Bunica

În haine pestriţe o ştiu pe bunica,
De când pe lume m-am pomenit,
Parcă a fost un vis, parcă este un mit,
Icoană vie învelită în scutece de timp,
Luminată de o rază poetică destinată, mie.

Bunica avea ochii blânzi, albastru de cicoare,
Frumoasă ca macul tânăr în lanul copt de grâu,
Harnică şi sfătoasă nevoie mare,
Mereu surâzătoare, printre vecinele gureşe,
Făloasă fără pereche, în satul ei din vale.

Sub părul bălai, o frunte înaltă lucioasă
Ascundea amintiri ce-au cântărit cândva,
Pe holograma vieţii învingătoare se străduia să fie,
Nu se lăsa ispitită de robia depresiilor omeneşti,
Deşi motive, har domnului avea.

Umorul de pe limba bunicii nicicând nu lipsea,
Deşi uneori din coada ochilor lacrimi nestăpânite curgeau,
Făcea deseori haz de necaz...
Dar numai sufletul ei frâmântat ştia ce ştia,
Înghiţând în sec clipele rele căuta rezolvări,
Dar niciodată, nu se plângea.

Tăcerile ei spuneau foarte multe,
Iar când vorbea era o carte de înţelepciune modestă,
Căuta adesea înălţimile firii omeneşti
Şi preţuia frumosul adevărat de poveste,
Trăia pe pământ, cu sufletul de ceruri inundat.

Icoană vie între aurite ferestre
A fost şi va rămâne bunica mea.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica

(poezie închinată bunicei mele Anica Andrieşanu)

O am mereu, sub pleoape, dinainte,
BUNICA mea – icoană ireală,
Puţină-n trup, cu mâinele muncite,
O ştiu aşa, din primii ani de şcoală.

Sărea pârleazul, sprintenă-n grădină,
Bătea un pom, se apleca sub ruguri;
Când se-ntorcea, avea pestelca plină
Cu zarzăre, cu pere sau cu struguri.

Mă mai ruga aşa, pe ne-aşteptate,
Când frământa un aluat de grâu,
Să merg la trunchi, să tai "găteji" uscate,
Să coacă "un cuptior di poali-n brâu".

Făcea de toate, ca orice femeie,
Gătea, spăla, cârpea, făcea dulceaţă,
Prăşea, plivea, că nu putea să "steie"
Şi-avea, mereu un zâmbet trist pe faţă.

De-atâta-alergătură prin lumină,
Au pus-o într-o zi sub o prostire,
Şi-au dus-o pe bunica spre hodină,
De-a dreptul în această amintire.

poezie de Constantin Tiron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica

Avea bunica părul alb ca fulgii care-au nins-o-n vreme,
Doi ochi ca două albăstrele ce scânteiau de bunătate,
Părea desprinsă din icoane sau dintr-un basm cu Cosânzene
Pe care ni-l spunea odată, când ne-adormea în miez de noapte!

Era o mână de femeie, cu trup firav ca de copilă,
Dar vrednică şi înţeleaptă cum doar o sfântă poate fi,
Iar sufletu-i atât de cald şi-mpodobit cu-atâta milă,
Că pentru orice vietate era în stare-a suferi!

Avea bunica firea dulce şi-n toată duioşia ei
Ştia s-aline pe oricine s-ar fi aflat în suferinţă,
Povaţa ei era blajină şi-ntotdeauna cu temei,
În faţa fiecărui suflet se apleca cu umilinţă!

Era atât de credincioasă, cu Dumnezeu era în toate,
Nici gândul nu şi-l slobozea fără să-şi facă sfânta cruce,
Ţinea o candelă aprinsă la o icoană, zi şi noapte
Şi-ngenunchia în rugăciune seara-nainte să se culce!

Avea durerea ei adâncă, de Maica Domnului ştiută,
Pe care o-nvelea în lacrimi de câte ori se închina,
Nădejdea ei era la ceruri şi-n rugăciune-abia şoptită
Cerea iertare şi-ndurare pentr-un păcat ce nu-l avea!

