Trib XVII

Trib XVII - Ion Caraion

Adăugat de: Gerra Orivera
Unii au plecat pe o potecă alţii pe alta
fuseseră două poteci
noi ne-am înmulţit ei nu s-au înmulţit
sau ei s-au înmulţit sau noi sau ei sau
şi fiecare am schimbat numele lucrurilor, zeilor
împrejurărilor
fără să schimbăm împrejurările, lucrurile, zeii
oul tot ou – copiii tot copii
seara şi dimineaţa tot seară şi dimineaţă

acum în loc de copaci şi fiare, de-ntuneric şi frică
erau copaci şi fiare, întuneric şi frică
acum în loc de pădure era pădure în loc de minciună
era minciună

în loc de conserve erau conserve
ei au făcut lumină din uitare
noi am făcut din amintire
iar din lumini şi unii şi alţii am făcut foc
şi cărbune pe urmă
şi pe urmă am făcut întuneric
amintirea: întuneric
pe alte două poteci, care nu mai erau cele dintâi,
nesiguri străini orbecăind
ne-am reîntors în pădure
unde toate potecile se-ncolăciră într-un ghem enorm
şi unde ne aştepta zeul
ha! ha! ha! ha! ha! ha!

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Ţara Nimănui

Doamne,
cred că ştiu
unde ne-am dus
sufletele,
în Ţara Nimănui,
unde-i doar
întuneric,
unde fiecare
se loveşte
de fiecare,
unde lacrimile
s-au făcut râu
şi înghit
toţi pescarii...
Aici ne-am adus
pe noi
şi i-am înecat
pe ceilalţi...

poezie de Any Drăgoianu (2009)
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Purcelul umbla muşluind prin casă după mâncare şi nici grijă n-avea despre încurcala ce făcuse. Moşnegii s-au ciondănit cât s-au mai ciondănit şi, cât erau ei de îngrijiţi, despre ziuă au adormit. Iară purcelul atunci s-a suit binişor pe laiţă, a spart o fereastră de bărdăhan şi, suflând o dată din nări, s-au făcut că două suluri de foc, de la bordeiul moşneagului, care acum nu mai era bordei, şi până la palatul împăratului. Şi podul, cu toate cele poruncite, era acum gata. Iară bordeiul moşneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor decât al împăratului! Şi, deodată, baba şi moşneagul se trezesc îmbrăcaţi în porfiră împărătească, şi toate bunătăţile de pe lume erau acum în palaturile lor. Iară purcelul zburda şi se tologea numai pe covoare, în toate părţile. Tot în acea vreme, şi la împărăţie straşnică zvoană s-a făcut, şi însuşi împăratul cu sfetnicii săi, văzând această mare minune, grozav s-au speriat, şi temându-se împăratul să nu i se întâmple ceva de rău, a făcut sfat şi a găsit cu cale să dea fata după feciorul moşneagului şi de îndată a şi trimis-o. Căci şi împăratul, cât era de împărat, le dăduse acum toate pe una, şi nici măcar aceea nu era bună: frica!

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian şi domnul To Kuny vorbiseră în şoaptă, mergând încet, undeva, pe la mijlocul grupului. Ceilalţi erau răspândiţi care mai de care, unii înaintea lor, alţii în urma lor, admirând cu multă curiozitate tot ceea ce-i înconjura. Numai Lucian şi colega lui, Lia (care era în urmă, împreună cu Ly), nu admirau aspectul peşterii în care fuseseră captivi. Primii, cel mai în faţă, se aflau cei doi roboţi, care nu păreau deloc interesaţi de aspectul peşterii. Ei înaintau nestingheriţi, fără a întârzia în admirarea interiorului şi fără a comenta pe această temă. Erau secondaţi de Nistor, care se grăbea spre ieşire. Astfel, în cele din urmă reuşiră să ajungă toţi afară, unii înainte, alţii mai în urmă, primii fiind tot cei doi roboţi...

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erau doi, acum e numai unul

în fiecare dimineaţă, împreună
ca acele ceasului, o pereche râzând atât
de perfect, zâmbind, continuând astfel
în fiecare dimineaţă, ei vin împreună
în fiecare dimineaţă, ei pleacă împreună

în această dimineaţă, el a plecat singur
în această dimineaţă, ea a rămas singură
privind în gol
prin nimicul pe care îl vede în faţa ei,
prin deşertul care traversează masa,

erau doi, acum e numai unul,
acum e prea târziu, prejudiciul a fost făcut.

poezie de Jim Moore, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei fraţi au mers printr-o pădure până calea le-a fost blocată de un râu înspumat. Numele fraţilor erau Frică, Dragoste şi Curaj. În cele din urmă au traversat râul înecând Teama şi folosind-o ca pe o barcă.

citat din Dalai Lama
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fel de echipaj

florile erau mai puternice decât cedrii
cine are voie să dea fericire altora?
mustrându-ne, iubim

dimineaţa am douăzeci de ani
trebuie să ne mulţumim cu durerea
seara mă fac înger şi cerb
şi pe urmă viscolul îmbrăcat în uimiri
şi pe urmă lucrurile ca nişte seminţe
apuseseră două perechi
de generaţii în jur
dogorind se deschidea sub mine ca o pâlnie
oraşul în care florile n-au vestejit niciodată

semafoare legate la ochi
prin paralaxa cealaltă

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deh...

