Fără resentimente doar scârbă şi întuneric

nu-i aşa
că ţi se face milă de ea
cum stă în ploaie
cu prezoanele
atârnând ruginite
cu janta strâmbă
lovită de gard
zici că e o gură ştirbă pocită
pneurile îi erau prea bătrâne
şi sfărâmicioase
plină de fisuri
de bube urâte
de negi albicioşi
de crevase
de întuneric

nimeni nu mai ştie de câte ori
a fost recondiţionată
vopsită roz
sau chiar nichelată
plumbuită centrată
luată la strung
frezată machiată
dată cu parfum

se tot agăţa ca un scai
de oricine trecea pe acolo
şi o băga în seamă
eu i-am spus
să mă ierte
dar i-a cam trecut vremea
şi demult trebuia dusă
la cimitirul de rable
şi că ar trebui
să nu mai facă atâta scandal
altfel va ajunge sigur
în oala de topit fiare
la fabrica
de făcut piuneze
frumos ascuţite
a ghiară din rindea
o simţeam cum o dor
cuvintele mele
cum se înfigeau ele
în carnea-i zbârcită
cum trosnea de supărare
fierul din ea
se simţea disperarea
plângea în hohote
alteori râdea
m-am aşezat
pe un butuc de roată
lângă ea
mi-am aprins o ţigară
şi o priveam
a jale
când, aproape mi-a sărit în braţe
se tot freca umilă
de piciorul meu
până mi s-a făcut scârbă
şi am aruncat-o
în fântâna stearpă
de pe islaz
unde bunicul
şi-a îngropat caii
acum un veac

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pruncul din sâmburi de cais

de-o vreme
mă tot străbate drumul de fier
din ochi şi până în tălpi
pe piept numai şine de cale ferată
zici că sunt corzi imense de ţambal

hei,
sunt poetul naiv
cu ochii însămânţaţi
cu zare căpruie
în carne îmi creşte
multă umbră
ca un ghemotoc de întuneric
şi tare trist mai sunt
că te-am pierdut
tu eşti zmeul
care s-a tot înălţat
şi nu am mai avut sfoară de ajuns
să te ţin aproape de mine

oare de ce cred
că eşti pasărea pictată
în fereastra bisericii din sat
şi nici de ce
coastele îţi sunt zăbrelele
care-ţi ţine zborul ferecat
nu-i aşa că Dumnezeu
e artist la trapez,
la circul şchiop
din Fayoum?

hei,
câtă pădure am despicat
cu pieptul
ca drujba în rapel
mi s-a spus
că m-am născut bătrân,
desfrunzit,
pe drum de pământ în căruţă
există un loc la marginea satului
unde caii s-au oprit din senin
şi m-am născut
acolo bunicul a săpat o fântână
de sete topită în adânc
unde îngerii strălucesc luminaţi
pe treptele ei am plâns
şi am sângerat
lemn sfânt pietrificat în pruni
eu, feciorul abia acum născut

trupul meu din sânge
şi din durere a fost făcut
din care femeile muşcă
hălci mari de lumină
şi multă nefericire
nici măcar nu ştiţi
că mă vor crucifica
cucii în asfinţit
oh,
veşnicul mire al morţii,
pruncul pitit
într-un sâmbure de cais

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sam: Mi-am jurat că nu voi mai merge niciodată la vânătoare.
Dean: O, haide, nu era uşor, dar nu era nici chiar atât de rău.
Sam: Serios? Când i-am spus lui tata că mă sperie chestia aia din dulap, mi-a dat un pistol.
Dean: Şi ce vroiai să facă?
Sam: Aveam nouă ani. Trebuia să-mi spună, "Să nu-ţi fie teamă de întuneric."
Dean: Să nu-ţi fie teamă de întuneric? Cred că glumeşti! Bineînţeles că ar trebui să-ţi fie teamă! Doar ştii ce se ascunde acolo!