În ochii mei era o sfântă, mi-o amintesc bătând mătănii,
De multe ori mă lua cu dânsa chiar la biserica din sat,
Era atâta de bătrână, se rezema de colţul stranei,
Nici dacă o picai cu ceară de-acolo nu s-ar fi mişcat!

Părea o sfântă între sfinţi, înconjurată de icoane,
Mergea cu coşul la sfinţit în nopţile de Înviere
Şi mă întreb câtă credinţă era în sufletul ei, Doamne,
Să stea la slujbă până-n ziuă fără să simtă vreo durere?!

Avea bunica mâini micuţe, dar harnice ca în poveste,
Ştia să facă bunătăţi din ce avea la îndemână,
Erau atâta de gustoase şi miroseau dumnezeieşte,
Că nu s-a pomenit vreodată ceva prin străchini să rămână!

Era atât de pricepută, că dovedea în toate cele,
Stătea cu furca-n brâu, săraca, doar la lumina lumânării,
Sau la războiul de ţesut, tot aplecată pe vatale,
Dar ce ieşea din mâna ei erau odoarele răbdării!

Avea bunica ani destui cât să se simtă împăcată,
Chiar dacă viaţa ei trecuse, prea des, prin lacrimă şi chin,
Dar n-am văzut-o să se plângă sau să blesteme, niciodată,
Însă amarul ei, sărmana, şi-l revărsa într-un suspin!

Acuma coase ii de îngeri şi răsădeşte flori prin Rai,
Dar mi-a lăsat în amintire cărarea ei înspre portiţă,
Îmi vine-n vise printre flori... cu-acelaşi chip... cu-acelaşi strai...
Şi-mi lasă urme peste suflet, că-ntotdeauna... e desculţă!

poezie de Liliana Burac din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunicii

Demult, cândva pe astă lume
Era un om ce m-apăra,
Şi când venea bunica să mă mustre
Moşu-începea a o certa:
- Măi tu femeie, eşti bătrână
Ce ai cu fata asta bună?
De iarăşi vrei să dai în ea
Eu nu te las, tu şti asta.
Că am şi eu o întrebare ;
Ai fost copil, cum ai fost oare?
Tu nu făceai o prostioară,
Şi îi scoteai din minţi afară
Şi pe părinţi şi pe bunici?
C-aşa-s copiii cât sunt mici.
Şi-atunci bunica se calma
Şi începea a mă pupa,
Şi-a braţe tare mă strângea
Că doar era bunica mea.

poezie de Ramona Kovacs
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunicii

Demult, cândva pe astă lume
Era un om ce m-apăra,
Şi când venea bunica să mă mustre
Moşu-începea a o certa:
- Măi tu femeie, eşti bătrână
Ce ai cu fata asta bună?
De iarăşi vrei să dai în ea
Eu nu te las, tu şti asta.
Că am şi eu o întrebare ;
Ai fost copil, cum ai fost oare?
Tu nu făceai o prostioară,
Şi îi scoteai din minţi afară
Şi pe părinţi şi pe bunici?
C-aşa-s copiii cât sunt mici.
Şi-atunci bunica se calma
Şi începea a mă pupa,
Şi-a braţe tare mă strângea
Că doar era bunica mea.

poezie de Ramona Kovacs (2002)
Adăugat de Ramona Kovacs
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sethe: Bunica Baby obişnuia să spună că tăticul tău a fost prea bun pentru lumea asta. Ţii minte? A fost un om bun. Asta a speriat-o. Mereu îi era frică şi se agita că el nu va reuşi să răzbească prin nimic. Iar el a trecut prin multe. Dar poate că bunica Baby avea dreptate. Denver, tăticul tău nu se va arăta niciodată pe aici. Înţelegi?
Denver: Dar...
Sethe (scutură din cap): Niciodată ziua nu va sosi când Halle să ciocăne la uşa aia. Niciodată.

replici din filmul artistic Beloved (1998)
Adăugat de Loredana Malic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când bunica spunea vreo poveste, el o tot întreba dacă-i adevărat. Pe urmă îşi punea ochelarii bunicii şi vorbea ca ea; o îngâna foarte bine şi toţi râdeau. În scurtă vreme a ajuns să imite în vorbă şi în mişcări pe toţi vecinii. Imita mai cu seamă tot ce era urât şi caraghios la fiecare. Lumea zicea: "Băiatul e foarte deştept!" Dar asta era numai din pricina ciobului pe care-l avea în inimă.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi în eter

Pe vremea când se coborâse cerul
iar oamenii se căţărau pe nori,
erau poveşti ce adânceau misterul
îndrăgostiţilor rătăcitori.