S-au înmulţit ciupercile-deh-după ploaie
Aşa se-ntâmplă şi oricine-o ştie
S-au înmulţit şi morţii din sicrie
Căci-deh-aşa-i în viaţă, măi tataie.

S-au înmulţit şi cărţile-n vitrine
Şi doamnele cu pălării pe stradă
Dar cine are ochi ca să mai vadă
Că se întâmplă şi ceva "de bine"?!

În rest, precum le ştim: mai vine-o ploaie
Mai trece-un an, se mai prăvale-o stâncă,
Ciuperci duium şi cruci mai multe încă
Căci-deh-aşa-i în viaţă măi tataie.

poezie de Mihail Mataringa (2 octombrie 2004)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini de avarie

lupii s-au adunat mai aproape de oraş.
aici e linişte.

zidurile au fost acoperite de muşchi verde/ precum stâncile din anzii cordilieri.

aici ne hrănim copiii în case dărăpănate cu ierburi şi carne crudă.

nu ne e teamă.

e aceeaşi explozie nucleară care a făcut ca aceasta să fie casa noastră.

unii copii mor. bebeluşi cu feţe ca de păpuşi cu
ochi albaştri şi reci.

din când în când lupii urlă la lună,
din când în când ne dăm în leagănele abandonate.

pădurea a pus stăpânire pe noi.

bărbaţii se întorc în fiecare zi de la vănătoare.

cândva locuiam în clădirile lor de sticlă şi oţel.

avem flori/ avem sânge.

avem luna ca un gigantic reflector.
avem dureri pe care le învelim în beznă.

avem cărări prin pădure care nu duc nicăieri.
plângem când mai moare un bebeluş.

dar tot nu ne e frică.

//

ştim că într-o zi ne vor descoperi

şi ne vor duce înapoi.

nu am uitat oraşele lor strălucitoare şi autostrăzile lor curgătoare.
acolo vor ei să devenim mai buni.

acolo malformaţiile noastre se vor vedea cel mai bine.

dacă am spune că nu ne e dor de ceva am minţi.

ne e dor de fluturi pentru că extincţia a făcut ca ei să dispară.

să alergăm pe câmpurile lor înverzite / primăvara cu mii de fluturi de toate culorile în jurul nostru.

aceasta este povestea noastră pe care o scriem pe bucăţi de piele.

lupii au venit astăzi şi mai aproape de oraşul nostru părăsit.

azi e ziua când vom sacrifica pe cineva/ pentru ca noi să trăim mai deprate.
dar tot nu ne e frică. frica a devenit sârma noastră ghimpată cu care ne-am
înconjurat teritoriul
cu care ne-am înfăşurat inimile
cu care ne-am înfăşurat visele
ca o maşină pusă pe lumini de avarie.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen a plecat şi ea mai departe cât putea de repede şi deodată au întâmpinat-o o mulţime de fulgi de zăpadă; fulgii nu cădeau din cer; cerul era senin şi luminat de Aurora Boreală. Alergau chiar pe pământ şi cu cât se apropiau, cu atât se făceau mai mari. Gretchen şi-a adus aminte ce mari şi meşteşugiţi fuseseră fulgii când se uitase la ei cu lupa. Aici însă erau şi mai mari, şi mai fioroşi, erau vii, erau străjerii de la palatul Crăiesei Zăpezii. Aveau chipurile cele mai ciudate, unii parcă erau nişte arici mari şi urâţi, alţii păreau nişte mănunchiuri de şerpi încolăciţi, care îşi întindeau capetele în toate părţile, iar alţii erau ca nişte ursuleţi bondoci şi zbârliţi; toţi erau albi, sclipitori, erau fulgi de zăpadă vii.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi toţi suntem Sinele care nu se schimbă, dar găzduieşte în el delirul minţii evolutive, doar rătăcirea gândului crede că e un drum de făcut pentru a ajunge undeva. Sinele e de o veşnicie Aici şi Acum. Chiar şi ideea ego-ului de superioritate sau inferioritate este văzută în EL. Chiar şi întunericul şi lumina sau dorinţa ego-ului de a-i învăţa spiritualitatea pe alţii pe care el, ego-ul nu poate vedea că sunt totul din întreg, ci îi crede ca şi el biete gânduri handicapate este văzută în Sinele tău. Înainte de a pretinde că poţi învăţa pe alţii dezvaţă-te pe tine de rătăcirea în dualitatea lumină-întuneric. Ego-ului îi e frică de întuneric pentru că el crede că în lumină poate vedea formele, el nici măcar habar nu are că adevărata ta identitate este veşnic nenăscută. Jnaninul însă este dincolo de nevoia de lumină şi întuneric, veşnic nenăscut. Identitatea lui nu e o persoană care aidoma unui copil de 5 ani doarme şi caută lumina pentru că "Dumnezeul" lui gândul l-a învăţat frica de întuneric. De ce îi e frică ego-ului de întuneric? Pentru că atât forma lui cât şi alte forme iluzorii se dizolvă în el. Întunericul nopţii şi al morţii îl înfricoşează pentru că el, ego-ul pretinde "evoluţia" cu lumină, pe un drum care nu există, pentru că nu e nicăieri de ajuns.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne temem de Domnul ca de fiare. Căci am văzut oameni care, ducându-se să fure, nu se temeau de Dumnezeu, dar, auzind lătrat de câini în acel loc, s-au înapoiat îndată; şi ceea ce n-a făcut frica de Dumnezeu, a făcut frica de fiare.

