Bunica

(poezie închinată bunicei mele Anica Andrieşanu)

O am mereu, sub pleoape, dinainte,
BUNICA mea – icoană ireală,
Puţină-n trup, cu mâinele muncite,
O ştiu aşa, din primii ani de şcoală.

Sărea pârleazul, sprintenă-n grădină,
Bătea un pom, se apleca sub ruguri;
Când se-ntorcea, avea pestelca plină
Cu zarzăre, cu pere sau cu struguri.

Mă mai ruga aşa, pe ne-aşteptate,
Când frământa un aluat de grâu,
Să merg la trunchi, să tai "găteji" uscate,
Să coacă "un cuptior di poali-n brâu".

Făcea de toate, ca orice femeie,
Gătea, spăla, cârpea, făcea dulceaţă,
Prăşea, plivea, că nu putea să "steie"
Şi-avea, mereu un zâmbet trist pe faţă.

De-atâta-alergătură prin lumină,
Au pus-o într-o zi sub o prostire,
Şi-au dus-o pe bunica spre hodină,
De-a dreptul în această amintire.

poezie de Constantin Tiron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica

În haine pestriţe o ştiu pe bunica,
De când pe lume m-am pomenit,
Parcă a fost un vis, parcă este un mit,
Icoană vie învelită în scutece de timp,
Luminată de o rază poetică destinată, mie.

Bunica avea ochii blânzi, albastru de cicoare,
Frumoasă ca macul tânăr în lanul copt de grâu,
Harnică şi sfătoasă nevoie mare,
Mereu surâzătoare, printre vecinele gureşe,
Făloasă fără pereche, în satul ei din vale.

Sub părul bălai, o frunte înaltă lucioasă
Ascundea amintiri ce-au cântărit cândva,
Pe holograma vieţii învingătoare se străduia să fie,
Nu se lăsa ispitită de robia depresiilor omeneşti,
Deşi motive, har domnului avea.

Umorul de pe limba bunicii nicicând nu lipsea,
Deşi uneori din coada ochilor lacrimi nestăpânite curgeau,
Făcea deseori haz de necaz...
Dar numai sufletul ei frâmântat ştia ce ştia,
Înghiţând în sec clipele rele căuta rezolvări,
Dar niciodată, nu se plângea.

Tăcerile ei spuneau foarte multe,
Iar când vorbea era o carte de înţelepciune modestă,
Căuta adesea înălţimile firii omeneşti
Şi preţuia frumosul adevărat de poveste,
Trăia pe pământ, cu sufletul de ceruri inundat.

Icoană vie între aurite ferestre
A fost şi va rămâne bunica mea.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica mea era cea mai tare. Orice gătea era extraordinar. Şi dacă făcea mămăligă, era genial. Smântâneam oala, nu am mai regăsit acel gust. Se numeşte chişleag. Am avut o familie extraordinară care m-a susţinut.

citat din Loredana Groza
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată ca niciodată; că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti. Era odată un împărat puternic şi mare şi avea pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori şi meşteşugită nevoie mare! Aşa grădină nu se mai văzuse până atunci, p-acolo. În fundul grădinei avea şi un măr care făcea mere de aur şi, de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând şi pârguindu-se, venea oarecine noaptea şi le fura, tocmai când erau să se coacă. Toţi paznicii din toată împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe care îi pusese împăratul să pândească, n-au putut să prinză pe hoţi.

începutul de la Prâslea cel voinic şi merele de aur de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În a treia noapte, Ţugulea visă un vis ce-i plăcu. Se făcea că el era într-o grădină frumoasă, frumoasă ca un rai. El şedea acolo, într-un colţ, trist şi mâhnit că nu putea umbla, să se bucure şi el de frumuseţile acelei grădini. Păsările cântau de se spărgeau. Frunzele de pomi fâşâiau de adierea vântului şi florile răspândeau un miros de te îmbăta. Se uita cu jind la toate astea, căci nu putea să se desfăteze şi el. Atunci ridicând ochii în sus, se rugă lui Dumnezeu să-i ia viaţa mai bine, decât să trăiască în aşa ticăloşie. Pe când se făcea că se roagă, deodată i se arătă dinainte o zână aşa de frumoasă şi de blândă, cum nu mai văzuse el în viaţa lui aşa fiinţă.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica

Gârbovită de povara
Anilor ce te apasă
Traversezi cu greu cămara
Şi trudită ieşi din casă.