replici din filmul serial Supernatural: Aventuri în lumea întunericului
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gnoză

poate îmi scrii şi mie un poem, îţi zic
ceva ca o sămânţă
pe care să o sădeşti în mine pios
şi din care să răsare ziua de joi
altfel riscăm să rămână din noi
doar cenuşă cenuşă şi puroi

mai degrabă îţi cânt la pian
îmi zici şi tu să baţi toba
ca pe o tinichea
până când i se umflă
o gâlmă haioasă cu ţâfnă în gât
apoi îţi aprinzi o ţigară
şi tragi cu nesaţ fum după fum

sufletul tău este o casă fără ferestre
în care cineva mă sileşte
să dorm
şi unde nu vine nimeni
să-mi bată în perete
aşa că îl întorc cu grijă
ori de câte ori oftezi
din ochi îţi ţâşnesc vrăbii
sticloase şi verzi

sufletul meu un maidan bântuit
unde pasc două capre şi o gâscă
ştiu sigur chiar că are elice
şi că în fiecare dimineaţă
se învârte atât cât să nu se usuce
şi să pice trist pe asfalt

de atâta năucire îngerul meu
a început să ticăie tic tac
apoi din el s-a înălţat
cu zgomot şi lumină şi praf
o mare uluială în ritm de jazz

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumânarea din glastră şi tusea din geam

aseară
înnebunit de spaimă
îngerul mi-a bătut în geam
mi-a şoptit bâlbâit
că nimeni nu ştie
cine e de fapt stăpânul morţii
uite, seceră de-a valma
cu aceeaşi furie oarbă
atât în cer cât şi pe pământ
a înjurat cu năduf
şi a fugit în noapte
bâldâbâc bâldâbâc zice Urmuz
după care se-ntoarce degrabă
în fabulele sale mofluz

de atunci nu mi-am mai văzut
îngerul licărind în fereastră
i-am aprins o lumânare
şi atât
deşi mereu îmi pare
imaginea lui pângărită în geam
de bale cereşti
dar niciodată nu am avut curaj
să le şterg

acum că s-a făcut dimineaţă
tuşesc şi mă uit
după lumânarea din glastră
de afară se aude cum latră
câinele meu şchiop
de furie vecinul aruncă
în el cu o piatră
lumina se tulbură
şi se face iar
şi parcă prea prea repede
noapte

Dumnezeu a murit
urlă pe străzi
răspândacul primăriei cereşti
bună dimineaţa noapte
bine ai venit
lângă mine orbul îşi plânge
ochii scurşi

goi şi înfriguraţi
la marginea cerului
aşteptăm să ne îmbrace sfinţii
cu trupuri de carne
şi cu pantofi sport

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem ultragiant

Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neaşteptare şi aproape fără voia mea.
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.

Într-o seară am rătăcit singur pe străzi şi când m-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus că toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare
A zâmbit
Şi a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.

Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nicio poftă să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani
Şi cum se aşezase aproape pe pat, parcă aşteptând
M-am apropiat zâmbind şi am întrebat-o cum o cheamă.

Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a prefăcut că se ruşinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopţii
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide şi automobile
Aici eram numai eu cu servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.

Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Şi mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş murdar de provincie
Pe când eram destrămat şi stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jaretiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face să turbeze fetele burgheze
Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili
Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lingeria lor
În pianul lor
Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.

poezie celebră de Geo Bogza din Poemul invectivă (1933)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe lângă boi

Pocnind din bici pe lângă boi,
În zori de zi el a trecut
Cu plugul pe la noi.
Şi după bici l-am cunoscut,
Şi cum ţeseam, nici n-am ştiut
Cum am sărit şi m-am zbătut
Să ies de la război.

Şi-atâta tort mi-am încâlcit
Şi-n graba mare-am spart un geam,
Ştiu eu ce mi-a venit!
Am cap, dar parcă nu-l mai am!
Ce-aveam să-i spui? Nimic n-aveam,
Dar era-n zori, şi eu voiam
Să-ntreb cum a dormit.

Şi vezi aşa-i el, nu ştiu cum!
M-a prins de braţ şi m-a cuprins
Să mă sărute-n drum.
Dar eu din braţe-i m-am desprins
Şi l-am certat şi l-am împins
Dar n-am făcut cu dinadins,
Şi rău ce-mi pare-acum!

