Ceapa degerată

când Moartea-şi părăseşte iar iatacul
de prin fântăni să sece apa vie
noi îmbrăcăm o zdreanţă-n poezie
a-nfige-n rost de trai sucit tentacul.

succinct, mi-e-n lut puţină putrezie,
cunoaşterea pe unde îmi pierd acul
că parcă mi-e vârât în oase Dracul
iar Dumnezeu e doar o fantezie.

număcunoaşte, dragă-, n nepământuri
spre mine iscălind misiva-n DA,
să nu te-apleci spre soare a-l uda
când pe un ram e-oglindă-n miez de cânturi.

prin tot ce-mi e, lucire de erată,
mă pariez pe-o ceapă degerată...

sonet de Ştefan Petrea
Adăugat de Elsa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dracul gol

e tot spre a muri a mă renaşte
pe-acest Pământ ce n-are-n veci vertebre
lumini cu viaţa învelind tenebre
din astăzi mâine coborând în moaşte

în alergări de timp spre zări funebre
mi-e-n cuget năzuirea de-a cunoaşte
în vis din flori corole să-mi demaşte
prin omeneşti şi trecătoare febre

şi arbori sunt, ce umbrelor condamne-i,
pe-afară plumbul vine rostogol
de sub sisifica rostire-a toamnei

zadarnic dau de Tine blând ocol,
puţinul Tău de vin de-n sânge Doamne-i
mai mult de-i dres în minte-i dracul gol

sonet de Ştefan Petrea
Adăugat de Dormamu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Empiric (de groază)

de veci în vis iubirea se împlântă
cu rămăşaguri de divinitate
umblând cu fericirea-n rai în spate
pe imn a iscăli sub ploaie sfântă...

fiirea are cojile crăpate
şi-un miez de noapte clipa înspăimântă;
când pasărea-n cenuşă ivers cântă
cu tine urc în iadurile toate...

ci sensuri neavând a da peniţei,
căutător de-amor în pielea ta
cuvântul meu de încâlcit în iţe-i...

că sângele mi-e-n drag spre a uita
ruinei sacre şoapta rămăşiţei
de când lumina-n ape se văita...

sonet de Ştefan Petrea
Adăugat de Pompierul
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu

ivirea ta mi-e-n semne-a tainei grabă
nuntită-n ochii mei pe-altar de lene
îmbrăcăminţi de-atingeri ţii, viclene
în palma ta şi pielea-mi ţie-i roabă.

mirări smulgeai din glii nepământene,
din rădăcini o umbră ce întreabă
din rana de lumină,-n piept podoabă,
icoană-n cui pe-a Domnului sprâncene...!

aşa că Dumnezeu priveşte-n mine
prin văzul tău, ce-mi este hram de-oglinzi
şi mă cufundă, om, în Sfânt prin tine.

la preţ păgân în sacru tu mă vinzi
şi-o Cruce-mi creşte-n spate, pe ruine
de noapte-n duh, în zorii de murinzi...

sonet de Ştefan Petrea
Adăugat de Yo
Comentează! | Votează! | Copiază!

De unde începe începutul

De unde începe începutul?
unde fuge Dunărea în grabă
de ce magnoliile înfloresc de două ori pe an
iar fluturii trăiesc doar o zi de pământean,
de ce sunt brazii verzi tot anul
iar florile de mac îşi pierd elanul
în miez de vară când îşi scutură magia
petale muribunde sublim sărută iar câmpia,
vântul amorezat dansează cu ele
mă ia şi pe mine să zbor spre stele;

De unde începe dragostea şi cât va ţine?
de unde ştiu că mă iubeşti tu doar pe mine
de unde ştiu că sufletu-ţi mă cheamă?
mi-e frică să clipesc să nu te pierd de teamă
că nu se va-mplini ce e deja acolo scris
că nu-i nimic real ce simt, e doar un vis,
de unde ştiu că tu exişti, că nu eşti doar o-nchipuire
un dans al minţii, chinuit de-o dulce plăsmuire
un joc retoric copleşit de prea mult dor,
de întrebări şi nenţelesuri, de strigăte de ajutor,
De unde începe începutul?

poezie de Cuth Hajnalka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre păreri asistate

Şi totuşi prin păreri de vorbe cu ştirbire,
Se ţese spre un adevăr frumos.
Dar e nevoie şi de o prezenţă care ştie adevărul...
Ce prin iubire nu grăbeşte furtunos.

