cine să mă duc,
Vei coborî sau vei urca
Eu n-am spre cine să mai urc.

El se va trece sau va sta
Eu n-am spre cine să mă trec,
Va blestema sau va ierta
Eu n-am pe cine să petrec.

Tu, el, această lume poate
Schimba-se-va pe rând în toate,
Puţin, puţin mai mult sau toată
Eu – nicăieri şi niciodată.

poezie de Marius Robu din Visul Stejarului (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hai să ne câştigăm! Pe rând, cu răbdare şi sârguinţă într-o lume ostenită de frivolităţi şi principii aparente. Având aşteptări realiste de la sine, mai presus decât pretenţiile oarbe emise de străini lacomi, cu frustrările înghesuite în zâmbete goale. Să ştim ce putem doar noi, fără zgomot şi vanitate hâdă. Pentru că sufletele poartă amprenta prea multor amintiri care în definitiv au fost investiţii fără preţ. Şi bunătatea încă există! Cred acest lucru cu tărie, neclintit în toată anvergura atribuită sentimentelor năucitoare. Vreau şi pot până la ultima picătură de esenţă a clipelor stinse care odihnesc. Nu-mi pasă dacă s-ar înţelege prea puţin, când privirile spun poveşti la tot pasul.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-am aşteptat câteva ceasuri. În decursul timpului făcând un calcul aşteptarea devenise un fapt şi sfârşitul o consecinţă a deciziei mele. Când ai venit n-am simţit nimic. Linişte totală, absenţă, aer proaspăt fără fior şi zbor de fluturi. Într-o zi m-ai făcut să mă simt neînsemnată. Îţi mai aminteşti? Oricum astăzi pentru ultima dată, ca un autograf pe suflet, ţi-am scris că omul, nu poate oferi mai mult decât ce, sau mai corect spus cine este cu adevărat.

Andreea Palasescu (16 decembrie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!