O astfel de poveste-a fost cântată
la o nedeie, de un bard local,
în sat, pe când bunica era fată,
iar ea a reţinut-o integral.

Spunea povestea că într-o cetate,
trăia, modest, un fiu de-armurier
care-ndrăznise-n rânduri repetate
să se declare mare cavaler.

Ştia să lupte şi o dovedise
în crâncene-ncleştări cu un duşman
ce ne-ntrerupt cetatea o lovise
venind, ades, pe drumul dunărean.

Era îndrăgostit şi-avea nevoie
de-o aură şi de respect, de bani,
căci un sărac lipit nu are voie
să se amestece printre şoimani.

Iar ea, din lumea bună a cetăţii,
frumoasă, ca o sfântă între sfinţi,
era întruchiparea voluptăţii
în ochii lui ce-o adorau, cuminţi.

Şi se iubeau. S-au cunoscut în seara
în care o victorie serbau;
privirea lui s-a înmuiat ca ceara
în timp ce ochii ei îl cercetau.

S-au întâlnit, apoi, în multe rânduri,
dar ochii de prin ziduri i-au văzut
şi, fără a mai sta pe gânduri,
la uşi întunecate au bătut.

A fost blestem, a fost vrăjitorie,
a fost ceva ce nimeni n-a ştiut,
căci de atunci şi, poate, pe vecie,
cei doi n-au mai ştiut de vreun sărut.

El pare fericit şi străluceşte
privindu-ne de pe albastrul cer,
iar ea, sfioasă, noaptea ne-aminteşte
că stelele sunt lacrimi în eter.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru bunica mea (celei mai bune bunici)

Oh, nici nu ştiu să-ţi spun ce-mi eşti!
Zâna cea blândă din povesti,
Zână din stele întrupată...
Cu mâna ta catifelată,
În mângâieri unduitoare,
Cu ochii strălucind în soare,
Surâs cu pletele de nea,
Te-ai zămislit, bunica mea.

Oh, nici nu ştiu să-ţi spun ce-mi eşti...
Din ce tărâmuri îngereşti
Te-ai coborât?! Blândă bunică,
Prin tine pruncul se ridică,
Nădejdea braţului tău drept.
M-ai învăţat saă râd, să iert,
Mi-ai arătat cu-nţelepciune
Alaiul lucrurilor bune.

Zâna cea blândă din poveşti,
Din ceruri astăzi mă priveşti.
Ce sfântă zi! Ce lacrimi calde!
Timpul în timpuri se desparte,
Lăsând un gol uitat în zare...
Azi, eu ţi-am pus o lumânare!
Şi-mi plânge sufletul de dor
Bunico! Îngeri cântă-n cor...

Zână din stele întrupată...
Şi toate-au fost, au fost odată!
Când adormeam, bunica mea,
Plângând, cu fruntea-n mana ta.
Din ochii-ţi, curg mărgăritare,
Sunt albii fluturi de ninsoare.
E-un vis în suflet încrustat...
Bunico, vezi, nu te-am uitat!

Cu mâna ta catifelată
Prindeai argintul sub broboadă.
Şi anii-n cute-adânc săpate,
Îţi mai furau câte o noapte.
Ierni aspre ţi-au crescut la tâmplă
Bunica mea, bunică scumpă.
Acum, în muguri de lumină
Te-ntorci şi mă privesti străină.

În mângâieri unduitoare
Îţi simt prezenţa la icoane,
În rugăciuni, în miez de noapte...
Şi parc-aud a tale şoapte.
Suspin... E-o poză... A rămas
Veghind al morţii tale ceas.
Şi lacrimi curg... la crucea ta,
Vin iar cu flori, bunica mea.