Şi din părerea mea... şi-a ta în părtăşie...
Se poate să obţinem cel mai bun cu rost.
Dar nici o clipă să nu vrem o despărţire...
Din ceea ce e pus prin cel mai minunat strălucitor.

Şi nu te sting când tot ce-mi dă e bine pentru tine...
Când nu te pot ghici nicicând prin gând de om.
E foarte mult... şi totuşi este doar o mie,
Din miliardul presărat în puncte hotărâte şi cu univers.

poezie de Ioan D. Lechintan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

De ce, când e soare, eu văd totu-n ceaţă?
De ce, când e ceaţă, eu ard totu-n soare?
De ce fericirea n-alintă, ci doare?
De ce moartea-şi are rostul ei în viaţă?

De ce lumea bună e doar o... scursură?
De ce orizontul pe toţi ne-amăgeşte?
De ce floarea vieţii în noi se-ofileşte?
De ce fericirea nu lasă, ci fură?

De ce sufăr, oare, când altul iubeşte?
De ce iubesc oare propria-mi durere?
De ce m-asurzeşte clipa-mi de tăcere,
Când un val la ţărmuri prin ochi se topeşte?

De ce cred în visuri, când visul mă minte?
De ce nu-mi las somnul să-şi facă lucrarea?
De ce-mi este-aproape mereu depărtarea?
De ce nu-mi las dorul să treacă-n cuvinte?

De ce caut timpul în larg de oceane?
De ce stâmpăr munţii c-o lacrimă-amară?
De ce, doar prin lacrimi, un rău se repară?
De ce-mi bate pulsul din nou în timpane?

De ce eu am parte doar de uşi blocate?
De ce plec în lume pe cărări imunde?
De ce merg de-o viaţă şi n-ajung niciunde?
De ce toate-n soartă-s mereu ocupate?

De ce-mi umplu viaţa cu trăiri confuze?
De ce oare altul n-are loc de mine?
De ce îmi e rău, în loc să-mi fie bine?
De ce greu mă doare un sărut pe buze?

De ce-mi fug de mine când n-am ce-mi mai face?
De ce nu las timpul să treacă cuminte?
De ce tac, când totu-i potop de cuvinte
Şi nu îmi las dorul să sufere-n pace?

De ce n-am, la toate, răspunsuri valide?
De ce caut zarea prin zări fără zare?
De ce fac din noapte o rază de soare?
De ce iau din soare doar miezul fierbinte?

De ce scriu, în mine, doar pagini uitate?
De ce-mi ard în palme doar focuri de gheaţă?
De ce-mi prind destinul c-un capăt de aţă?
De ce mă lumină doar miezul de noapte?

De-aş şti de ce-s astea întrebări vitale
Şi de ce lumina în ochi se aprinde,
De ce îndoiala pe om îl cuprinde,
Aş fugi de mine, mi-aş pieri din cale.

De-aş şti de ce gândul cade iar pe gânduri,
De-aş şti de ce clipa se trece-n uitare,
De ce-n zorii zilei o speranţă moare,
Aş ieşi din mine, m-aş preface-n vânturi.

M-aş duce-n nisipuri ca un vânt de dune,
Aş iubi-ndoiala ca pe-o zână rece,
Aş trăi iubirea ca pe-un dor ce trece
Şi doar cu uitarea, uitând, aş rămâne.

Dar cum toate astea n-au vreo raţiune
Şi nu poţi prin viaţă s-alegi altă viaţă,
Arzi, prin suferinţă, globul tău de gheaţă...
Omul una face, gândul alta-i spune.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La dracul scriere...