O, nu mi-e că mi-am sângerat
La prag piciorul într-un cui,
Dar mi-e că e păcat!
Om bun ca dânsul nimeni nu-i,
Şi pentru-o vorbă rea ce-i spui
El toată ziulica lui
Munceşte supărat!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-i cu Bucureştiul, de ai uitat cu totul Ieşul nostru cel oropsit si plin de jidani? O fi musai viaţă burlăcească pe acolo, dar nu se cade să ne uiţi prea de tot. Veronica a fost azi pe la mine si mi-a spus că şi cu dânsa faci ca şi cu mine. De ce? Ce rău ţi-am făcut noi?! De Crăciun te asteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate si mai ales "sarmalele", care ţie îţi plăceau foarte mult. Eu am început, de, ca prostul, să scriu, dragă Doamne, o comedie. Când voi isprăvi-o, nu ştiu. Atâta ştiu, că subiectul e copiat, aşa cum prea bine ştii că pot copia, e luat din viaţa de măhăla, unde stau de când am părăsit Humuleştii. M-am întâlnit cu fratele Conta. La Ieşi ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.

Ion Creangă în Scrisoare către Mihai Eminescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spini

era frig şi era iarnă
ningea acut
în noi, pe lângă noi
era atât de frig în camera goală
ningea cu tăceri în vremea de apoi
afară, pe două ramuri ruginite
înflorise un trandafir
roşul aprins era culoarea lui
în albul pur, din jur
soarele se risipea, pe aici, pe undeva
jos, cădeau petale
una câte una
era ploaie şi vânt
ceţuri plângeau prin crâng
se scurgeau alegoric pe pământ
afară niciun cânt
pescăruşii plecaseră demult
m-am înţepat într-un spin şi am ţipat
nu am ştiut şi l-am certat
dimineata priveam trist
la fereastră, trandafirul se uscase în glastră
în iarna asta, când lacrimi curg, se scurg
ce să mai fac, aici, acum

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Controversă

cum îţi spuneam
mai tot timpul îngerii mi-au râs în nas
şi-au râs de mine neîntrerupt
ori s-au urinat din înaltul lor
peste ochii ce abia îi luminasem puţin
mai bine deschide-mi fereastra albă la cer
să-mi închipui că zbor
sau că plec acasă definitiv

altfel îmi petreceam mai tot timpul
recitând poemul lui Dinescu
"Mic descântec pentru femeia mâncată de ploaie"
sau poezii de-ale lui Bukowski
bolovănoase frivole şi amare
până reuşeam să uit
că îmi este sete că-mi e foame
şi că mai exist şi aşa
neîndemânatic,
exilat ca o urmă într-o fantă
sau o cută de timp
ca şi cum propria-mi umbră strălucind
la balul feeric cu gâze şi lumini

îmi amintesc cum umbra
mă căra cu disperare în spate
şi cum se împleticea
sub greutatea neputinţei mele
şi cum deja nu mai eram tânăr
şi mă nelinişteam ori mă înfuriau
versurile mele
pe care încă mă chinuiam
să le rescriu rebele
până îmi trecea viaţa
apoi o luam de la capăt
cu aceeaşi înverşunare

poate am stat de prea multe ori
închis într-o sticlă ca un duh inutil
adormit în vechi laboratoare
ori adunând lumină în propria-mi închisoare
multă lumină şi multă splendoare
şi cum plouă în inima mea
sau cum mă rog morţii
draga mea moarte
te rog să nu mă laşi singur
în viaţa asta niciodată

apoi tu dispari şi numai ştiu
nimic despre noi
nu mai am veste
şi cum îţi spuneam
prea devreme s-a făcut noapte
în oraşul meu prea târziu mult prea târziu
mi-am intuit infirmitatea de om orb
plin de întuneric în întuneric
şi cu cravata frumos înnodată la gât

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nesiguritate

m-am trezit într-o dimineaţă
cum îmi mângâiam hainele
îmbrăcate peste zi
erau întinse lângă mine în pat
învelite cu grijă le-am şi sărutat
blugii un pulover şapca în carouri
şi o eşarfă albă de catifea

cineva îmi spunea că există
un timp pentru toate
un timp pentru îndrăzneală
curajul nebun
un altul pentru laşitate
doar pentru moarte
nu prea avem timp

îţi mai aduci aminte de
pantofii maro
cum refuzau să mai păşească
ori de câte ori te întâlneam?
au plecat de-acasă
mai bine de un an
de atunci umblu
în picioarele goale
şi mă doare fiecare pas
făcut către tine

doctorul mi-a spus
că m-a durut sufletul
toată viaţa
şi nu am ştiut

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet comico-tragic

"în câmp minat vom măsura dorinţe
resuscitând la noi chiar sfântul duh -
tu să îmi intri beat în dependinţe
iar eu să-ncep concerte-n 'oh' şi 'uh'."