Cu ochii strălucind în soare
Te văd... şi-atât de rău îmi pare
Că nu mai sunt copil... Cărunt
Mi-e părul şi încep să uit.
Poate că-i vremea de a fi
Şi eu bunică într-o zi
Şi-mi e din ce în ce mai greu
Şi plâng şi plâng şi plâng mereu!

Surâs cu pletele de nea,
Cât te iubesc, bunica mea!
Şi dac-a nins la tâmple iar
Eu am tot sufletul de jar.
Sunt ca o mare pe furtună,
Cu grijă scoicile-şi adună
Şi în adâncuri de cleştar
Le-ngroapă iar şi iar şi iar.

Te-ai zămislit bunica mea,
Parcă din ierni de catifea
Şi îngeri tâmplele ţi-au nins,
Povestea mea de dor şi vis.
Se scutur' florile de tei
În lacrimă, din ochii mei
Şi sufletu-mi - un clopot, bate.
Bunico, eşti aşa departe!

Te-ai zămislit bunica mea,
Surâs cu pletele de nea,
Cu ochii strălucind în soare
În mângâieri unduitoare,
Cu mâna ta catifelată...
Zână din ceruri întrupată,
Zâna cea blândă din poveşti,
Oh, nici nu ştiu să spun ce-mi eşti!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multe ar fi de spus despre bunica mea, ţărancă din Gorj, care a umblat toată viaţa cu picioarele goale prin bătătură şi a muncit cum numai ţăranii muncesc la ţară, de când se crapă de ziuă şi până la lăsatul serii, "că, dacă guiţă porcul de foame de dimineaţă, ne râde satul, muică", care ştia istorie şi ne încuia la geografie punându-ne întrebări despre ţări şi capitale, deşi n-a avut timp, în cei 80 de ani cât a trăit, nici măcar să vadă Marea Neagră.

Simona Buşoi în Învaţă de toate, Costumul popular - esenţa vie a sufletului românesc (2011)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avea bunica...

Avea bunica mea de toate:
Avea o prispă cu muşcate,
Avea fântână, pâine, sare,
Avea putere şi răbdare.

Avea credinţă şi iubire
Şi-un dor nespus de nemurire,
Avea un cal la o căruţă,
Şi lapte bun de la văcuţă.

Avea poveşti nenumărate
Şi cântece nemaicântate,
Şi le spunea adeseori
La clacă şi la şezători.

Avea o sobă, un vătrai,
Avea şi gura mea de rai!...
Nu mai găsesc ce a lăsat,
Căci satul s-a modernizat:

Nu mai zăreşti ca altă dată
La geamuri floarea de muşcată,
Văd atârnate la balcon:
Begonii şi rhododendron....

Fântâna e necurăţată,
Căci se consumă apă plată.
Văcuţe sunt puţine-n sat,
Bem lapte pasteurizat.

Căruţe vezi foarte puţine,
Dar te-întâlneşti cu limuzine.
Nu mai există şezători,
Cu basme şi cu ghicitori,

Pe potecuţa spre vecini
Crescut-au spini şi mărăcini
Căci avem facebook şi aşa
Ştim noi a socializa...

Nu mai avem deloc răbdare,
Bisericile sfinte-s goale,
Porunca dată, să iubim,
Deloc nu ne-o mai amintim!

Bunico, satul de poveste
Azi îl vedem, dar nu mai este..

poezie de Aurelia Panait
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul şi macaraua

Poveste

A fost odată un copil
şi o macara
sau mai multe.

Trăia în oraşul
ce creştea
pe zi ce trece.

Se înălţau clădiri uniforme
trase la imprimant
şi el privea curios.

Cum macaraua îmbrăţişa
zi de zi stâlpii,
dar nu se îndrăgostea
niciodată de ei.

Până într-o zi
când el a crescut
şi a părăsit
oraşul şi macaraua.

Pentru altul mai mare
cu multe poduri
şi ape.

A dus cu el ceva
ce macaraua nu ştia
că numai oamenii simt.