Cu mişcări grăbite, scurte
Îţi freci ochii la lumină
Apoi o porneşti prin curte
Cu paşi mici, către grădină.

Toate florile te-aşteaptă
Să te plimbi pe lângă ele,
Irişi cu tulpina dreaptă,
Gura-leului, pansele...

Lângă poartă, teiul mare
Umbra-şi lasă peste tine
Şi a lui sfântă răcoare
Se revarsă-n valuri line.

Un cais cu crengi uscate
Ce te ştie de copilă,
Se apleacă jumătate
Spre făptura ta fragilă.

Vişinii privesc cu teamă
Mersul tău şovăitor
Şi cireşii blând te cheamă
Să te ţii de trunchiul lor.

Iar zorelele-atârnate
Pe gărduţul dinspre stradă
Stau de-a dreptul nemişcate
Chipul palid să ţi-l vadă.

........................

Tare dragă ţi-e grădina
Şi-ai dori, de s-ar putea,
Când n-o să mai vezi lumina,
Să dormi îngropată-n ea.

poezie de Octavian Cocoş (19 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica

Avea bunica părul alb ca fulgii care-au nins-o-n vreme,
Doi ochi ca două albăstrele ce scânteiau de bunătate,
Părea desprinsă din icoane sau dintr-un basm cu Cosânzene
Pe care ni-l spunea odată, când ne-adormea în miez de noapte!

Era o mână de femeie, cu trup firav ca de copilă,
Dar vrednică şi înţeleaptă cum doar o sfântă poate fi,
Iar sufletu-i atât de cald şi-mpodobit cu-atâta milă,
Că pentru orice vietate era în stare-a suferi!

Avea bunica firea dulce şi-n toată duioşia ei
Ştia s-aline pe oricine s-ar fi aflat în suferinţă,
Povaţa ei era blajină şi-ntotdeauna cu temei,
În faţa fiecărui suflet se apleca cu umilinţă!

Era atât de credincioasă, cu Dumnezeu era în toate,
Nici gândul nu şi-l slobozea fără să-şi facă sfânta cruce,
Ţinea o candelă aprinsă la o icoană, zi şi noapte
Şi-ngenunchia în rugăciune seara-nainte să se culce!

Avea durerea ei adâncă, de Maica Domnului ştiută,
Pe care o-nvelea în lacrimi de câte ori se închina,
Nădejdea ei era la ceruri şi-n rugăciune-abia şoptită
Cerea iertare şi-ndurare pentr-un păcat ce nu-l avea!

În ochii mei era o sfântă, mi-o amintesc bătând mătănii,
De multe ori mă lua cu dânsa chiar la biserica din sat,
Era atâta de bătrână, se rezema de colţul stranei,
Nici dacă o picai cu ceară de-acolo nu s-ar fi mişcat!

Părea o sfântă între sfinţi, înconjurată de icoane,
Mergea cu coşul la sfinţit în nopţile de Înviere
Şi mă întreb câtă credinţă era în sufletul ei, Doamne,
Să stea la slujbă până-n ziuă fără să simtă vreo durere?!

Avea bunica mâini micuţe, dar harnice ca în poveste,
Ştia să facă bunătăţi din ce avea la îndemână,
Erau atâta de gustoase şi miroseau dumnezeieşte,
Că nu s-a pomenit vreodată ceva prin străchini să rămână!

Era atât de pricepută, că dovedea în toate cele,
Stătea cu furca-n brâu, săraca, doar la lumina lumânării,
Sau la războiul de ţesut, tot aplecată pe vatale,
Dar ce ieşea din mâna ei erau odoarele răbdării!

Avea bunica ani destui cât să se simtă împăcată,
Chiar dacă viaţa ei trecuse, prea des, prin lacrimă şi chin,
Dar n-am văzut-o să se plângă sau să blesteme, niciodată,
Însă amarul ei, sărmana, şi-l revărsa într-un suspin!