(a spus la nunta ei o dulce fată
dar s-a acrit cu anii într-un an...)
"eu te-am iubit maestre - am fost plată"
(mi-a recitat din suflet pe divan)

"nu-ţi fie teamă" (am sărit de-acolo)
"şi nu băga în seamă orice prost"
(în gândul meu acid şi mult prea 'solo'):
"i-ai tot cuprins - mai sunt şi au mai fost.. "

(am întrebat-o) "nu te-ntorci acasă??"
"azi nu mai plec!" (s-a aşezat pe masă...)

sonet de Ionuţ Popa (29 august 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trib XVII

Trib XVII - Ion Caraion

Adăugat de: Gerra Orivera
Unii au plecat pe o potecă alţii pe alta
fuseseră două poteci
noi ne-am înmulţit ei nu s-au înmulţit
sau ei s-au înmulţit sau noi sau ei sau
şi fiecare am schimbat numele lucrurilor, zeilor
împrejurărilor
fără să schimbăm împrejurările, lucrurile, zeii
oul tot ou – copiii tot copii
seara şi dimineaţa tot seară şi dimineaţă

acum în loc de copaci şi fiare, de-ntuneric şi frică
erau copaci şi fiare, întuneric şi frică
acum în loc de pădure era pădure în loc de minciună
era minciună

în loc de conserve erau conserve
ei au făcut lumină din uitare
noi am făcut din amintire
iar din lumini şi unii şi alţii am făcut foc
şi cărbune pe urmă
şi pe urmă am făcut întuneric
amintirea: întuneric
pe alte două poteci, care nu mai erau cele dintâi,
nesiguri străini orbecăind
ne-am reîntors în pădure
unde toate potecile se-ncolăciră într-un ghem enorm
şi unde ne aştepta zeul
ha! ha! ha! ha! ha! ha!

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rafe: Trebuia să fi murit. Când eram în apă, am făcut un pact cu Dumnezeu. I-am spus că îmi pare rău, i-am spus că ştiu că am fost un prost pentru că te-am părăsit în încercarea mea de a fi erou şi i-am promis că nu am să îi mai cer nimic altă dată dacă mai pot să te mai văd o dată... Şi ştii ce? A meritat. Tu m-ai tinut în viaţă, Evelyn, tu m-ai adus acasă. Aşa că o să îmi ţin promisiunea. O să plec şi nu o să îţi cer nimic.

replică din Pearl Harbor
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Aş vrea să te pot ajuta cu ceva. Cum să te ajut, Luci?! Cu ce?! Te rog, spune-mi, ce-aş putea face pentru tine?
Lucian: Nimic, blondo. Nimic! Oricum, mulţumesc pentru intenţie... Nu înţeleg, oare de ce a procedat astfel? Ce-a fost în mintea ei? Ce i-a venit, dintr-o dată? De ce l-a sărutat? Pe Sid... De ce?!
Maria: Evident, pentru a te provoca, în mare parte, din cauza ta.
Lucian: Cum adică, din cauza mea, blondo?
Maria: Păi, probabil se simţea jenată de privirile tale şi s-a gândit că astfel ţi-ar putea da o lecţie. Şi doar ţi-am spus de nu ştiu câte ori să nu-i mai fixezi atâta cu privirea!
Lucian: Nu m-am putut abţine. La naiba! Trebuia să-ţi fi dat ascultare de la bun început şi să fi plecat când au intrat ei doi acolo.
Maria: Ar fi trebuit. Acum însă nu putem schimba nimic.
Lucian: Dar şi mai bine ar fi fost dacă nu veneam deloc în oraş azi. Oare nu stăteam liniştit în nava noastră, fără probleme?! Aşa, m-am învârtit ca un idiot prin oraş şi... Până la urmă, am găsit ce căutam!
Maria: Ah, Luci, de ce trebuie să ai tu mereu probleme?
Lucian: Nu ştiu, blondo, nu-mi dau seama. Oare de ce?!
Maria: Păi, după cum spui chiar tu, prea le cauţi...
Lucian: Da, tot eu le caut; cu lumânarea...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis... demult

Poate ploaia cade când prea multă-i secetă şi
de atâta arşiţă nu ne mai simte pământul, poate
de atâta foame nu mai simţim iubirea, poate nu
mai suntem... ne e mult... mult prea secetă!