Iar el încă nu ştia
că şi oamenii
pot să stea aproape
fără să se atingă.

poezie de Amalia Crişan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva fata de la ţară

La amintiri eu am păstrat
un aşternut curat de zestre,
averea ta, primul păcat...
şi trei muşcate la ferestre.

Aveai atunci război în casă,
bunica cergă împletea,
aveai şi azimă pe masă,
arhaic ţestul o cocea.

Adeseori pe prispă vara
în piuă se alegea la grâu,
se pregătea colivă seara
şi rufe se spălau la râu.

Ştiu ia ta cu râuri multe
cusută din arnici, cu dor,
erai regina de la munte,
spre mine coborai uşor.

Aşa te ştiu în amintire,
aşa te ştiu şi din poveşti,
a fost frumos, a fost iubire...
şi ce meleaguri pitoreşti.

poezie de Marian Bărăscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sfârşit, am înţeles...

Am înţeles, în sfârşit, de ce mămica
Nu mă lua la mormânt la bunica,
Imaginea ce astăzi să o văd mi-a fost dat
M-a-ntristat profund şi sufletul mi l-a marcat.

Măicuţa mea îşi plângea mama cu lacrimi amare
Mângâia poza bunicii şi se uita la ea ca la soare,
Strângea cu braţele-i firave o cruce din piatră rece
Ridicând câte-o rugă pentru cea care nu trebuia să plece.

Degetele-i intrau în ţărână smulgând buruianul uscat
Şi-apoi cu flori multicolore mormântul l-a împrospătat,
Fumul candelelor în rotocoale se înalţa spre cer
În liniştea apăsătoare a acelui loc trist şi auster.

Doamne, nu vreau ca pruncii mei să-şi cunoască bunica din poze sau din poveşti
Îmi doresc ca mulţi ani de acum înainte de prezenţa mamei să mă fericeşti,
Te rog, Dumnezeule Mare, ţine-o pe măicuţa mea frumoasă şi dragă sănătoasă
Nu vreau să sărut o cruce, ci pe cea mai iubită persoană când ajung acasă.

poezie de Maria-Magdalena Stan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, lume frumoasă, plină de daruri divine, ce mult ai avea de trăit, dacă cumpătarea firii omeneşti s-ar trezi senină ca soarele diminetii, cu speranţe aurii spre infinit.

Valeria Mahok (24 august 2019)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveşti la gura sobei sau poveste de iarnă

Stau lângă şemineu şi torc povestea
Bunicii mele, -n caierul de lână...
Ferestrele-s închise,-afară ninge
Şi bate vântul jalnic, a furtună.

E o căsuţă mică... -N fapt de seară,
Parcă mă văd copil visând palate...
Dar anii au trecut... Sunt ani de-atuncea!
E iarnă! Focu-n sobă încă arde...

Privesc în jur... sunt singură în casă...
Cu toate astea glasuri de copii
Îmi cer să le mai spun în-o poveste,
Apoi, cuminţi, promit c-or adormi.

Şi simt cum prind tăcut polpoana hainei
Şi simt cum mâna-mi prind a rugăciune
Şi parcă-mi amintesc privirea mamei...
Parcă-i aud, în cor, strigându-mi: "Spune!"

- Era o iarnă grea, cum e aceasta...
Crăiasa desena pe geam poveşti...
Îl aşteptam pe Moşu-n noaptea-aceea...
Bunica îmi spunea: " tu ai să creşti!"

Împodobisem bradul cu betele
Şi globuri aurii... Ninsese mult!
Pământul tot era spuzit de stele
Şi îngeri coborau către pământ.

Ofta bunica... Omul de zăpadă
Veghea singurătatea... Şi lătrau
De gerul aspru, câinii de pe stradă
Şi lemne pentru foc nu mai erau...

Şi dintr-o dată a venit Crăciunul!
Alai de zâmbet şi colindători
Se perindau în casă câte unul...
Casa bunicii era câmp de flori...

Îmi amintesc întâia jucărie,
Apoi promisiunea că-ntr-o zi
Voi fi şi eu bunică... Oh, copile!
Şi voi avea şi eu nepoţi, copii...