Acuma coase ii de îngeri şi răsădeşte flori prin Rai,
Dar mi-a lăsat în amintire cărarea ei înspre portiţă,
Îmi vine-n vise printre flori... cu-acelaşi chip... cu-acelaşi strai...
Şi-mi lasă urme peste suflet, că-ntotdeauna... e desculţă!

poezie de Liliana Burac din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre mărunţişuri...

Prin mărunţişuri, câte-a strâns cuminte,
Bunica, am găsit şi-o amintire,
O carte cu coperţi îngălbenite,
Purtând în ea cuvinte de iubire.

Era acolo, lângă ea,-n tăcere,
Parcă-aşteptând din cerurile sfinte
Un zâmbet şi o dulce mângaiere,
În poză, fiu de tată de părinte.

Se aşezase praful peste toate
Şi doar cuvintele-n tăceri vorbeau...
Un trandafir se scutura-n cenuşa
În care doi tăciuni mai străluceau.

Am luat în braţe ia... Şi un clopot
În pieptul meu bătea cu îndârjire...
Fusese a bunicii. Şi iţarii
Ai bunului bunic întru slăvire!

Am luat cu mine şi o lampă veche,
Un fus tocit şi caierul de lână,
O toartă de argint dintr-o cutie...
Şi le-am urat la toţi de noapte bună.

Prinsă-n ştergar ţesut de mâini muncite,
Era icoana... Şi mi-am amintit
De bunii mei, de tata şi de mama,
De drumul unui timp ce-a împietrit...

Am alergat într-o îmbrăţişare
Eternă, să-i cuprind şi să-i sărut,
Dar prin atâta taină aşternută,
Prin praful amintirii i-am pierdut.

Am plâns atunci... E părul din basma
Atât de alb, de rar şi despletit,
Că mă întreb acum, bunica mea
De ce-ai plecat... de ce-ai mai fi venit?!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

sfârşit de vară –
în vie la bunica
primii struguri copţi

haiku de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sethe: Bunica Baby obişnuia să spună că tăticul tău a fost prea bun pentru lumea asta. Ţii minte? A fost un om bun. Asta a speriat-o. Mereu îi era frică şi se agita că el nu va reuşi să răzbească prin nimic. Iar el a trecut prin multe. Dar poate că bunica Baby avea dreptate. Denver, tăticul tău nu se va arăta niciodată pe aici. Înţelegi?
Denver: Dar...
Sethe (scutură din cap): Niciodată ziua nu va sosi când Halle să ciocăne la uşa aia. Niciodată.

replici din filmul artistic Beloved (1998)
Adăugat de Loredana Malic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul ţiganilor

Ţiganii merg fără-ncetare-
Nu ştiu nici ei când au pornit,
Dar se tot duc necontenit,
Împinşi de-o vecinică chemare.

Cu galbeni ochi pierduţi în zare,-
De când se ştiu s-au pomenit-
Ţiganii merg fără-ncetare:
Nu ştiu nici ei când au pornit.

Mereu ţigani, cu mic, cu mare,
Au tot născut şi-au tot murit -
Şi tot spre visul ne-mplinit,
Răpiţi de-aceeaşi aiurare,
Ţiganii merg fără-ncetare.

rondel celebru de Alexandru Macedonski
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La 5 ani, într-o zi de mai, am părăsit casa noastră pentru totdeauna. Din cauza datoriilor, bunica mea a pierdut-o. I-a fost luată şi dărâmată. Azi locul unde a fost casa e o bucată din ograda unei biserici. Ne-am dus la ţară, unde tatăl meu, în tovărăşie cu un frate al mamei şi cu altă rudă, au luat în arendă o moşioară. Ţin minte această primă călătorie a mea (căci călătoria ce am făcut-o când eram de jumătate de an, într-o iarnă, de la TârguFrumos, unde m-am născut, la Roman, nu o pot pune la socoteală). Stăteam pe scăunaşul trăsurii, iar mama mea cu bunica mea în fund. Tatăl meu nu ştiu: era pe capră, ori nu era cu noi. Era frumos, era soare. Întâiaşi dată am trecut prin păduri. Călătoream în altă planetă. Am ajuns la Poiana lui Iuraşcu, moşia noastră, pe la 5-6 seara. Acolo ploua. Într-o grădină mare, după ploaie, cântau zeci de cuci. Era casa proprietăresei, o cucoană bătrână, care fusese de multe ori cu trăsura la Paris. Am stat în casa aceea mai multă vreme. O puternică impresie mi-au făcut nişte pui de cucuveică care avea cuibul sub streaşina casei boiereşti. Cucoana aceasta avea o fiică, Eleonora, o femeie foarte frumoasă, care, la rândul ei, avea două fete de vreo 16-18 ani.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica

O văd acum... sfioasă, blândă – un dulce vis – bunica mea
Cum scoate banii strânşi cu trudă, toţi, adunaţi într-o basma.
Îmi joacă ochii-n lacrimi, Doamne. Cu mare trudă-i adunase
Şi la nepoţi, ca moştenire, bunica-n urmă îi lăsase.

Azi picură cu frunze de miere şi de ceară.
Se-apropie secunda plecării... Este seară!
Îţi mângâi tâmpla ninsă, bunico. Eşti departe.
Te-ai dus – o mângâiere de aină şi de şoapte.

De-acum îmi eşti icoană, speranţă şi minune.
Tu ai plecat grăbită, dar m-ai strigat pe nume.
Poate-ai lăsat prin mine o sacră măştenire –
Poveste de lumină, de tihnă şi iubire.

Vezi?! Lacrima îmi curge. Mă tot gândesc la tine...
Tu treci, un înger încă, spre sferele divine.
O lacrimă îmi curge şi mă-ncunună stele,
Icoană de lumină,-ngenunchi bunici mele...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Restanţe

ploaia sau vântul...
sentimentele cuiva
scuturau florile de cireş
la o masă a timpului
nu aveam noi vreme!

! tramvaiul 12 îşi schimbase radical traseul

tu rămâneai

undeva la graniţa aceea
imperceptibilă uman
dintre văz şi irealitate
nu ştiu dacă voiam cu orice preţ
să te caut... să te identific
în dreptul inimii mele vreo 2-3 vrăbii
suficient de muzicale cât să acopere
eventuale trădări ale aproapelui

nu mai ştiu...
o doamnă în vârstă îşi făcea loc printre copaci
de nu vor fi fost oameni!?
nicio bancă liberă!

vietăţi preistorice revendicau simţurile când

caruselul a început să împrăştie cu amintiri
toate aceste memorii atemporale ale cosmosului nenăscut încă
neputincios nutrind nostalgia lui pentru iubirea care avea să-l germineze imperfect

chipul meu îţi rămânea

într-o lumină plină de irealitate
şi ziua de azi nu începea cu stol de porumbei
nici nu se încheia în dreptul intenţiei de continuitate

între noi

se consuma supermarket de inutilităţi
bonsai din plastic cu livrare en gros
lalele de Grecia învelite din indiferenţă
cu mâini grăbite de femeie ancorată... nu aici
până şi chipul copilului de viu împăiat într-o vitrină...

numai un destin care ne excludea

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când toate merg

Când toate merg de-a alandala
Şi vine criza planetară,
Chiar dac-ai să cotrobăi şcoala
Rar vei găsi o domnişoară.

Ocări ce nu suportă coala
Suportă dascălii la şcoală,
Când toate merg de-a alandala
Şi vine criza mondială.

La rochii le lipseşte poala,
Mămici devin elevele,
Fiind gata şi cu temele
Şi... bineînţeles cu şcoala,

Când toate merg de-a alandala!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată

A fost odată ca niciodată,
Dar cred că n-o să mai fie.
Pe când bunica era fată,
Nu se ştia de bogăţie.

N-avea nici haine fel de fel.
N-avea palat, nici termopane.
Nici bani n-avea, nici mobilier...
Doar o căsuţă cu obloane!

Avea o casă bătrânească
De la străbunii ei rămasă.
Că singurei cu truda lor
Şi-au făurit un cuibuşor.