Poate toamna domină iubirea, poate moartea
domina iubirea, poate,, carnea vie" să fie prea
moartă, oasele prea şubrede, cine poate ştie,
poate câteva scânduri sunt bătute-n cuie!

Nu ştiu, nimeni nu poate a şti când cad din
temeli... visele ori vieţile, cât am decăzut şi nu,
nu am reuşit a ne iubi, nu ştiu a regreta, cine
m-a adus, bătut în piept, chiar nu înţeleg, chiar...

Pot să mă reîntorc ori pot să plec, nu mai dor,
nimeni nu doare, aş fi spus de fericire... unde e,
unde ne doare, ce iluzie... ce timp pustiu, sunt...
devin absent, cine, cine te-ar mai vrea fecioară?!

Nimeni, nici Eu, îmi ajunge carnea toată
desfătată, desfirată, buză încreţită, tremuri
inimi, baţi în piept, suflet de oţel până dai în
fiert, cât mă fierbi, cât mă omori, nu te port...

Ai uitat de portul meu, de sărutul interzis, te-ai
pierdut pe acest pământ, Eu... sunt Cer acum,
Tu... chiar de nu ştii de Lună, Eu sunt de pe
acest pământ, Tu nu mai eşti demult... Lună!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-am cunoscut demult

Mi-aduc aminte când te-am văzut întâia oară
Era o vară caniculară, iar tu erai cu ai tăi la mare
O zi superbă, vântul nu bătea, era soare
Aşa plăcut, mai adia uşor o boare

M-am aşezat pe plajă lângă voi aproape
Vorbeai cu fraţii şi mama ta în şoapte
Pe doamna am salutat-o şi mai târziu am şi vorbit
Mi-a explicat succint cum ea de soţ s-a despărţit

La ce mi-a relatat atunci nu prea eram atent
Ce pot să-ţi spun, iubito, eram adolescent
Am înţeles din ce am discutat
Că viaţa ei şi-a ta au fost un chin lângă acel bărbat

Te-am mai văzut câteodată în anii care s-au mai scurs
Erai de mână cu-n băiat, era îmbrăcat ciudat şi cam netuns
Mi-ai spus în trecere, cumva mai mult şoptit
Că acest băiat, ce de mână îl ţii, e al tău iubit

Sincer să fiu chiar dacă anii ca vântul au trecut
În minte şi în suflet doar pe tine te-am avut
Mi-aş fi dorit să ne întâlnim, să ne plimbăm mereu
Băiatul a cărui mână o strângeai, doream să fiu chiar eu 
Iar mai târziu te-am revăzut întâmplător
Erai foarte grăbită, aveai o programare la coafor
Te-am întrebat cu-n glas înfrigurat, cum eşti?
Tu mi-ai răspuns pe un ton trist că... te căsătoreşti

M-ai surprins cu ce mi-ai zis, am fost dezamăgit
Speram ca într-o zi, să fi dorit, să fiu al tău iubit
Când ai plecat am plâns şi am simţit speranţa ce dispare
În anii ce-au urmat am fost pe culmi de disperare

Şi-a venit acum un an şi clipa revederii
Erai aşa frumoasă, iubito, erau în floare merii
Ţineai de mână un băieţel, era frumos ca tine
Mi-ai zis că nu eşti fericită, că nu e totul bine
 
Din clipa în care te-am revăzut m-am tot gândit
La anii care prea repede au trecut
Şi vreau să-ţi spun acum, iubito, când mi-apari
Nu vreau în nici un chip să mai dispari

Te-am cunoscut de mult e adevărat
Şi tocmai de aceea te rog neapărat
Să crezi că încă te iubesc şi-ţi spun în şoapte
Te-am cunoscut de mult, chiar înainte de a te naşte

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dans în verde ud

Eu v-o spun doar vouă – n-aş vrea să se-audă
C-am dansat azi-noapte cu o paparudă.
Cum a fost? Păi... altfel şi vă povestesc
Tot, cu amănunte, nu vă minciunesc.

Eu, fiind în pană... de-aia, de ţigară,
Zic: "Mă duc, nevastă!". "Vezi că plouă iară!"
"Fir-ar ea de ploaie!" – nu ştiam atunci
Că, prin cea udeală, mă apuc de "munci".