citat din Sfântul Ioan Scărarul
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oamenii cari, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oamenii cari până atunci erau înfometaţi. Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit.

Liviu Rebreanu în Mărturisire. Pentru Fanny
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu cum s-a făcut

Nu ştiu cum s-a făcut.
Tinereţea s-a dus, a trecut.
Arcul sprâncenelor mele s-a mai lăsat
Nu mai e mandru şi încondeiat.

Ce s-au făcut zilele răsunatoare,
vara mea cu grâu şi cicoare?
N-am să caut, n-am să-mi aduc aminte.
Toate erau mai frumoase-nainte.

Lumina egală
nu m-ademeneşte, nu mă-nşală.
Toate fructele spre care-am râvnit
s-au copt şi-n vis din nou au înflorit.

Da. Nu ştiu cum s-a făcut.
Pământu-i mic şi zările-au scăzut.
Nu se petrec minuni şi nu cad stele,
ca-n nopţile copilăriei mele.

poezie clasică de Magda Isanos din Poezia ieşeană contemporană (1968)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copaci fără pădure

in povestea copacilor goi
scârtâind într-o singură uşă
este vorba de noi amandoi
este vorba de foc si cenuşa

doi copaci fără frunze pe drum
după cum ii priveşte înaltul
doi copaci prin sărutul de scrum
aplecându-se unul spre altul

nu mai suntem decât doi copaci
vor veni taietori să ne tundă
vor lua crengi toti copiii săraci
pentru flacăra lor muribundă

si chiar dacă mă vei mai iubi
peste crivăţul iernii ce vine
fără braţe cu ochii pustii
n-am să am ce întinde spre tine

spune-mi pădure cu frunza rară
unde-i iubirea de astă vară?
nu ştie iarna sa se indure
de noi copacii fără pădure

cântec interpretat de Tatiana Stepa, versuri de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii şi alţii

Unii poartă-n sân scrisori,
Alţii doruri şi suspine,
Unii s-ar iubi-ntre flori,
Alţii... în mătăsuri fine.

Unii-s prinşi cu groase funii,
Alţii doar cu-n fir de iarbă,
Unii-ţi dăruiesc petunii,
Alţii... fug spre clipa oarbă.

Unii spun că eşti prea mică,
Alţii că iubeşti nebun,
Unii ar vrea... dar le e frică,
Alţii... gustă tot ce-i bun.

Unii vin pe înserate,
Alţii abia-nspre zori plecară,
Unii ştiu că se mai poate,
Alţii... tremură pe afară.

Unii vor a face valuri,
Alţii-n şoaptă se-mplinesc,
Unii doar surupă maluri,
Alţii... iar întineresc.

Unii fulgeră şi tună,
Alţii strălucesc în soare,
Unii... s-au urcat pe lună,
Alţii... se aruncă-n mare.