Desigur, tot satul i-a ajutat.
C-aşa era pe acea vreme.
Vecini, cumetri şi cumnaţi,
Moşnegi şi babe, şi vădane.

Amestecau lut, pleavă, apă.
Apoi oamenii îl călcau.
Şi se numea aceasta,, clacă''-
Căci între ei se ajutau!

Şi tot cu claca au clădit-o.
La fel au şi acoperit-o.
În alb pereţii au văruit
Şi era bine de trăit!

Aveau lejancă mare în casă-
Mobila cea mai preţioasă.
Pe ea dormeau copiii cu bunica,
Iar lângă ei torcea pisica.

Aveau mereu coteţul plin
Cu cocoşei şi cu găini.
Iar în ocol-văcuţă, purcei, cârlani...
Aveau gospodărie-aşa ca la ţărani.

Şi masa mereu le era plină
Cu măliguţă, lapte, brânză şi smântână,
Jumări şi murături aveau-
De foame, iată nu mureau!

Chiar de purtau haina cârpită,
Dar era lumea fe-ri-ci-tă!
Şi chiar dacă munceau din greu,
Îi mulţumeau lui Dumnezeu:

Că au sare, că au pâine,
Că au mamă cui îi spune!
Că au fraţi, că au surori,
Că au în grădină flori...

Dar azi? Nu fie cu bănat,
Lumea tare s-a schimbat.
Avem de toate: condiţii şi tehnologie...
Dar nu avem esenţialul-Omenie!

Azi mulţi au profesii, studii, intelect...
Dar din păcate, duc lipsă de stimă şi respect!
De aceea, dacă aş putea,
Timpul înapoi l-aş da!

poezie de Natalia Mazilu Miron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se făcea că Al-Kindi putea afla dinainte ce avea să i se întâmple de-a lungul unei zile întregi, anume privind atent în jur la ceasul când se trezea din somn: vedea atunci tot felul de lucruri, pete pe pereţi, nori pe cer, furnici, scorpioni, şerpi, păsări care zburau de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, iar toate acestea nu erau nicidecum indiferente - toate aveau un înţeles care prefigura exact ceea ce avea să i se întâmple lui Al-Kindi în timpul zilei abia începute şi uneori şi într-un interval mai lung.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie de Paşti

Când Paştile se-apropie mereu
Sunt luat de amintiri şi dus agale,
Copil mă regăsesc în satul meu
La casa bătrânească de pe vale;

Simt şi acum, pe prispă, dimineaţa,
Cernându-şi fluturaşii de ninsoare,
Cum îmi ating cu gingăşie faţa
Cireşii alintându-se în floare,

Şi-aud la fel, venind peste câmpie
Spre deal zorit, urându-mi "ziua bună",
Un soare îngânat de-o ciocârlie
Cu-o veste la clopotniţa bătrână;

Se anunţa o mare sărbătoare,
Iar martoră era şi Luna plină:
Va coborî din morţi, spre Înălţare
Isus, a lui Maria, cu lumină!

Că începea aşa o primeneală,
Miresmele de flori de liliac,
Şi lutul proaspăt, iz de văruială,
Se vânturau prin uşa din cerdac,

Ne uşuram şi trupul de povară
Şi sufletul cumva de-am suduit,
(Scăpam şi eu atuncea de ocară,
În ziua când mergeam la spovedit!)

Fiind copii, mâncam în Postul mare
Nu doar urzici, că ne rodea burtica,
Ne mai spurcam şi noi, deh, la mâncare,
Că popa nu ştia, zicea bunica,

Dar totul se făcea cu rânduială
Şi toate le-aşezau la locul lor,
Ştiau bătrânii bine, fără şcoală,
Cum să-L primim pe-al lumii Salvator...