A venit dracu
şi cu ochii cât cepele
mi-a sorbit duhoarea de usturoi.
Am plâns!
El râdea sub lacrima mea!
Mă luminam la faţă în prezenţa lui
Se îngălbenea la faţă cu mine spurcându-l...
Pe tabla de şah pensionarii mureau.
Parcul alungea foişoare.
Dracul!
La dracul!
Am găsit în căruţa cu fân acul
dar pe el nu l-am găsit cu firea
mea ascunsă în firea lui...
Ce dracu!
Când dracul îşi bagă coada
degeaba pescuiesc peştii apa cu plumb.
Când dracul îţi râde sub lacrimă
plânge Dumnezeu
o batistă!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erotică în miez de noapte

Miez de noapte, vise-n gene, dorurile-aleargă-n stele şi prin mine treci, iubite, când te chem în joc de iele...
Şi te las să-mi scotoceşti chiar prin gândurile toate, ştii că-n toate doar tu eşti, nimeni nu te poate scoate...
Şi mă bântui prin câmpii, Elizee... bei din Lethe şi te mântui de stihii când mă sorbi pe îndelete...
Mă adulmeci prin eter şi-mi respiri mireasma mov, ca pe-un elixir-miracol din al sânilor meu crov...
Eu, minune de femeie, din amurg amăgitor, îţi las trupul meu de zeie, să-i fii unic călător...
Umblă-n mine prin visecere, nu lăsa vreun tainic loc, sunt din două emisfere-n care numai tu ai loc...
Şi când te resimt în mine, sunt întreagă cum n-am fost, un rotund din linii curbe, ce se-ntrepătrund c-un rost...
Miez de noapte cu tăcerea în euforii de-amor... luna e un pic geloasă... se retrage-n dormitor...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Son et cetera

de-aşa natură-i timpul spre a trece
gonindu-l azi spre mâine gându-n teatru
ci ieri e-a nălucirii idolatru,
în zidul amintirii piatra-i rece

strigând spre Dumnezeu în văzul patru
havuzul cel cu lacrimi să ne sece
sunt îngeri stinşi în tainele zevzece,
sub măr adie lut ofiolatru

e clipa cununată-n nunţi de şarpe
veniri de tine cu amor atest,
muriri ni-s însă-n carne monocarpe

de-ţi dau la sărutare buze rest
aud iubirea-ntemniţată-n harpe
şi mă cuprind cu şoapta-n fapt acest

sonet de Ştefan Petrea
Adăugat de Oceanul
Comentează! | Votează! | Copiază!

La spelunca din văzduh

în goana furioasă a gândurilor tale
ţi-e cugetul în stele dar vătămat de criptă
în amintirea cărei, de mâine-n azi înfiptă,
adoarme raţiunea în visului petale.
mormântul locui-vei cu plumbic al tău sânge
din ochi ţi se vor şterge a sinelui lecturi,
o salcie ce ramul la vârf spre-afund răsfrânge
spre apă de secunde cu dumnezei mature.
eu sunt bolnav de tine-n distanţelor altar,
mi-ai scris...
făr' a-ţi răspunde mă sting în sacrificiu
iar duhul mi-e de îngeri cu rost sedimentar
căderea unei pietre sisifică mi-e-n viciu.
ci-n zodie de oameni doar ne-aruncă
în pisc de arbori, în văzduh speluncă

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Bacchus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răvăşiri

Mă pierd cu fiecare zi,
Mă pierd în noapte...
Mă pierd în gând, ce ne desparte,
Mă pierd, oi putrezi...

Mă pierd din timp ce am,
Mă pierd de bani...
Mă pierd prieteni şi duşmani,
Mă pierd de neam.

Mă pierd de mamă şi de tată,
Mă pierd printre copii născuţi,
Mă pierd între neprevăzuţi...
Mă pierd fără să ştiu, deodată.

Mă pierd de foşti colegi,
Mă pierd de şcoli,
Mă pierd de atâtea boli...
Mă pierd, fără-de-legi.

Mă pierd de bucurii avute,
Mă pierd de şansă,
Mă pierd cu mintea-n transă...
Mă pierd pe neştiute.

Mă pierd că nu mai am valoare,
Mă pierd de bani, de tinereţe...
Mă pierd de viaţă, să mă-nveţe;
Mă pierd de la frumos, splendoare...