Unii poate vor prea multe,
Alţii nici nu îndrăznesc,
Unii, încă, ştiu s-asculte,
Alţii... trist îmbătrânesc.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oraşul cel mare, în care sunt atâţia oameni şi atâtea case şi n-au toţi loc unde să-şi facă o grădină şi de aceea cei mai mulţi trebuie să se mulţumească cu flori în glastre, erau şi doi copii sărmani, care aveau o grădină puţin mai mare decât un vas cu flori. Nu erau frate şi soră, dar se iubeau între ei ca şi cum ar fi fost. Părinţii lor locuiau în două mansarde din cele două case alăturate şi care erau aşa de apropiate una de alta încât streşinile mai că se atingeau şi cum ferestrele erau faţă în faţă puteai să treci de la o locuinţă la cealaltă.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Făt-Frumos descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă îi făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau îmbla în tihnă prin pădure. Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse, şezând tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci priimi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta. Încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă la dânsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va vi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii.

Petre Ispirescu în Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună dimineaţă?

Am amestecat literele din ziarul de dimineaţă
în cafea
şi a ieşit foarte neagră,
mai mult de la lipsa de suflet; rea,
o zaţă,
iar în loc de dulce m-am pus pe înjurat
teleshopingul de la televizor,
după care
am luat maşina
dintr-un morman c-o pancartă "Parcare"
şi m-am blocat...
nu era niciun zor,
erau mulţi traficanţi autoconsumatori ameţiţi
cu care nu vroiam să mă ţin pe acelaşi drum
însă au apărut, ca să-ncurce şi mai mult lucrurile
tocmai acum,
nişte salvamari,
pentru că erau în albastru
şi se dădeau mari...
s-au făcut cimpoi
şi-au început să fluiere
ca pe stadioane;
că-şi dădeau peste picioare, ţurloi
de la alunecuşul gheţii...
iar odată scăpătat de toată benzina, nici urmă de "parc are"
că nu era nici vorba de aşa ceva,
doar nişte dealuri alb-foarte murdare
pe care şi le aruncau unii altora
ca pe-o minge la mare
ca să acopere nişte gropi bine cunoscute,
c-am avut în trecut deja nişte coaste rupte...
când în sfârşit totul e drept şi luceşte a sticlă nespălată...
Minunat început de marca ro. zi!
La fel, la fel de fiecare iarnă dată...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără resentimente doar scârbă şi întuneric

nu-i aşa
că ţi se face milă de ea
cum stă în ploaie
cu prezoanele
atârnând ruginite
cu janta strâmbă
lovită de gard
zici că e o gură ştirbă pocită
pneurile îi erau prea bătrâne
şi sfărâmicioase
plină de fisuri
de bube urâte
de negi albicioşi
de crevase
de întuneric

nimeni nu mai ştie de câte ori
a fost recondiţionată
vopsită roz
sau chiar nichelată
plumbuită centrată
luată la strung
frezată machiată
dată cu parfum

se tot agăţa ca un scai
de oricine trecea pe acolo
şi o băga în seamă
eu i-am spus
să mă ierte
dar i-a cam trecut vremea
şi demult trebuia dusă
la cimitirul de rable
şi că ar trebui
să nu mai facă atâta scandal
altfel va ajunge sigur
în oala de topit fiare
la fabrica
de făcut piuneze
frumos ascuţite
a ghiară din rindea
o simţeam cum o dor
cuvintele mele
cum se înfigeau ele
în carnea-i zbârcită
cum trosnea de supărare
fierul din ea
se simţea disperarea
plângea în hohote
alteori râdea
m-am aşezat
pe un butuc de roată
lângă ea
mi-am aprins o ţigară
şi o priveam
a jale
când, aproape mi-a sărit în braţe
se tot freca umilă
de piciorul meu
până mi s-a făcut scârbă
şi am aruncat-o
în fântâna stearpă
de pe islaz
unde bunicul
şi-a îngropat caii
acum un veac

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Denver: De ce-ţi spui Beloved?
Beloved: În întuneric, numele meu Beloved.
Denver: Cum era unde te aflai înainte? Poţi să-mi spui?
Beloved: Întuneric. Eram mică în locul ăla. (Se chirceşte.) Cum e acum aici.
Denver: Îţi era frig?
Beloved: Cald! N-aveam ce aer respira acolo jos. Nu era loc să te mişti.
Denver: Ai văzut pe cineva?
Beloved: Era o grămadă de oameni acolo jos. Unii erau morţi.
Denver: L-ai văzut pe Iisus? Pe Baby Suggs?
Beloved: Nu ştiu... nu le ştiam numele.
Denver: Păi, şi atunci, la ce te-ai mai întors aici?
Beloved: Ca să-i văd faţa.
Denver: Faţa mamei? Faţa lui Sethe?
Beloved (apucând-o pe Denver de mână): A lui Sethe.

replici din filmul artistic Beloved (1998)
Adăugat de Loredana Malic
Comentează! | Votează! | Copiază!