Mi-e părul alb la tâmple ca ninsoarea...
Nici nu mai văd pe unde v-aţi pitit...
Dar înţeleg pe biata mea, bunica,
Ce simplu şi ce trainic m-a iubit.

- Vom fi şi noi cândva, bătrâni, ca tine?!
- Vom lăcrima şi noi?! Vom povesti?!
- Da, timpul trece, trece peste toate!
Veţi fi şi voi cândva bătrâni, copii!

..................................................................

Mai ştiu şi eu?! îmi tot spunea bunica,
Vei fi şi tu bunică într-o zi!
Sunt vremuri de demult, vremi despre care,
Cu mare drag, mereu voi aminti.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveşti la gura sobei sau poveste de iarnă

Stau lângă şemineu şi torc povestea
Bunicii mele, -n caierul de lână...
Ferestrele-s închise, -afară ninge
Şi bate vântul jalnic, a furtună.

E o căsuţă mică... -N fapt de seară,
Parcă mă văd copil visând palate...
Dar anii au trecut... Sunt ani de-atuncea!
E iarnă! Focu-n sobă încă arde...

Privesc în jur... sunt singură în casă...
Cu toate astea glasuri de copii
Îmi cer să le mai spun înc-o poveste,
Apoi, cuminţi, promit c-or adormi.

Şi simt cum prind tăcut polpoana hainei
Şi simt cum mâna-mi prind a rugăciune
Şi parcă-mi amintesc privirea mamei...
Parcă-i aud, în cor, strigându-mi: "Spune!"

- Era o iarnă grea, cum e aceasta...
Crăiasa desena pe geam poveşti...
Îl aşteptam pe Moşu-n noaptea-aceea...
Bunica îmi spunea: "tu ai să creşti!"

Împodobisem bradul cu betele
Şi globuri aurii... Ninsese mult!
Pământul tot era spuzit de stele
Şi îngeri coborau către pământ.

Ofta bunica... Omul de zăpadă
Veghea singurătatea... Şi lătrau
De gerul aspru, câinii de pe stradă
Şi lemne pentru foc nu mai erau...

Şi dintr-o dată a venit Crăciunul!
Alai de zâmbet şi colindători
Se perindau în casă câte unul...
Casa bunicii era câmp de flori...

Îmi amintesc întâia jucărie,
Apoi promisiunea că-ntr-o zi
Voi fi şi eu bunică... Oh, copile!
Şi voi avea şi eu nepoţi, copii...

Mi-e părul alb la tâmple ca ninsoarea...
Nici nu mai văd pe unde v-aţi pitit...
Dar înţeleg pe biata mea, bunica,
Ce simplu şi ce trainic m-a iubit.

- Vom fi şi noi cândva, bătrâni, ca tine?!
- Vom lăcrima şi noi?! Vom povesti?!
- Da, timpul trece, trece peste toate!
Veţi fi şi voi cândva bătrâni, copii!

..................................................................

Mai ştiu şi eu?! îmi tot spunea bunica,
Vei fi şi tu bunică într-o zi!
Sunt vremuri de demult, vremi despre care,
Cu mare drag, mereu voi aminti.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de bunica

De bunica mea mi-e dor.
Torcea lâna din fuior.
Firul lung îl întindea
şi pe fus îl răsucea.
Tot aşa torcea bunica.
Torcea noaptea, ziulica...
Torcea cu gândul la noi
să ne facă haine moi.
Cu ele ne îmbrăca,
de mânuţă ne lua,
la biserică plecam,
Lui Isus ne închinam.
Când ne întorceam acasă,
buna ne punea pe masă
cozonacii rumeniţi,
de mâinile ei gătiţi.
"Tatăl Nostru" îl spuneam,
"Hristos a înviat" rosteam.
Ciocneam ouă cu bunica
şi ne trecea ziulica.

poezie de Dumitru Delcă (martie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avem nevoie de iubire, ca de aer

Avem nevoie de iubire, ca se aer,
Căci n-am fost învăţaţi
Cum să iubim frumos,
Crescut-am ca florile între spini,
Printre suspine adânci
Si aplicaţi cu capetele in jos.