Mă pierd însingurat,
Mă pierd de mine,
Mă pierd de tot ce intervine...
Mă pierd, neexplicat.

Mă pierd în fiecare clipă,
Mă pierd într-o uzură...
Mă pierd, mă pierd, spre căzătură;
Mă pierd spre criptă.

Câştigu-l-am printr-o pasenţă
Printre atâţi nevruţi de-a naşte;
Sunt norocosul viu, de Paşte...
Sunt un câştig... prin excelenţă!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 octombrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploi tăcute

în umbre-s ploi tăcute de miraje
ce-n solitarul trai îmi sunt morală
iar aşteptarea ta-i de abur fală
spre cer o lacrimă să îmi degaje.

lumina cea tenebrelor rivală
tot duce de-adevăruri reci bagaje;
de literă mă aflu în sevraje
în apa cântecelor, neavală.

da-n piept simţeam înţelepciune mută
şi-n plumbul nostru aur năvălind
filozofală-i piatra-n doi gemută.

poeme de vecie iscălind
îţi e fiirea flacără temută
în tine nemurire devenind.

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Poetul tău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin tot ospiciul slovei

în caldul din păcat mister se coace
cu fruntea omul rece-a necuprinde
când frigul de fiinţă ni se vinde
din vipia infernului rapace...
cuvinte fără urmă am veninde
în tot zadarul stihului ce-mi tace
în ochi întâmplători de viciu-n pace
de lacrimi Şarpelui a da merinde...
în sângele ce-mi e pătat de vină
de Măr eresuri ţipă-n bezne, fierb
şi se aşază-n Raiul în ruină...

femeie care-mi poposeşti în verb,
să ştii, demenţa vorbei mi-e vecină
prin tot ospiciul slovei trec imberb...

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi jumate

senin mi-e-n suflet chinul cărnii, Doamne
că răni fiinţa îmi îndestulează
în lut umbros să-mi dai puţină rază
în noaptea vieţii, sub argint de toamne

din bezne-a fi iertarea-mi du la Tine
că frig de timp în sânge îmi pătrunde
pe unde azi de ieri deja-s secunde
şi strig albastru-n duhului retine

că nu-i nimic luminii Tale-ascunde;
poem de preacuvinte genuine
de reazem am în clipele-n ruine
citind Poeţii ce-s în veci pe unde...

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia interioară

meteahna tristeţii tale încape într-o poezie de ploaie
când îngerii mor deasupra mormintelor de apă
fântâni, invers, pe cer ţin zeamă
în existenţa lichidă a tăcerii spre şoaptă,
de acolo spre strigăt
tu, femeie de casă-n odaia sufletului meu
îmi ştergi praful din umbră, de pe tăişul răcnetului,
o mică fărădelege-n albastru
seninul are lumina în cioburi,
picături din ruga ce plouă invers, spre cer

azi pe lacrima ta s-a strâns praful,
pe-afară ploaia a supravieţuit
cu apa clocotind de cădere
unde tu
eşti cuvânt
şi carne de-amintire,
pasărea are cântecul astupat
în sicriul târziu

în toate literele mele-i cuib de morminte,
nu ştiu a scrie
ce toţi poeţii au uitat să spună
despre tine, femeie
cu nimbul aşezat, ca o pălărie pe creştetul lui Dumnezeu,
pe vis omenesc spre eternitate

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Afrodita
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când mi-e dor...