În miez de noapte, satu-n aşteptare,
Biserica-ntr-o horă o strângea,
Lumini se arătau pe la altare,
Isus, Cristosul nostru, învia,

Ne întorceam cu paşte şi lumină,
Bunica ne dădea miel din cuptor,
Iar ouăle-aşteptau pe masa plină
Sfinţite în al nostru tricolor,

Iar la amiezi, pe luncă ne-ntâlneam
Gătit în straie noi, cum altul nu-i,
Căci noi copii-atunci, ne înnoiam
Când Se năştea şi la-nvierea Lui,

Şi câtă bucurie, -ntregul sat,
Ouă ciocnind cu mare şi cu mic,
"Cristos a înviat! Adevărat!"
Pe pajiştea cusută-n borangic,

Iar mai apoi, crescusem eu fecior,
Aceeaşi luncă mândră ca o ie,
Mi-a dat ca să le sorb licoarea lor,
Doi ochi de vis cu nume de Mărie...

Aş vrea să vin din nou în satul meu,
În zi de Paşti, în zi de sărbătoare,
Poate-mi va spune bunul Dumnezeu
Cam cât mai am de ars din lumânare...

E Paşte iar şi Cristul a-nviat,
Lumina Lui nicicând nu se va stinge,
Departe, peste mări, de al meu sat,
O lacrimă de dor mi se prelinge...

Simt o speranţă-n suflet cum izvoare
Din flacăra-I ce arde, tumultoasă,
La ziua şi sătucul plin de soare,
La Învierea când voi fi acasă.

poezie de Valeriu Cercel din Durere românească
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie de Paşti

Când Paştile se-apropie mereu
Sunt luat de amintiri şi dus agale,
Copil mă regăsesc în satul meu
La casa bătrânească de pe vale;

Simt şi acum, pe prispă, dimineaţa,
Cernându-şi fluturaşii de ninsoare,
Cum îmi ating cu gingăşie faţa
Cireşii alintându-se în floare,

Şi-aud la fel, venind peste câmpie
Spre deal zorit, urându-mi "ziua bună",
Un soare îngânat de-o ciocârlie
Cu-o veste la clopotniţa bătrână;

Se anunţa o mare sărbătoare,
Iar martoră era şi Luna plină:
Va coborî din morţi, spre Înălţare
Isus, a lui Maria, cu lumină!

Că începea aşa o primeneală,
Miresmele de flori de liliac,
Şi lutul proaspăt, iz de văruială,
Se vânturau prin uşa din cerdac,

Ne uşuram şi trupul de povară
Şi sufletul cumva de-am suduit,
(Scăpam şi eu atuncea de ocară,
În ziua când mergeam la spovedit!)

Fiind copii, mâncam în Postul mare
Nu doar urzici, că ne rodea burtica,
Ne mai spurcam şi noi, deh, la mâncare,
Că popa nu ştia, zicea bunica,

Dar totul se făcea cu rânduială
Şi toate le-aşezau la locul lor,
Ştiau bătrânii bine, fără şcoală,
Cum să-L primim pe-al lumii Salvator...

.......................................

În miez de noapte, satu-n aşteptare,
Biserica-ntr-o horă o strângea,
Lumini se arătau pe la altare,
Isus, Cristosul nostru, învia,

Ne întorceam cu paşte şi lumină,
Bunica ne dădea miel din cuptor,
Iar ouăle-aşteptau pe masa plină
Sfinţite în al nostru tricolor,

Iar la amiezi, pe luncă ne-ntâlneam
Gătit în straie noi, cum altul nu-i,
Căci noi copii-atunci, ne înnoiam
Când Se năştea şi la-nvierea Lui,

Şi câtă bucurie, 'ntregul sat,
Ouă ciocnind cu mare şi cu mic,
"Cristos a înviat! Adevărat!"
Pe pajiştea cusută-n borangic,

Iar mai apoi, crescusem eu fecior,
Aceeaşi luncă mândră ca o ie,
Mi-a dat ca să le sorb licoarea lor,
Doi ochi de vis cu nume de Mărie...

Aş vrea să vin din nou în satul meu,
În zi de Paşti, în zi de sărbătoare,
Poate-mi va spune bunul Dumnezeu
Cam cât mai am de ars din lumânare...

E Paşte iar şi Cristul a-nviat,
Lumina Lui nicicând nu se va stinge,
Departe, peste mări, de al meu sat,
O lacrimă de dor mi se prelinge...