Avem nevoie de iubire ca de aer,
De îmbrăţişarea ei divină,
Eternă floare vie, fără de pereche,
Azi în cotidian aproape o străină, bezmetică după noi senzuri...
Mergând prin ploi confuze,
acide si fără de lumină.

Avem nevoie de iubire, ca de aer,
De toate esenţele ei înălţătoare,
Minuni cu vectori in valori măreţe;
Azi flămânzi după diverse, needucati cum suntem,
Orbecăim aiurea în marea-i căutare.

Avem nevoie de iubire, ca de aer,
Doar ea dă frumuseţe vieţii cu adevărat,
Să curgă din ochii lumii
Doar lacrimi de fericire,
Când ocolim marea sensurilor false,
Moartă mare, ce firea iubirii a denaturat.

Avem nevoie de iubire, ca se aer,
Iubind, spiritul iubirii îl vom înălţa,
Si Veşnicia fericirii va semna
În cer si pe pământ
Pacea în lume si armonia,
nemurirea.

poezie de Valeria Mahok (7 august 2019)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătatea de cer

luasem cu mine creioanele de colorat
şi ultimul zâmbet al mamei
apoi am intrat
ca un pictor
în copilărie vrând
să o desenez pe bunica
cum se înalţă pe vârful degetelor
de la picioare să
prindă în căuşul palmei
cel mai frumos măr
din livada din spatele casei

cândva ascunsesem acolo
jocurile copilăriei
pentru atunci
când
mă voi înălţa pe vârful degetelor
pentru a prinde în căuşul palmei
cel mai frumos măr
pe care
să-l dăruiesc nepotului meu

privirea îmi era înnodată de negura vremii
livada din spatele casei
dispăruse odată cu bunica
doar un păianjen rămas acolo
de când lumea
ţesea cu migală pe urma bunicii
mi-am scos din desagă
creionul albastru şi
am desenat jumătate de cer
de undeva
de pe marginea cealaltă
mă privea Dumnezeu

ştiu că şi înlăuntrul meu
am lăsat ceva neterminat
mă voi întoarce la anul când
vara va fi pe sfârşite şi
voi desena jumătatea de cer rămasă
pentru atunci când mă voi
întâlni cu Dumnezeu şi
o să-l întreb
în care parte de cer
o găsesc pe bunica
până atunci o să desenez o punte
între cer şi pământ
un fel de trecătoare pe care
o să-mi exersez plecarea

mama
a plecat şi ea
să o caute pe bunica
şi nu s-a mai întors

poezie de Teodor Dume din Ferestre spre marginea lumii (2019)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătatea de cer

luasem cu mine creioanele de colorat
şi ultimul zâmbet al mamei
apoi am intrat
ca un pictor
în copilărie vrând
să o desenez pe bunica
cum se înalţă pe vârful degetelor
de la picioare să
prindă în căuşul palmei
cel mai frumos măr
din livada din spatele casei

cândva ascunsesem acolo
jocurile copilăriei
pentru atunci
când
mă voi înălţa pe vârful degetelor
pentru a prinde în căuşul palmei
cel mai frumos măr
pe care
să-l dăruiesc nepotului meu

privirea îmi era înnodată de negura vremii
livada din spatele casei
dispăruse odată cu bunica
doar un păianjen rămas acolo
de când lumea
ţesea cu migală pe urma bunicii
mi-am scos din desagă
creionul albastru şi
am desenat jumătate de cer
de undeva
de pe marginea cealaltă
mă privea Dumnezeu

ştiu că şi înlăuntrul meu
am lăsat ceva neterminat
mă voi întoarce la anul când
vara va fi pe sfârşite şi
voi desena jumătatea de cer rămasă
pentru atunci când mă voi
întâlni cu Dumnezeu şi
o să-l întreb
în care parte de cer
o găsesc pe bunica
până atunci o să desenez o punte
între cer şi pământ
un fel de trecătoare pe care
o să-mi exersez plecarea

mama
a plecat şi ea
să o caute pe bunica
şi nu s-a mai întors

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!