Când mi-e dor te scriu în versuri, le găsesc în jurul meu, coborând din universuri, unde am acces doar eu...
Când mi-e dor, privesc departe într-un cer pe care calc, chiar dacă din legi nescrise, legea zero o încalc...
Când mi-e dor adulmec marea, ce adună-un gând pribeag, dintr-o altă depărtare de pe cel mai drag meleag,
Unde rătăceşti prin ceaţă, în decorul unei ierni, unde dorul ne îngheaţă, când ninsoare îmi aşterni...
Când mi-e dor, ascult nocturna, pe Chopin îl chem din neant, să ne fie, doar o clipă, depărtărilor liant...
Când mi-e dor, mai ies din mine şi-n fantoma unui tren, ne-ntâlnim morgane-n gara unde-ţi cânt doar un refren
Dintr-o simfonie-albastră ce-au compus-o ochii mei, pentru ne-ntâlnirea noastră pe nostalgice alei...
Când mi-e dor, mai mor o dată-n partitura unui lied, ca o notă-abandonată-n care dorul îmi închid...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet

Spre mâine-n întrebărilor cocoaşă
Erau de umbre jocuri, teatru-n clipe
Era prin sânge-a fi, în glii să ţipe
Şi o beţie-n pietre, uriaşă.

Grădini în minţi ivind de gând tulipe,
Tu strigi tăceri hârtiei, pe cămaşă...
Aşa, la vorbă miez în rost te-nfaşă
Să-mi tălmăceşti în fum de rugă-n pipe.

Fierbinte taină te ducea alături
De nunta cu inel de plumb topit
Şi-n liniştea cuvântului cioplit
De celuloză iar vuiau omături.

Grăind neauzit în albe locuri
Enigme duci în şa de echivocuri...

sonet de Ştefan Petrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Şi te iubesc când taci, absent... iar glasul meu se scurge înfrigurat, cuminte, spre soare şi se-agaţă de-o ultima rază ce-mi înfăşoară timid inima... şi se topeşte acolo într-un strigăt cald...
Cuvintele-mi se subţiază spre un capăt de lume... şi se-ascund trist într-un luminiş rămas undeva în tinele din mine...
Chiar de-ai plecat...
cu sufletu-mi te simt în mii de locuri ce-mi aparţin doar mie.
Şi te iubesc învolburat când taci...
mă arde un dor şi parcă-ai fi departe...
dar eşti atât de-n mine...
şi totuşi ca un miraj îmi eşti ce în lumină piere,
ratăcindu-mă...
Tu mă auzi tăcând, din hăuri cum glasul meu te strigă, dar altceva mai mult decât un vis ce-aş mai putea cere?!
Mai lasă-mă c-o şoaptă şoptit să-ţi curg precum lumina lină... prin tăcerea-ţi atât de clară...
Iubescu-te când taci...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când tu eşti binele din rău

Ce-mi trebuie un cer cu stele... când lângă mine-s ochii tăi,
Ce-mi trebuie o lună blândă, când lângă mine-i chipul tău,
Ce-mi trebuie bolta cu astre... când tu-mi dai inimii... bătăi,
Ce-mi trebuie răul din bine, când tu eşti binele din rău?
*
Ce-mi trebuie o îndoială... când tu-mi eşti vers neprefăcut,
Ce-mi trebuie o galaxie, când tu-mi eşti steaua cea divină,
Ce-mi trebuie cale de lapte, când tu eşti drumul cunoscut,
Ce-mi trebuie soare pe cer, când ochii tăi îmi sunt lumină?
*
Ce-mi trebuie un alt odor... când tu eşti floarea parfumată,
Ce-mi trebuie ceva amar... când gustul tău îmi e ca mierea,
Ce-mi trebuie un vis de praf, când am un vis de nestemată,
Ce-mi trebuie spre vindecare, când tu mi-ai lecuit durerea?
*
Ce-mi trebuie vreo altă rugă, când peste tot e nimbul tău,
Ce-mi trebuie răul din bine, când tu eşti binele din rău?

poezie de Ion Apostu (18 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin mine

De n-ar fi acceptat în trup rănirea,
Cum altfel ar fi înflorit copacul?
Tu, dovedindu-ţi chiar prin răni simţirea,

Ai deschis uşile din tabernacul
Şi ai lăsat lumina să pătrundă,
Când dragostea te-a prins ca un tentacul

Nu măsura cât este de profundă!
Nu cântări ce nu se cântăreşte
Când flori de primăvară o abundă.

Prin mine chiar păcatul se sfinţeşte,
Îţi voi urca prin vene precum seva
Care în flori tristeţea converteşte,

Eu sunt copacul, şarpele şi Eva.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!