Simt o speranţă-n suflet cum izvoare
Din flacăra-I ce arde, tumultoasă,
La ziua şi sătucul plin de soare,
La Învierea când voi fi acasă.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie de Paşti

Când Paştile se-apropie mereu
Sunt luat de amintiri şi dus agale,
Copil mă regăsesc în satul meu
La casa bătrânească de pe vale;

Simt şi acum, pe prispă, dimineaţa,
Cernându-şi fluturaşii de ninsoare,
Cum îmi ating cu gingăşie faţa
Cireşii alintându-se în floare,

Şi-aud la fel, venind peste câmpie
Spre deal, zorit, urându-mi "ziua bună",
Un soare îngânat de-o ciocârlie
Cu-o veste la clopotniţa bătrână;

Se anunţa o mare sărbătoare,
Iar martoră era şi Luna plină:
Va coborî din morţi, spre Înălţare,
Isus, a' lui Maria, cu lumină!

Că începea aşa o primeneală,
Miresmele de flori de liliac,
Şi lutul îmbrăcat în văruială,
Se vânturau prin uşa din cerdac,

Ne uşuram şi trupul de povară
Şi sufletul cumva de-am suduit,
(Scăpam şi eu atuncea de ocară,
În ziua când mergeam la spovedit!)

Fiind copii mâncam în Postul mare
Nu doar urzici că ne rodea burtica,
Ne mai spurcam şi noi, deh! la mâncare,
Că popa nu ştia, zicea bunica,

Dar totul se făcea cu rânduială
Şi toate le-aşezau la locul lor,
Ştiau bătrânii bine, fără şcoală,
Cum să-L primim pe-al lumii Salvator...

..........................................

În miez de noapte, satu-n aşteptare
Biserica-ntr-o horă o strângea,
Lumini se arătau pe la altare,
Isus, Cristosul nostru, învia,

Ne întorceam cu paşte şi lumină,
Bunica ne dădea miel din cuptor,
Iar ouăle-aşteptau pe masa plină
Sfinţite în al nostru tricolor,

Iar la amiezi, pe luncă ne-ntâlneam
Gătit în straie noi cum altul nu-i,
Căci noi, copiii,-atunci ne înnoiam
Când Se năştea şi la-nvierea Lui,

Şi câtă bucurie, -ntregul sat,
Ouă ciocnind cu mare şi cu mic,
"Cristos a înviat! Adevărat!"
Pe pajiştea cusută-n borangic,

Iar mai apoi, crescusem eu fecior,
Aceeaşi luncă, mândră ca o ie,
Mi-a dat ca să le sorb licoarea lor,
Doi ochi de vis cu nume de Mărie...

Aş vrea să vin din nou în satul meu
În zi de Paşti, în zi de sărbătoare,
Poate-mi va spune bunul Dumnezeu
Cam cât mai am de ars din lumânare...

E Paşte iar şi Cristul a-nviat,
Lumina Lui nicicând nu se va stinge,
Departe, peste mări, de al meu sat,
O lacrimă de dor mi se prelinge...

Simt o speranţă-n suflet cum izvoare
Din flacăra-I ce arde, tumultoasă,
La ziua şi sătucul plin de soare,
La Învierea când voi fi acasă.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucrurile se reîntorc în răstimpul acestei nopţi lungi; ştiu, de pildă, cum să descriu o conversaţie cu ea, care a fost şi cea din urmă. Se străduia să-mi explice că se afla acolo printr-un accident. Nu credea că acel accident ar fi fost chiar nefericit, dar nici fericită nu era că se petrecuse. Când vorbea, simţeam un gust desluşit de sare de mare în gură şi în nări. Nu ştiam de fapt ce voia să spună şi nici de unde venea. Dar locul acela de niciunde era scăldat într-o lumină lină. N-avea nevoie de mâncare, de apă, de nimic altceva. Făcea ceea ce făcea (dar, totuşi, ce anume făcea?) din pură libertate. Nu era niciodată stingheră, fiindcă putea oricând să se retragă în adâncurile de unde venise. Oricine putea face asta, spunea ea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!