Mi-am luat eu singur-singurel papucii
Şi-am ieşit. Un trăsnet! Iute, semnul crucii...
Cred că asta fuse: până la non-stop
M-a "trăsnit" norocul, c-a venit potop.

Cum umbrelă... ciuciu, m-am ascuns degrabă
Sub prelata ruptă de la o tarabă...
Numai că acolo s-a ascuns şi ea;
O priveam şi – Doamne! – udă mai era!

Am luat-o-n braţe, c-aşa-s eu, cu milă
Când ceva îmi place şi e de prăsilă...
Ochii-i, plini de verde, m-anunţau că-i udă...
Şi-am "dansat" o noapte cu o paparudă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şerpii

Copil fiind, de şerpi eu m-am temut
Şi de-i vedeam prin iarbă un fior
Mă săgeta din creştet până-n tălpi,
Apoi, crescând, pe toţi i-am cunoscut.

Cu ei, eu am crescut şi m-am jucat
La sân i-am pus şi i-am hrănit cu lapte,
Cu miere, cu blândeţe şi prin fapte
I-am făcut mari, de jos i-am ridicat.

Încolăciţi pe mine i-am ţinut
I-am respectat şi sângele le-am dat
Şi haina de pe mine mi-au purtat...
Mai mult de-atât, i-am pus în aşternut!

Şi-a venit vremea să îmi fie de-ajutor,
Atunci şi-au arătat limbile-n furcă
Şi colţii cu veninul de năpârcă
În carne s-au înfipt... cu darul lor...

Şi n-am murit... nici bine nu mi-a fost...
Şi-am delirat tot digerând veninul,
Când de cucută plin mi-a fost tot vinul
Dar chiar şi asta a avut un rost...

Să crezi în om... în şarpe... e totuna
Dezamăgirea e atât de mare
Pe cât e amăgirea, lungă, tare...
Lume cretină, nu mai face pe nebuna!

poezie de Petrică Conceatu din Facebook, 8 septembrie 2018 (8 septembrie 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a se face întuneric

(Experiment în forma literei T)

Tiptil tiptil se apropie momentul
pentru care m-am antrenat
încă de când m-am născut
aproape ca o răzvrătire
şi-a făcut loc în sufletul meu
dorinţa de a sta cât mai mult
în preajma mea să mă răsfăţ
să mă reinventez în fiecare secundă
să mă iubesc
să stau cât mai mult singur cu mine
în carnea mea demult nu m-am simţit
atât de bine
şi ce frică mi-a fost de singurătate.

Te amăgeşti te amăgeşti
se aude ca de obicei dinspre tufişuri
specialistul în singurătăţi
vei sta o veşnicie în detenţia de sub cruci
fugi caută şi risipeşte-te în femeie
iubeşte-ţi fiecare clipă petrecută
trăieşte cât poţi de mult
oricum în faţa morţii singuri mergem toţi.

Trece o ninsoare prin mine
aşa ca un vers clasic
şi carnea îmi tresare la fiecare gând
tu intri femeie prin ochiul meu stâng
şi de fiecare dată ieşi prin ureche
eşti doar zgomot durut femeie
şi atâta minciună şi numai tristeţe.

Tu chiar ai crezut în zborul
în mântuirea prin femeie
chiar şi acum ajuns la apus?
eşti un naiv mă faci să îmi spune de sus
specialistul în femei
fugi şi te îmbată risipeşte-te în alcool
iubeşte-ţi fiecare clipă petrecută
trăieşte cât poţi de mult
oricum în faţa morţii singuri mergem toţi.

Timpul petrecut în livezile de pruni
sau timpul trăit înalt printre cărţi
sau la masa de scris
asta îmi e salvarea ura, am învins!
ha ha ha îmi râde în nas
specialistul în cărţi cu glas subţire acrit
fugi şi te îmbată risipeşte-te în femei
iubeşte-ţi fiecare clipă petrecută
trăieşte cât poţi de mult
oricum în faţa morţii singuri singuri mergem toţi.

Teama de ridicol te-a învins
definitiv, îmi spune aproape trist
moartea în fapt singurul specialist.

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce-nalt părea Crist!
Luna venea după El, în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veştminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
- De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:
- Pune-mi pe răni mânăa ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mână
şi-am adormit o mie de ani...

Când m-am deşteptat din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri...

Am întins braţele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au străpuns...

- Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui...
M-am pipăit... şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

poezie celebră de Radu Gyr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!